OMILIA XLVI

”Altă pildă a pus înaintea lor, zicînd: „Asemănatu-s-a Împărăţia Cerului omului care a semănat sămînţă bună în ţarina sa. Dar, pe cînd dormeau oamenii, a venit vrăjmaşul lui şi a semănat neghină printre grîu şi s-a dus. Iar cînd a crescut paiul şi a făcut rod atunci s-a arătat şi neghina. Şi venind slugile stăpînului casei i-au zis: „Doamne, au n-ai semănat sămînţă bună în ţarina ta? De unde, dar, are neghină?” Iar el le-a zis: „Un om vrăjmaş a făcut aceasta!” Iar slugile i-au zis: „Vrei deci să mergem să o plivim?” Iar el le-a zis: „Nu, ca nu cumva plivind neghina, să smulgeţi şi grîul împreună cu ea. Lăsaţi să crească amîndouă împreună pînă la seceriş”[1]

I

− Ce deosebire este între pilda aceasta şi cea de mai înainte?

− În pilda de mai înainte Domnul vorbeşte de oamenii care nu sînt cu luare-aminte la cuvintele şi învăţăturile Lui, care se depărtează de El şi lasă în părăsire sămînţă; în pilda aceasta vorbeşte de eretici.

După ce Hristos le-a explicat ucenicilor Săi pentru ce le grăieşte în pilde, le vorbeşte mai dinainte şi de erezii, ca ucenicii să nu se tulbure.

În pilda semănătorului a vorbit de cei care n-au primit cuvîntul Său; în pilda aceasta spune că l-au primit şi unii care au stricat învăţătura Sa. Că şi acesta este un vicleşug al diavolului de a strecura în învăţătura ade­vărată învăţături greşite, colorîndu-o ca să semene mult cu adevărul, spre a înşela cu uşurinţă pe cei lesne de înşelat. De aceea Hristos nu o numeşte sămînţă, ci neghină, că seamănă la înfăţişare cu grîul.

Apoi vorbeşte şi de felul vicleşugului, spunînd: „Pe cînd dormeau oamenii”. Nu mică primejdie atîrnă deasupra conducătorilor credincioşi­lor; şi mai cu seamă deasupra celor cărora li s-a încredinţat paza semă­năturilor; dar nu numai deasupra conducătorilor, ci şi deasupra credin­cioşilor.

Pilda aceasta mai arată că erezia este posterioară adevărului, lucru confirmat şi de desfăşurarea faptelor. Întîi au fost profeţii, apoi profeţii mincinoşi; întîi apostolii, apoi apostolii mincinoşi; întîi Hristos, apoi antihrist. Dacă diavolul n-ar vedea ce să imite sau pe cineva împotriva căruia să uneltească, nici n-ar întreprinde nimic şi nici n-ar şti ce să facă. Aşa însă, pentru că a văzut că o sămînţă a dat o sută, alta şaizeci, iar alta treizeci, vine pe altă cale. Şi pentru că n-a putut nici să smulgă seminţele care prinseseră rădăcină, nici să le înăbuşe şi nici să le ardă, unelteşte o altă înşelăciune: aruncă între seminţele bune seminţele lui.

− Dar prin ce se deosebesc cei care dorm, m-ai putea întreba, de cei ce se aseamănă cu seminţele căzute pe cale?

− Se deosebesc prin aceea că pe cei care se aseamănă cu sămînţa căzută pe cale i-a răpit diavolul repede; nici nu i-a lăsat să prindă rădă­cină; cu ceilalţi diavolul are nevoie de mai multă viclenie.

Hristos a spus acestea ca să ne înveţe să priveghem neîncetat. „Chiar dacă ai scăpat de vătămările de mai înainte, ne spune Domnul, mai este şi o altă vătămare. După cum dincolo pieirea îţi venea de la cale, de la pie­triş şi de la spini, tot aşa şi aici pieirea îţi vine de la somn; deci trebuie să stai de pază totdeauna. De aceea şi spune Domnul: „Cel care va răbda pînă la sfîrşit, acela se va mîntui”[2].

Un lucru ca acesta s-a întîmplat chiar la începăturile Bisericii. Mulţi întîi-stătători ai Bisericii aducînd în Biserici oameni vicleni – eretici ascunşi – au lăsat cale deschisă unei astfel de uneltiri. Diavolul nici n-a mai avut nevoie să se ostenească, odată ce a răsădit pe aceia în mijlocul Bisericilor.

Citeşte şi:  Sunt plin de mândrie și de iubire de sine

− Dar cum e cu putinţă să nu dormi? m-ar întreba cineva.

− Dacă ar fi vorba de somnul acesta al trupului, ar fi cu neputinţă. Dar nu-i vorba de somnul acesta, ci de somnul voinţei. Şi se poate să nu dormi niciodată cu voinţa. De aceea şi Pavel spunea: „Privegheaţi, staţi în credinţă”[3].

Hristos arată apoi că acest somn al voinţei nu-i numai nefolositor, ci şi vătămător. Diavolul atunci îşi seamănă sămînţa sa după ce pămîntul a fost lucrat, că nu mai are nevoie de nici o muncă. Tot aşa fac şi ereticii care îşi răspîndesc otrava lor; şi o fac nu pentru altă pricină, ci de dragul slavei deşarte. Şi Hristos descrie cu de-amănuntul toată înşelăciunea aceasta nu numai prin cuvintele de pînă acum, ci şi prin cele ce urmează. Că iată ce spune Domnul: „Cînd a crescut paiul şi a făcut rod, atunci s-a arătat şi neghina”. Aşa fac şi ereticii. La început îşi ascund erezia; dar după ce lumea capătă încredere în ei, după ce crede în cuvîntul lor, atunci încep să-şi verse otrava.

− Dar pentru ce Domnul aduce în scenă pe slugile care i-au spus stăpînului casei ce se întîmplase în ţarina sa?

− Ca să aibă prilej să spună să nu-i omoare pe eretici.

Pe omul care a semănat neghină îl numeşte vrăjmaş din pricina vătă­mării pe care o aduce oamenilor. Diavolul ne vatămă pe noi; dar originea acestei vătămări nu se datoreşte urii pe care diavolul ne-o poartă nouă, ci urii pe care o poartă lui Dumnezeu. De aici se vede, dar, că Dumnezeu ne iubeşte pe noi mai mult decît ne iubim noi pe noi înşine.

Uită-te şi la o altă viclenie a diavolului! N-a semănat neghina sa înainte de semănarea grîului, pentru că atunci nu putea să piardă pe nimenea, ci cînd toată ţarina era semănată, ca să irosească toată munca lucrătorului. Diavolul le face pe toate aşa pentru că urăşte pe lucrător.

Uită-te acum şi la dragostea slugilor. Se grăbesc să smulgă neghina, chiar dacă nu o vor face cu băgare de seamă. Rîvna asta a lor arată grija lor de sămînţă şi urmăresc un singur lucru: nu ca să fie pedepsit cel care a semănat neghina, ci ca să nu se piardă sămînţa semănată. Că nu pedepsi­rea aceluia era treaba care trebuia făcută mai întîi. De aceea slugile urmă­resc să îndepărteze răul din ţarină. Dar nici aceasta n-o urmăresc fără socoteală; că nu-şi îngăduie să se apuce de lucru de capul lor, ci aşteaptă hotărîrea stăpînului, întrebîndu-l: „Vrei?”

− Ce le răspunde stăpînul?

− Îi împiedică, spunînd: „Nu, ca nu cumva să smulgeţi şi grîul odată cu neghina”. Hristos a grăit aşa pentru a împiedica războaiele, vărsările de sînge, omorurile. Ereticul nu trebuie omorît; o faptă ca aceasta ar aduce război neîmpăcat în lume.

II

Pentru două pricini opreşte Hristos slugile Sale de a plivi grîul: una, să nu fie vătămat grîul; alta, să fie osîndiţi cei cuprinşi de această boală de nevindecat. „Deci, spune Hristos, dacă vrei să fie şi ei pedepsiţi, fără să fie vătămat grîul, aşteaptă timpul potrivit de pedeapsă„.

Citeşte şi:  Să nu neglijăm rugăciunea în aceşti ani grei, căci ea este o asigurare, este comuniunea cu Dumnezeu

− Ce înţeles au cuvintele: „Ca nu cumva să smulgeţi şi grîul odată cu neghina!”?

− Prin aceste cuvinte Domnul a spus sau: „Dacă veţi ridica armele şi veţi ucide pe eretici, veţi fi siliţi să ucideţi odată cu ei şi mulţi sfinţi!”; sau: „Se poate ca multe din aceste neghine să se schimbe şi să ajungă grîu. Deci, dacă smulgeţi neghina înainte de vreme pierdeţi şi neghina care va ajunge grîu, că omorîţi şi pe cei care poate se vor schimba şi vor ajunge buni”. Deci Hristos nu ne opreşte să închidem gura ereticilor, să le oprim îndrăzneala lor, să risipim adunările şi asociaţiile lor, ci ne opreşte să-i ucidem, să-i junghiem. Tu însă uită-te la blîndeţea lui Hristos! Nu se mărgineşte numai să hotărască, nici să oprească, ci dă şi motivele hotărîrii Sale şi ale opreliştii.

− Dar ce se va întîmpla dacă neghina rămîne pînă la treieriş? aş putea fi întrebat.

„Atunci voi zice secerătorilor: „Pliviţi mai întîi neghina şi legaţi-o în snopi, ca s-o ardem”[4].

Hristos le aduce iarăşi aminte ucenicilor de cuvintele lui Ioan Bote­zătorul, care îl arătase pe El Judecător şi le spune: „Atîta vreme cît neghina stă alături de grîu trebuie cruţată; se poate ca şi ea să ajungă grîu. Dar dacă rămîne neghină, va primi cumplită pedeapsă, că voi spune secerătorilor: „Pliviţi mai întîi neghina!”

− Pentru ce mai întîi neghina?

− Ca să nu se teamă ucenicii că odată cu neghina este adunat şi grîul.

„Şi legaţi neghina în snopi ca să o ardeţi, iar grîul adunaţi-l în jitniţe”[5].

Altă pildă le-a pus lor înainte zicînd:

„Asemenea este Împărăţia Cerurilor grăuntelui de muştar”[6].

Pentru că în pilda semănătorului Hristos spusese că trei părţi de sămînţă s-au pierdut şi a scăpat numai o parte, iar în pilda următoare, că şi pe această sămînţă scăpată de pieire o pîndesc multe şi mari primejdii, ca să nu spună ucenicii: „Cine şi cîţi vor fi cei credincioşi?”, Hristos, prin pilda grăuntelui de muştar, îndepărtează din sufletul lor această frică, ca să le întărească credinţa şi să le arate că predica Evangheliei se va întinde peste tot. Din pricina aceasta a dat ca pildă grăuntele de muştar, foarte potrivită cu ideea ce voia să o înfăţişeze.

„Grăuntele de muştar, spune Domnul mai departe, este mai mic decît toate seminţele; dar cînd creşte este mai mare decît ierburile şi se face pom încît vin păsările cerului şi se sălăşluiesc în ramurile lui”[7].

Prin această pildă Hristos a vrut să dea o dovadă de măreţie. „Aşa va fi, spune El, şi cu predicarea Evangheliei!” Într-adevăr, ucenicii au fost mai slabi decît toţi oamenii, mai mici decît toţi; totuşi predica lor s-a întins pe toată faţa pămîntului, pentru că mare era puterea din ei.

Acestei pilde Domnul îi mai adaugă şi o altă pildă: pilda cu aluatul.

„Împărăţia Cerurilor este asemenea aluatului, pe care luîndu-l o femeie l-a ascuns în trei măsuri de făină, pînă ce s-a dospit toată”[8].

„După cum puţinul aluat, spune Hristos ucenicilor Săi, a făcut ca şi făina cea multă să se prefacă în aluat, tot aşa şi voi veţi transforma întreaga lume”. Şi uită-te la înţelepciunea lui Hristos! Ia pilde din natură pentru a arăta că după cum este cu neputinţă ca aceste pilde să nu-şi urmeze cursul lor natural, tot aşa şi ideile pe care le înfăţişează ele. „Să nu-Mi spună nimeni dintre voi, spune Domnul ucenicilor Săi, ce vom putea noi, doisprezece oameni, în faţa unei mulţimi atît de mari? Tocmai amestecul vostru în această mulţime şi nedepărtarea voastră de ea vor face să strălucească puterea voastră. Ca şi aluatul; atunci dospeşte frămîntătura, cînd este alături de făină; şi nu atît alături, ci cînd se amestecă cu făina – că Domnul n-a spus: „l-a pus”, ci: „l-a ascuns” tot aşa şi voi cînd vă veţi lipi şi vă veţi uni cu cei ce vă poartă război, atunci îi veţi birui. Şi după cum aluatul se afundă în făină, dar nu se pierde, ci încetul cu înce­tul face ca toată făina să aibă aceeaşi putere ca şi el, tot aşa va fi şi cu pre­dica voastră. Să nu vă temeţi că v-am spus că vor veni peste voi o mul­ţime de necazuri şi supărări. Aşa veţi străluci şi-i veţi birui pe toţi„.

Citeşte şi:  Sf. Vasile cel Mare: Pe cine l-a crutat moartea fiindca a fost bogat? De cine s-a indepartat boala fiindca a avut bani?

Prin trei măsuri de făină Hristos a vrut să arate că e vorba de mult. Că se ştie că numărul acesta se întrebuinţează pentru a desemna mulţi­mea, multul.

Să nu te minunezi că Domnul a amintit de grăuntele de muştar şi de aluat cînd a vorbit de Împărăţia Cerurilor! Vorbea cu nişte oameni fără ştiinţă de carte, cu nişte oameni de rînd, cu nişte oameni care aveau nevoie de astfel de pilde pentru a fi cîştigaţi. Atît erau de nepricepuţi, încît chiar după toate acestea aveau nevoie de multă tîlcuire.

Unde sînt, dar, păgînii? Să cunoască puterea lui Hristos, privind la adevărul lucrurilor! Să I se închine Lui pentru două pricini: şi pentru că a spus mai dinainte că Evanghelia se va răspîndi pe tot pămîntul, şi pentru că s-au împlinit cuvintele Lui. Că Hristos este Cel Ce a pus puterea în aluat. De aceea a şi amestecat pe cei ce cred în El cu mulţimea oamenilor ca să dăm şi celorlalţi priceperea noastră. Nimeni să nu pună vină pe pu­ţinătatea celor credincioşi! Mare este puterea predicii! Frămîntătura dospită ajunge pe viitor aluat. Şi după cum scînteia când cade pe lemne le aprinde şi pe acestea şi mai aprinde şi altele, tot aşa cu predicarea Evangheliei.

− Dar Hristos n-a vorbit de foc, ci de aluat. Pentru ce oare?

− Pentru că focul singur nu poate face nimic dacă nu are şi lemne; pe cînd aluatul săvîrşeşte totul prin el însuşi.

Dacă doisprezece oameni au plămădit toată lumea, gîndeşte-te cît de păcătoşi şi de răi sîntem noi, cînd nu putem aduce la credinţă pe cei ce au rămas, deşi sîntem atît de mulţi, deşi sîntem destul aluat pentru a plă­mădi mii de lumi.

[1] Matei 13, 24-30.

[2] Matei 10, 22.

[3] I Corinteni 16,13.

[4] Matei 13,10.

[5] Matei 13, 30.

[6] Matei 13, 31.

[7] Matei 13, 32.

[8] Matei 13, 33.

Sursa: lumea-ortodoxa.ro, Sf. Ioan Gură de Aur, ”Scrieri. Partea a treia. Omilii la Matei”, PSB 23, EIBMBOR, București, 1994

Citește toată Omilia XLVI