Conform traditiei, icoana Maicii Domnului, lucrata de Filip Nicolau Argintarul la 1682, aflata astazi in naos, ar fi fost daruita de domnitorul Constantin Brancoveanu. De la ea, cu vremea, a inceput sa i se spuna bisericii din centrul Bucurestiului, Biserica Icoanei.

Icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului

„Când Mihail Voevod, domnul Ţării Ungrovlahiei, a venit în oraşul capitală ce se numeşte Alba Iulia şi a voit să construiască acolo o biserică ortodoxă. Dar preoţii şi cetăţenii şi toţi nobilii fiind de legea latină, nu-i permiteau lui să construiască, numindu-se pre sine drept măritori, nevoind să aibă în oraşul lor biserică de altă lege.

Domnul le-a zis: „Voi nu sunteţi mărturisitori ai credinţei celei drepte, căci nu aveţi darul Sfântului Duh în Biserica voastră”; iar ei spuneau: „Noi suntem dreptcredincioşi, avem puterea cea adevărată a darului Duhului Sfânt”.Ei voiau să dovedească aceasta în ceartă de cuvinte, iar nu dovezi. Iar el zicea: „Nu în ceartă, ci cu fapta voiesc să dovediţi… Cearta de cuvinte este o osteneală fără de sfârşit, dar, afară de ceartă, noi vom putea să dovedim că, cu ajutorul lui Dumnezeu, celui ce ajută curând”.

„Fragmentul de mai sus face parte dintr-o vestită istorisire, consemnată de mitropolitul Petru Movilă, referitoare la modul în care domnul Mihai Viteazul a reuşit să-i convingă pe nobilii catolici ai Ardealului să permită construirea bisericii şi Reşedinţei mitropolitane ortodoxe din Alba Iulia. Aidoma profetului vetero-testamentar, ce a chemat focul din cer asupra jertfelor acoperite de apă, Mihai dovedeşte, chiar în mijlocul catedralei catolice din Alba Iulia, că apa sfinţită de preoţii ortodocşi s-a păstrat intactă după 40 de zile, spre deosebire de apa sfinţită de preoţii catolici care, spune istorisirea, „pe dată te respingea, şi toată biserica s-a umplut de putoare, încât s-au spăimântat toţi latinii”.Actul concret al minunii divine este unul esenţial în istoria creştinismului, dovedind, mai puternic decât orice, realitatea şi forţa lui Dumnezeu, dincolo de „osteneala fără sfârşit” a cuvintelor, prin intermediul cărora adesea oamenii construiesc hăţişuri spre a rătăci adevărul. Evident, există „cuvântul cu putere multă”, cuvântul inspirat de divinitate, care luminează şi dă sens, dar care a mers adesea alături de minunea care vindecă, convinge sau salvează, aşa cum aflăm de exemplu din Faptele Apostolilor.

Faptul că minunea apei din vremea lui Mihai Viteazul este consemnată de marele ierarh Petru Movilă, alături de o listă impresionantă de alte asemenea evenimente, nu era un lucru întâmplător. În secolul al XVII-lea, Ortodoxia, slăbită şi aşa de puterea otomană, era asaltată de Reforma protestantă şi de Contrareforma catolică. Acest lucru s-a tradus prin încercările de calvinizare a românilor ortodocşi din Transilvania sau prin „unirea” de la Brest a ortodocşilor ruteni sub patronajul regilor catolici polonezi.În faţa resurselor enorme puse la bătaie de adversari, ortodocşii „de frontieră” au avut în primul rând la îndemână arma „încredinţării”, a convingerii că Ortodoxia înseamnă cu adevărat „calea, adevărul şi viaţa”. De fapt, aşa se întâmplă în vremurile „călduţe”: sfinţii mor neştiuţi, icoanele par să nu mai facă minuni. În schimb, în momente de criză, există o frenezie a căutării şi a consemnării actului sau gestului care mărturiseşte şi convinge.Din acest motiv, în secolul al XVII-lea, cresc în mod exponenţial mărturiile despre minunile făptuite de icoane ale Maicii Domnului aflate pe pământ românesc.

Maica Domnului, ocrotitoarea

Din anul 626 d.Hr., de când locuitorii Constantinopolului au plimbat pe zidurile marii cetăţi asediate de avari icoana Maicii Domnului, făcându-le astfel inexpugnabile, există „încredinţarea” că Maica lui Dumnezeu este ocrotitoarea celor dreptcredincioşi, fapt exprimat prin minunatul Imn acatist compus de Roman Melodul. Ulterior, nenumărate mărturii au vorbit despre minunile făcute de-a lungul vremii de icoane ale Maicii Domnului în întreg spaţiul ortodox. Aflată din a doua jumătate a secolului al XVI-lea în luptă cu ideile Reformei, care nega divinitatea Fecioarei Maria şi respingea cultul sfinţilor, Ortodoxia a căutat în această perioadă să arate, prin discurs teologic, dar şi prin consemnarea actului concret al minunii, că realitatea este cu totul alta.În 1869 şi mai apoi în 1890, eruditul episcop Melchisedec Ştefănescu aborda chestiunea icoanelor făcătoare de minuni din România într-un studiu intitulat Tratat despre cinstirea şi închinarea icoanelor în Biserica Ortodoxă şi despre icoanele făcătoare de minuni din România ortodoxă. Acest studiu relua într-un fel vechile polemici cu iconoclaştii Reformei, însă se adresa deopotrivă şi spiritelor uscate din rândul coreligionarilor, care reduceau credinţa la morală. Într-o epocă dominată de scepticism sau de credinţa în progresul ştiinţei, episcopul Melchisedec apăra posibilitatea miracolului, care nu este altceva decât exprimarea liberei voinţe a lui Dumnezeu în lume.Dintre aceste icoane făcătoare de minuni, majoritatea acestora erau icoane ale Maicii Domnului. Ulterior, istorici precum distinsul savant Matei Cazacu au identificat în documente mărturii despre alte icoane ale Maicii Domnului de pe teritoriul românesc despre care s-a spus că au făcut minuni. Numărul mare al acestor icoane (peste 20) şi răspândirea lor pe întreg teritoriul ţării ar justifica pe deplin denumirea de „Grădina Maicii Domnului” ce a fost dată de unii autori României. Pornind de la lucrările istoricilor enumeraţi, vom prezenta în continuare doar câteva exemple din această serie de icoane binefăcătoare, fără a ne interesa dacă miracolul a fost real sau doar o legendă. Dincolo de această preocupare pozitivistă, este interesantă în primul rând consemnarea gestului de credinţă a celui care a crezut de cuviinţă să însemneze ceea ce el a considerat a fi o minune a lui Dumnezeu.

Icoana de la Neamţ, purtată de îngeri

Icoana Maicii Domnului de la Neamţ a fost dăruită, conform tradiţiei, de împăratul bizantin Ioan al VII-lea Paleologul lui Alexandru cel Bun în 1424. Este o icoană pictată pe ambele feţe, probabil o icoană de procesiune. Pe o faţă este pictată Maica Domnului cu Pruncul (de tip Hodighitria), iar pe cealaltă, Sfântul Gheorghe aşezat pe un tron cu sabia în mână.Prima minune a acestei icoane datează din 1654-1655 şi a fost consemnată de un cleric ucrainean într-o carte tipărită la Lvov în 1665. Textul a fost tradus ulterior în limba română la Neamţ în 1857: „Această icoană a prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu s-au arătat în anul 6999, ce este de la Hristos 1491 în pământul Moldovei în monastirea Înălţării Domnului ce se numeşte Neamţul… Pre această icoană la praznicul Înălţării Domnului, când cu cruci o duc arhiereii şi preoţii, cu mâinile ţiind-o, de multe ori s-au întâmplat fiind în mâinile arhiereilor şi preoţilor de s-au ridicat cum s-ar zmulge din mâinile lor şi ar voi să se răpească. Şi de acolo i s-au pus nume că să închină şÎnchinătoareaţ. Pre care văzându-o, norodul se umileşte şi se roagă cu umilinţă lui Dumnezeu. Într-o vreme, făcându-se această litanie cu sfânta icoană împrejurul mănăstirii, când o aducea în biserică s-au smuls sfânta icoană din mâinile norodului şi răpindu-se s-au dus însăşi în văzduh, şi au stătut deasupra amvonului. Şi de acolo mergând spre uşile împărăteşti au intrat în altar. Şi înconjurând altarul au ieşit pe uşile celelalte şi s-au aşezat la al său loc unde pururea stă. Ştiut să fie şi aceasta cum că îngerii cei ce sunt pe lângă Născătoarea de Dumnezeu şi îi slujesc ei, i-au purtat prin văzduh icoana Ei. Aceasta s-au întâmplat pe vremea domniei lui Ştefan Gheorghiţă al Moldaviei ş1655ţ”.Vestea minunii a atras la Neamţ, printre alţii, şi pe boierul cărturar Nicolae Milescu, care citeşte şi traduce vechile hrisoave bizantine prin care basileul bizantin dăruia icoana lui Alexandru cel Bun. În secolele care au urmat există numeroase consemnări ale celor care s-au vindecat rugându-se la această icoană.

Icoana de la Golia a vindecat pe voievodul Ştefan

O altă icoană a Maicii Domnului, considerată făcătoare de minuni, se păstra la Mănăstirea Golia. Despre această icoană scrie vestitul Paul de Alep: „Icoana Maicii Domnului este foarte veche; este o operă de artă; în jurul ei sunt reprezentate cele 24 de icoane ale Acatistului Maicii Domnului; mâinile şi braţele Maicii Domnului sunt de aur curat. Doamna şEcaterina, soţia lui Vasile Lupuţ, a cheltuit mult în cinstea icoanei, căci fiul ei, voevodul Ştefan, căzând bolnav de boală grea, a fost adus înaintea acestei icoane şi pe dată s-a vindecat. În cinstea acestei icoane arde neîncetat o candelă de argint aurit”.Informaţiile culese de profesorul Matei Cazacu arată că Vasile Lupu avusese un prim băiat, Ioan, care era născut „schilod” şi care, prin urmare, nu putea domni. La rugăciunile sale şi ale doamnei Ecaterina către Maica Domnului, cuplul a avut un nou fiu, Ştefan. Drept mulţumire, a fost construită o nouă biserică la Golia (biserica actuală) şi au fost îmbrăcate cu aur braţele şi mâinile Maicii Domnului de pe icoana de la Golia.După cum consemnează episcopul Melchisedec, la icoana făcătoare de minuni de la Golia veneau mai ales „epilepticii şi alienaţii, care alergau aici spre vindecare prin rugăciune, pentru a cărora primire şi întreţinere monastirea avea deosebite încăperi”.

Icoana de la Hotin

Timp de secole, cetatea Hotinului a fost hotarul de nord al Ţării Moldovei. La sfârşitul secolului al XVII-lea începe un lung război între turci şi regatul polon, în care este implicată, vrând-nevrând, şi Moldova. Una din consecinţele acestui conflict a fost cucerirea Hotinului de către otomani şi transformarea regiunii în raia. Ioan Neculce consemnează în cronica sa o minune petrecută în 1672 în bisericuţa din preajma cetăţii, semn al vremurilor grele ce vor urma: „Într-acestu anu făcutu-sau şi o minune mare, arătare la Hotin, într-o mănăstioară mică ce iaste supt cetate. Au lăcrimat icoana Maicii Precistei, că se rostogoleau lacrimile pe chipul icoanei, de le vedeau toţi oamenii. Şi pica într-o tipsie ce era pusă supt icoană, de iera de mirare a prăvi arătare şi sămnu ca acela, care le au fost adevărat sămnu de pieirea a mulţi creştini în Ţara Leşească şi începătura durerii şi stricării ţării noastre. Ce de-atunce din an în an tot rău şi amar de creştini şi pustiire au rămas locurile pre acolo”.

Fundarea Mănăstirii Argeşului

Printre tradiţiile legate de construcţia măreţei biserici a lui Neagoe Basarab, există o legendă populară consemnată de Paul de Alep, care spune următoarele: „Pe locul pe care stă biserica fusese odinioară o baltă formată din izvoare şi în mijlocul ei s-a descoperit o icoană a Maicii Domnului pe care unul din preoţi a venit să o aducă la biserica din oraş, o biserică închinată Sfântului Nicolae, despre care se spune că ar fi prima biserică ridicată acolo.După aceea, icoana de care am vorbit mai sus s-a reîntors la locul său de altă dată; şi Dumnezeu l-a luminat după aceea pe pomenitul Neagoe Voevod care venit atunci în acel loc şi a început zidirea acestei biserici aici… Cum locul hotărât pentru biserică era o baltă, după cum am arătat mai sus, el a umplut-o cu pietre şi cărbuni”.

Mănăstirea „Dintr-un Lemn”

Tot Paul de Alep ne povesteşte următoarele despre icoana de la Mănăstirea „Dintr-un Lemn”: „Motivul pentru care i s-a dat acest nume şmănăstiriiţ este că, în vremurile vechi, locuia aproape pe aici un pustnic care, deşteptându-se din somn, a găsit o icoană a Maicii Domnului atârnând de un copac şi aceasta i-a spus: „Dorinţa mea este ca tu să-mi clădeşti aici o biserică din acest copac”.Aşadar, pustnicul s-a sculat şi a tăiat copacul şi a început să clădească din el o biserică frumoasă pe care a acoperit-o şi a ridicat-o din lemnul acestui singur copac. Din această cauză ei au numit mănăstirea Dintr-un lemn… şi aici s-au întâmplat multe minuni…A doua zi ne-am urcat şi am slujit liturghia în vechea mănăstire de lemn şi ne-am închinat icoanei binecuvântate. Lângă biserică se află doi copaci uriaşi care, după cum se spune, sunt tovarăşii celuide-al treilea care a slujit la clădirea bisericii”.După cum am spus, aici nu am făcut decât să deschidem un subiect vast, care merită cu siguranţă noi abordări. Faptul că nu am pomenit de icoanele din Ardeal (vestita icoană a Maicii Domnului de la Nicula şi cea de la Rarău) nu se datorează unei simple omisiuni voite, ci pentru că acestea merită, cu siguranţă, o tratare aparte, care să ţină seama de contextul religios atât de complicat din Transilvania în preajma celui de-al XVIII-lea veac.

Minuni de azi ale icoanei de la Adam

Istoria arată că Mănăstirea Adam a fost construită de cei patru feciori ai căpitanului Adam în anul 1652. Tradiţia consemnează însă o dată mai veche, iar legenda despre icoana de la Adam prezintă puternice asemănări cu cele consemnate în cazul Mănăstirii Argeşuluisau Dintr-un Lemn.Aceasta spune că în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, un cioban îşi păştea oile în Codrii Ghenghei. Într-o zi, în faţa lui apare ca din senin un „călugăr din ţinuturi răsăritene”, care i-a arătat o icoană a „Maicii Domnului”, făcătoare de minuni, şi i-a cerut ocrotire şi „odihnă” pentru el şi icoană. Ciobanul nu a ezitat şi a construit pe acele locuri un mic schit de călugări, unde s-a călugărit la rându-i.Schitul a căzut rapid în ruină în vremea războaielor cu turcii ale principelui Ion cel Cumplit. Icoana făcătoare de minuni a fost considerată pierdută, până când a fost găsită, după mai mulţi ani, într-un stejar. Atunci, mănăstirea a fost refăcută, iar icoana a fost pusă la loc de cinste înaintea altarului, fiind înconjurată de mulţime de preoţi şi credincioşi, devenind până azi una din cele mai cinstite icoane din sudul Moldovei, scoasă periodic pe câmpiile arse de soare pentru a mijloci venirea ploii.Încheiem acest excurs cu totul parţial cu o minune petrecută în cătunul Păşcani, comuna Vlădeşti, din fostul judeţ Covurlui. În vremea aceea, episcop al locului era însuşi Melchisedec Ştefănescu, care s-a preocupat direct de caz. Iată câteva fragmente din consemnarea eruditului vlădică:

„La 15 februarie 1865, pe la orele 12, mergând preotul din popor, anume Atanase Mihail, spre a-şi lua ochelarii ce-i uitase în biserică… vede jos icoana Maicii Domnului, răzimată cu faţa spre biserică, lăcrimând atât de tare încât se udaseră chiar scândurile de jos”.Înştiinţaţi de preot, diverşi fruntaşi ai satului au alergat la biserică, toţi văzând cum icoana lăcrima „drept din luminile ochilor, foarte mult”. Oamenii au lăsat icoana unde au găsit-o şi au închis biserica, pecetluind-o.A doua zi, toţi locuitorii satului au asistat la deschiderea porţilor bisericii şi au văzut icoana nu unde o lăsaseră ei, ci în dreptul iconostasului, tot lăcrimând. Astfel, a lăcrimat mai multe zile din acea săptămână.La 21 februarie a sosit protopopul pentru a vedea situaţia la faţa locului. Conform raportului acestuia, la sosirea lui icoana nu mai lăcrima, însă avea „sudoare” pe obraz şi pe frunte:”În acel timp am şters bine cu bumbac toată icoanaşi, după trecere de 15 minute, cât a durat paraclisul cel mic al Maicii Domnului, pe la orele 1 şi jumătate după-amiază, au începuta se ivi din dreptul inimii iarăşi sudori”.Lacrimile icoanei de la Păşcani au încetat la scurt timp, însă ele nu au putut fi explicate. Icoana fusese făcută în 1844 şi nu prezenta nici un element care să genereze bănuiala unei înşelătorii pioase.

Un bătrân din sat, amintindu-şi zugrăvirea icoanei, spunea că trei pictori abia au reuşit să redea chipul Maicii Domnului, care nu se lăsa „nimerit”. Abia când unul din zugravişi-a exprimat credinţa că icoana va face minuni, Maica Domnului s-a lăsat zugrăvită. Această istorisire se leagă de cea a icoanei „Prodromita”, pictată de zugravul ieşean Iordache Nicolau. Acesta, disperat că nu reuşea să redea cum trebuie chipul Maicii Domnului, s-a rugat îndelung şi peste noapte a acoperit icoana cu un ştergar. A doua zi, „vede cu adevărat că sfintele feţe sunt cu minune dumnezeiască îndreptate, cu bunăvoinţă şi de la sineşi săvârşite şi pline de dumnezeiesc har”.În anii lui Melchisedec (1854) s-a mai petrecut o minune, cu icoana de la Mănăstirea Socola, despre care episcopul a publicat un raport complet, care merită să fie tratat aparte. Trebuie subliniataici doar faptul că în cazul acestui mare cărturar albisericii noastre, cultura şi credinţa nu au fost deloc două lucruri care să se excludă.