„Dostoievski: dacă Dumnezeu n-a coborât de pe cruce, pricina este că voia să-l convertească pe om nu prin constrangerea unui miracol exterior evident, ci prin libertatea de a crede şi dându-i prilejul de a-şi manifesta îndrăzneala.

Când i se spunea Domnului pe Golgota: mântuieşte-te pe Tine şi atunci vom crede, greşeala era de fapt de ordin lingvistic, se judeca în temeiul unei confuzii de termeni. Dacă s-ar fi coborât de pe cruce nu mai era nevoie să se creadă, ar fi avut loc doar recunoaşterea unui fapt (ca în cazul papagalului rosu: coborârea de pe cruce ar fi constituit un irezistibil papagal roşu).
Ni se cere – invitaţie la temerară vitejie şi palpitanta aventură – ceva mai tainic şi mai ciudat: să contestăm evidenţa şi să acordăm încredere unui ne-fapt. Pe căi ocolite lucrează. Căi de nepătruns zic francezii. Iar englezii şi mai precis: se mişcă într-un mod misterios. Leon Bloy: ,,O, Hristoase, care Te rogi pentru cei ce Te răstignesc şi-i răstigneşti pe cei ce Te iubesc!“. (Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Ed. Polirom, 2008, pp. 134-135)

„Acum toate s-au umplut de lumină: şi cerul şi pământul şi cele dedesubt. Deci să prăznuiască toată făptura Învierea lui Hristos, întru care s-a întărit.”

„Veniţi toţi credincioşii să ne închinăm Sfintei Învierii lui Hristos, că iată a venit prin Cruce bucurie la toată lumea. Totdeauna binecuvântând pe Domnul, lăudăm Învierea Lui, că răstignire răbdând pentru noi, cu moartea pe moarte a călcat.”

„Înger strălucitor către femei a strigat: nu mai plângeţi, că Hristos a Înviat!
O, Paştile cele mari şi prea sfinţite, Hristoase! O, înţelepciunea lui Dumnezeu şi Cuvântul lui Dumnezeu şi Puterea!
Dă-ne nouă mai adevărat să ne împărtăşim cu Tine în ziua cea neînserată a Împărăţiei Tale.”

„Ziua învierii, să ne luminăm popoare, Paştile Domnului, Paştile! Că din moarte la viaţă, de pe pământ la Cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi”; „Prăznuim omorârea morţii, sfărâmarea iadului, începutul unei alte vieţi, veşnice…”

https://youtu.be/3ax1PgUxE-Y

Darurile Învierii
Părintele Teofil Părăian

Darul cel mai deosebit, darul care izvorăşte din Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, este iertarea păcatelor. Fără iertarea păcatelor, nu pot fi trăite celelalte daruri ale Învierii. Sfântul Evanghelist Ioan istoriseşte că Domnul Hristos, în cea dintâi zi a Învierii Sale, a suflat peste ucenicii Săi şi a zis: „Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”, deci iertarea păcatelor este în legătură cu Învierea. Ştiţi că Sfântul Ioan Gură de Aur, în Cuvântul de la Paşti zice: „Nimeni să nu se tânguiască pentru păcate, că iertarea din mormânt a răsărit”, şi asta pentru totdeauna, pentru toată viaţa pământească, pentru cât va fi omul pe pământ, până la sfârşitul lumii, pentru că până la sfârşitul lumii este şi putinţa de a păcătui, este şi darul de a ierta.

Cel dintâi lucru care l-a spus Domnul Hristos după Înviere este cuvântul: „Bucuraţi-vă!”. Un îndemn la bucurie şi un salut, în acelaşi timp. Noi ştim că grecii din vremea aceea (poate şi cei de acum) se salutau cu cuvântul „bucură-te!”. Aşa încât unii au şi tradus cuvântul acesta ca un cuvânt de salut, dar poate fi şi un cuvânt de îndemn la bucurie. Când Domnul Hristos S-a întâlnit cu femeile mironosiţe care se întorceau de la Mormântul gol le-a spus: „Bucuraţi-vă!”. Şi după aceea îndată: „Nu vă temeţi!”. Pentru că ele au intrat într-un fel de temere, le-a cuprins frica şi atunci Domnul Hristos le-a zis: „Nu vă temeţi!”. Bucuraţi-vă şi nu vă temeţi.

Sunt cuvinte spuse femeilor mironosiţe după Înviere, cuvinte din care înţelegem că Domnul Hristos vrea să ne bucurăm şi că din mormântul dătător de viaţă al Mântuitorului izvorăsc bucuria şi curajul, netemerea. Curajul este o virtute creştină, o virtute morală pe care cu toţii voim s-o avem, pentru că numai aşa ne putem manifesta credinţa noastră în Mântuitorul, Care a zis: „Îndrăzniţi. Eu am biruit lumea”. Nu din puterea noastră ne bucurăm şi nu numai din puterea noastră ne liniştim, ajungem la netemere, ci cu ajutorul lui Dumnezeu şi mai ales pentru credinţa noastră, câtă o avem, în Mântuitorul care ne ajută. „Toate le pot întru Hristos, cel ce mă întăreşte” scria Sfântul Apostol Pavel creştinilor din Filipi.

Apoi mai avem încă două daruri ale Învierii. Domnul Hristos, după Învierea Sa din morţi, de fiecare data când S-a întâlnit cu ucenicii Săi, le-a zis: „Pace vouă!”. Cuvântul acesta, pace vouă, e un cuvânt de salut al evreilor; evreii se salutau cu shalom – pace. Deci, Domnul Hristos nu numai că i-a salutat pe ucenici cu cuvintele „pace vouă”, ci le-a şi dat pacea. Domnul Hristos spune şi despre bucurie şi despre pace că sunt lucruri pe care El le dă. Înainte de Sfintele Patimi, în cuvântarea de despărţire pe care a reţinut-o în Evanghelia sa Sfântul Evanghelist Ioan, e scris că Domnul Hristos a zis: „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă”. Nu daruri cum dă lumea vă dau Eu, ci o să vă dau pace, care-i mai presus de orice, dar prin care şi celelalte lucruri primesc valoare.

Despre bucurie, Domnul Hristos a zis: „Deci şi voi acum sunteţi trişti, dar iarăşi vă voi vedea, şi se va bucura inima voastră şi bucuria voastră nimeni n-o va lua de la voi”. S-au bucurat ucenicii că L-au văzut pe Domnul după Înviere, au primit pacea Mântuitorului după Înviere şi astfel s-au împlinit cuvintele Mântuitorului dinainte de Pătimire.

Avem patru daruri ale Învierii: iertarea păcatelor, bucuria, netemerea şi pacea. Şi încă unul, al cincilea – binecuvântarea. Domnul Hristos, după ce şi-a împlinit aici, pe pământ, cele pentru care a venit El, Fiul lui Dumnezeu, S-a înălţat la ceruri binecuvântându-I pe ucenici.

Binecuvântarea este mare lucru; binecuvântarea arată întotdeauna bunăvoinţă, binecuvântarea arată întotdeauna lărgime de suflet. Pentru a primi binecuvântarea trebuie să ducem o viaţă pe care Domnul Hristos s-o poată binecuvânta, o viaţă asemănătoare cu cea a ucenicilor, o viaţă asemănătoare cu cea a Maicii Domnului, pentru că în Tradiţia Bisericii se precizează că şi Maica Domnului a fost la Înălţarea Mântuitorului, aşa cum a fost şi atunci când Duhul Sfânt s-a pogorât peste Sfinţii Apostoli.

Toate aceste ştiindu-le, e bine să ne cercetăm pe noi înşine nu numai dacă facem lucruri care nu se potrivesc cu o viaţă sfântă, ci să ne gândim şi la darurile Învierii: în ce măsură suntem oameni cu bucurie, cu netemere, cu pace, în ce măsură suntem oameni care suntem sub binecuvântarea Domnului nostru Iisus Hristos. Să ne cercetăm dacă suntem oameni care primim iertarea păcatelor, care se dă la Sfânta Spovedanie, împărtăşindu-ne cu dumnezeieştile Taine care şi ele se dau spre iertarea păcatelor, luând parte la slujba Sfântului Maslu, care este tot spre iertarea păcatelor.

Să ştim că, dacă vedem că nu avem bucurie, ceva nu e în regulă; să ştim că, dacă nu avem pace a sufletului, ceva nu e cum vrea Dumnezeu, ceva nu-i în rânduială. Să ştim că, dacă n-avem curaj, dacă suntem cuprinşi de teamă, ceva e rău în existenţa noastră, pentru că nu suntem în legătură cu Mântuitorul care ne susţine; dacă vedem că lucrurile nu merg aşa cum le doreşte Domnul Hristos, trebuie să schimbăm felul de a gândi, de a lucra, de a acţiona în lumea aceasta.

În această zi de bucurie, care se continuă tot cu zile de bucurie, în această zi de pace, care se continuă cu alte zile care sunt dătătoare de pace, în această zi în care stăm cu sărbătorire în faţa Mântuitorului Înviat, să ne gândim la Domnul Hristos Cel Înălţat şi să ne gândim la Duhul Sfânt, Care şi El este Duhul Sfânt care dă bucurie. Cu viaţa noastră, cu cele agonisite de sufletul nostru, să căutăm să fim oameni care pot da încredere celorlalţi oameni.

A fi cu Domnul Hristos înseamnă a fi sub binecuvântare, a fi sub iertarea păcatelor, a fi în marginile păcii, în marginile bucuriei şi ale netemerii. Dumnezeu să ne ajute!

„Vă cheamă Domnul slavei la lumină,
Vă cheamă mucenicii-n veșnicii,
Fortificați biserica creștină
Cu pietre vii zidite-n temelii.

Să crească-n inimile voastre
Un om născut din nou armonios,
Pe sufletele voastre să se-mplânte
Pecetea Domnului Iisus Hristos.

Un clopot tainic miezul nopții bate
Și Iisus coboară pe pământ;
Din piepturile noastre-nsângerate
Răsună Imnul Învierii sfânt.

Veniți, creștini, luați lumină
Cu sufletul smerit, purificat;
Veniți flămânzi, gustați din cină,
E nunta Fiului de Împărat!”
(Valeriu Gafencu, Imnul Învierii)

Părintele Dumitru Stăniloae, despre Învierea Domnului:

“De Te-ai şi pogorât în mormânt, Cela ce eşti fără de moarte, dar puterea iadului ai zdrobit şi ai înviat ca un Biruitor, Hristoase Dumnezeule…”

“Cea mai mare parte din cântările bisericeşti de la sărbătorile Paştilor se rezumă în ideea:„Când Te-ai pogorât la moarte, Cela ce eşti viaţa cea fără de moarte, atunci iadul l-ai omorât cu strălucirea Dumnezeirii“(Troparul Învierii, glas 2)

Ce poate fi mai paradoxal, ce poate fi mai contradictoriu în sine pentru o minte ce nu vrea să-şi depăşească plafonul omenesc, decât ca Cel ce este viaţa cea fără de moarte să Se cufunde în moarte, ca Cel ce e viaţă pururea fără de scădere şi fără umbră de întuneric să suporte suprema lichidare de viaţă şi totala cufundare în întunericul prăpăstios al morţii şi al iadului? Şi ce poate fi mai neînţeles decât actul mântuirii noastre, fapta prin care suntem introduşi în adevărata viaţă, să fie moartea Celui ce ne dă viaţă?

Sunt aici mistere atât de profunde, atât de străine de ceea ce poate produce mintea şi fantezia omenească, atât de inepuizabile în interpretările ce li se pot da, încât chiar şi numai acest caracter al lor e o dovadă suficientă despre originea lor dumnezeiască.

Nu a fost de-ajuns să vină Soarele Vieţii cu lumina, să o pună în obscuritatea în care ne aflăm noi, până la aceste prime trepte ale nefiinţei care sunt suferinţele şi slăbiciunile noastre, ci a trebuit să Se coboare şi mai jos, până în fundul prăpastiei întunecoase, unde moartea stăpâneşte deplin, unde cei stăpâniţi de ea nu mai pot face nici o mişcare pentru a scăpa de robia ei, unde nu mai văd nici o rază de lumină.

A trebuit să Se coboare Începătorul vieţii, izvorul ei, până acolo unde sfârşeşte cu totul viaţa, până în care şi-a întins zăbranicul întreg peste făpturile Ziditorului. A trebuit să moară ca om şi să lase aşa să se întindă şi peste El unda nefiinţei, ca fiind în sânul ei, s-o împrăştie cu dumnezeirea Sa dinăuntru în afară, s-o zdrobească în casa ei.

A trebuit să Se lase înghiţit în iad, pentru a ţâşni în mijlocul lui cu strălucitoarele raze ale nemărginitei Sale vieţi, spărgând porţile iadului, dizolvând plafonul lui apăsător şi antrenând spre înălţimi pe toţi cei ce s-au dorit în viaţa lor pământească după lumină. A fost necesar fluxul vieţii în nimic, ca în refluxul ei să ducă cu sine pe toţi cei ce au oarecare compatibilitate cu viaţa. S-a dus şi i-a căutat pe cei credincioşi ai Săi până în temniţele cele mai de jos, dezlegându-i şi scoţându-i la lumină.

Mormânturi sunt şi inimile noastre. Unda întunericului şi a nefiinţei, duhurile rele fac din noi iaduri în care ardem şi ne zvârcolim dureros (…). De-am înflori şi noi cu Învierea Domnului, în lumina soarelui dumnezeiesc, la o viaţă nouă!…”

(Text apărut în Telegraful Român, an LXXXI, nr. 32-34, 16 apr. 1933, pp. 6-7; preluat din “Cultură şi Duhovnicie, Opere Complete 1”, Ed. Basilica, 2012)

Sf. Iustin Popovici: Cu Învierea Lui, Hristos i-a condamnat pe oameni la nemurire

„Oamenii L-au condamnat pe Dumnezeu la moarte; cu Învierea Lui El i-a condamnat la nemurire. Pentru lovirea pe care a primit-o, Dumnezeu S-a întors îmbrăţişând; pentru insulte, binecuvântând; pentru moarte, cu nemurire. Niciodată oamenii nu a arătat atâta ură faţă de Dumnezeu ca atunci când L-au răstignit; şi niciodată Dumnezeu nu a arătat dragostea Lui faţă de oameni ca atunci când a Înviat. Omenirea a vrut să-L omoare pe Dumnezeu, dar Dumnezeu, prin Învierea Lui, i-a adus pe oameni la viaţă, Dumnezeul Cel răstignit şi înviat în prima zi dintr-o moarte groaznică! Nu mai este moarte. Nemurirea îl înconjoară pe om şi întreaga lui lume.

Cu Învierea Dumnezeu-Omului, natura umană este condusă ireversibil spre drumul nemuririi (…). Dacă omul trăieşte în credinţa Învierii Domnului, el trăieşte în afara morţii, nu este atins de ea; moartea este la piciorul omului. „Unde este moarte boldul tău? Unde este biruinţa ta, iadule?”. Iar când un om care crede în Hristos moare, el părăseşte trupul său ca pe nişte haine în care va fi din nou îmbrăcat în Ziua Judecăţii din urmă. Înaintea Învierii Dumnezeu-Omului moartea era a doua natură a omului; viaţa era prima şi moartea a doua. Omul s-a obişnuit cu moartea ca fiind ceva natural. Dar după Învierea Sa, Domnul a schimbat totul: şi dacă era natural până la Învierea lui Hristos ca omul să moară, după Învierea lui Hristos este natural ca omul să nu moară.

Prin păcat omul devine muritor şi vremelnic; cu Învierea Dumnezeu-Omului el devine nemuritor şi veşnic. În aceasta este forţa, în aceasta este puterea, în aceasta este tăria Învierii lui Hristos. Fără Înviere nu există creştinism. Printre minuni aceasta este cea mai mare; celelalte minuni încep şi se termină cu ea. De la ea a răsărit credinţa şi dragostea şi nădejdea şi rugăciunea şi iubirea pentru Dumnezeu.”

Cheia tuturor tainelor

„Hristos a înviat! – înseamnă că, cu adevărat, este Dumnezeu.

Hristos a înviat! – înseamnă că, cu adevărat, este o lume cerească, lumea cea adevărată şi fără de moarte.

Hristos a înviat! – înseamnă că viaţa este mai tare decât moartea.

Hristos a înviat! – înseamnă că răul este mai slab decât binele.

Hristos a înviat! – înseamnă că toate bunele nădejdi ale omeniri s’au îndreptăţit.

Hristos a înviat! – înseamnă că toate problemele vieţii s’au dezlegat pe deplin.

S’au dezlegat toate problemele vieţii, s’au descoperit tainele cele mai de seamă şi mai chinuitoare, s’au sfărâmat lanţurile întunericului şi ale întristării, fiindcă Hristos a înviat!”

Sfântul Nicolae Velimirovici, Gânduri despre bine și rău, Editura Predania, 2009, p. 152)

Doamna Aspazia Oțel Petrescu, despre Sărbătoarea Învierii Domnului în închisorile comuniste:

„Este foarte greu de transpus în cuvinte ce înfiorare a însemnat acest simplu dangăt de clopot în sufletele noastre. A năvălit dintr-o dată în celulă toată lumina Învierii, toată bucuria că da, uite, Mântuitorul a înviat și cu moartea pe moarte a călcat și că iadul l-a doborât și … Am trăit atuncea cu adevărat bucuria Învierii.
Este paradoxal ceea ce am să spun eu acuma, însă niciodată acasă – unde aveam atâtea bucurii, unde ne aștepta un cer frumos, unde ne așteptau grădini cu flori, unde ne așteptau brațe iubitoare de părinți, unde erau atâtea bucurii adevărate, n-am simțit bucuria Învierii atât de intens ca acolo. Parcă L-am văzut pe Mântuitorul înălțându-se din grota aia și …Nu știu ce o fi fost în mintea celoralte, dar eu mă gândeam cum o fi așteptat Mântuitorul în întunericul de acolo cesul Învierii, ceasul Marii Biruințe, ceasul pentru care știa că Și-a jertfit viața și a fost chinuit în felul în care a fost chinuit.

Și mi-am zis că pentru noi totuși, dintr-un punct de vedere, este mai bine, este mai ușor, având în vedere opera pe care o săvârșea Mântuitorul. El cu adevărat călca cu moartea pre moarte, dar noi nu aveam de călcat decât propria noastră moarte, nu aveam de lucrat decât propria noastră Înviere. Și totuși, ce greu ne era. Dar El? Că a făcut asta de miliarde de ori pentru fiecare suflet din lumea asta.
Și am simțit bucuria aceea intensă… Să vă spun drept, nu este ușor de suportat o asemenea bucurie, este copleșitoare, ești prea mic… e o bucurie care doare… Nu știu, nu pot să spun altfel, nu pot să redau … intensitatea trăirii era dură.

Și atunci, ca să ne îndulcească puțin arderea, arsura acestei bucurii am zărit printre obloane … benzi de luminițe. Oamenii înconjurau biserica cu luminile aprinse. Noi, prin banda aia nu puteam vedea omul și lumina, cum ținea omul lumina în mână, vedeam doar luminițele care sclipeau una după alta, una după alta, după ochiul acela, după linia aceea de orizont pe care ne-o îngăduiau obloanele infame. Niciodată, nici până atunci, nici de atunci, luminile Învierii n-au avut o imagine atât de deosebită și atât de șocantă și atât de zguduitoare ca aceste linii de luminițe pâlpâinde. Ca și cum stelele au venit la interstițiile obloanelor care erau singurul nostru cer – atâta era cerul nostru, o linie, cât pătrundea printre solzii obloanelor. Plin de stele, plin de luminițe, erau luminile Învierii. Așa ne-a venit atunci, la Miercurea Ciuc, Învierea: pe benzi de luminițe pâlpâitoare și cu o trăire a unei bucurii copleșitoare, bucurie care doare.

După ce am realizat aceasta feerire cu totul inedită a Sfintei Învieri, a izbucnit din toate celulele … Deci peste tot … Noi am fost întâi înmărmurite de dangătul de clopot, de luminițele care pâlpâiau la obloane și pe urmă am realizat că, într-adevăr, Hristos a înviat și am cântat cu toatele ”Hristos a înviat!”.

Olga Greceanu, meditație la Înviere:

“Moartea de martir de bunăvoie a Apostolilor e cea mai bună dovadă a Învierii şi cea mai elocventă dovadă istorică. Sînt două teme care se susţin: Învierea a dat credinţa puternică a Apostolilor, tocmai după ce credinţa lor scăzuse pînă la mîhnire, iar a doua, moartea Apostolilor pentru Numele lui Hristos confirmă Învierea.