Cele trei dispozitii sufletesti care ne ameninta mantuirea (Capitolul 8, versetele 11-21)

Călăuzitorii duhovniceşti ai poporului iudeu, fariseii şi saducheii, au observat întotdeauna cu mare atenţie curentele de gândire din popor şi fenomenele vieţii sale duhovniceşti. Ei aveau neapărată nevoie de asta ca să-şi păstreze înrâurirea şi să ţină toate fenomenele de acest fel sub controlul lor, fără a îngădui nimănui să le smulgă stăpânirea asupra minţilor. Se înţelege că Domnul şi propovăduirea Lui nu aveau cum să nu le atragă atenţia – însă observând lucrarea şi învăţătura Lui, ei trăiau în mod inevitabil o nedumerire lăuntrică: pe de o parte, minunile Domnului, neobişnuita înrâurire a propovăduirii Lui, dădeau mărturie cu o limpezime irezistibilă despre faptul că El nu era un simplu om şi că în El lucra puterea dumnezeiască.

Manifestările acestei puteri erau atât de clare, farmecul personalităţii Domnului şi sfinţenia vieţii Lui erau atât de ieşite din comun, încât, probabil, până şi mulţi dintre farisei ar fi fost gata să-L recunoască în El pe Mesia. Pe de altă parte, viaţa Lui, metodele prin care lucra, înseşi temeiurile învăţăturii Lui – toate acestea contraziceau în mod radical concepţiile iudaice, închegate de veacuri, despre Mesia.

Ştim deja că în Mesia care avea să vină iudeii aşteptau să întâmpine un om politic puternic, un cuceritor temut, un împărat strălucit, în genul lui Solomon sau David, care să elibereze poporul său de nesuferitul jug roman şi să readucă glorie lui Israel – dar în persoana Domnului, cu smerenia şi blândeţea Lui, cu atotiertarea şi cu dragostea Lui, în condiţiile vieţii Lui de pribeag, pline de lipsuri şi lepădare de sine, era greu de văzut ceva care să amintească fie şi de departe strălucitoarea imagine creată de fantezia israeliţilor. Fariseii îşi puneau stăruitor întrebarea: „Cine este Acesta?”

Să lase problema nerezolvată, să treacă peste ea, era absolut imposibil. Ei urmăreau orice proroc, orice personalitate mai mult sau mai puţin excepţională din domeniul religios, şi nu aveau cum să nu-şi definească, într-un fel sau altul, poziţia faţă de un fenomen atât de important ca propovăduirea Domnului şi avântul religios stârnit de ea în popor – cu atât mai mult cu cât prietenii şi adepţii lor le cereau părerea privitor la aceasta. „Cine să fie ? Prieten sau vrăjmaş ? Trebuie să-L sprijinim ori să ne luptăm cu El şi cu înrâurirea Lui, destrămând impresia pe care a facut-o în popor? Ce să facem cu El? Să-L urmăm? Dar El cere deplină lepădare de sine, cere ca următorii Lui să I se dăruie pe de-a-ntregul şi să lase toate.”

Iar asta însemna ca fariseii să lase viaţa lor liniştită şi confortabilă, cinstirea cu care erau răsfăţaţi, veniturile însemnate primite de la admiratori şi admiratoare, mesele, primirile pompoase, hainele luxoase – pe scurt, toate foloasele pe care le trăgeau de pe urma poziţiei lor de învăţători şi îndrumători recunoscuţi ai poporului – şi să schimbe toate acestea pe existenţa sărăcăcioasă, mai mult flămândă de Cit sătulă, de veşnici pribegi fără acoperiş. Şi în numele a ce ? Pentru ce ? Ce aveau să primească drept răsplată pentru această nevoinţa şi aceste lipsuri? Avea să fie destul de mare această răsplată ca să merite să se sortească singuri sărăciei şi să renunţe la comodităţile vieţii?

Să nu-L urmeze?.. Să rămână pe poziţiile dinainte şi de pe înălţimea dreptăţii lor legaliste şi a datinilor bătrânilor să contemple în singurătate evenimentele care se desfăşurau atât de rapid şi entuziasmul crescând al gloatei?..

Dar dacă este, într-adevăr, Mesia?! Ce ruşine ar fi pentru ei, îndrumătorii poporului, să nu II recunoască pe Izbăvitorul dorit cu patimă şi aşteptat de atâta vreme, să nu se alipească de El ori să rămână la coada mişcării care se zămislea şi să cedeze unor ignoranţi jalnici, unor pescari din Galileea, primele locuri din jurul Lui, la care ei, farisei, ar avea tot dreptul în virtutea cunoştinţelor, cucerniciei şi cărturăriei lor! Să nu aibă un loc de seamă la strălucita curte a lui Mesia, în slava viitoarei Lui împărăţii: ce gând înfricoşător!

Dar, pe de altă parte, ce risc! Puteau să piardă totul şi să nu câştige nimic… Şi atunci, trebuia ca fariseii să afle cu orice preţ dacă Iisus este sau nu Mesia, ca să meargă la sigur şi să nu se înşele în calculele lor… Trebuia să-L silească să rupă tăcerea misterioasă cu care El îşi înconjura persoana şi lucrarea, nedeclarând făţiş că este Mesia, dar totodată dând dovadă de o putere ce nu putea aparţine unui om oarecare. Aşadar, dacă Iisus era într-adevăr Mesia, trebuia ca fariseii să se convingă de acest lucru.

Ei trăiau ceva de genul agitaţiei de la bursă, cu emoţiile ei pătimaşe şi cu aşteptarea nervoasă, chinuitoare: „Câştigăm sau pierdem?” Devine uşor de înţeles nerăbdarea cu care ei cereau de la Domnul semne care să Ie dezlege nedumerirea definitiv. Până când ne scoţi sufletul? – L-au întrebat odată. Dacă Tu eşti Hristosul, spune-o nouă pefaţă (In 10, 24).

Dar nu au fost, oare, asemenea semne ? Oare minunile Domnului nu vorbeau despre El elocvent şi convingător ? El însuşi le privea ca pe o mărturie: Lucrările pe care lefac în numele Tata- lui Meu, acelea mărturisesc despre Mine (In 10, 25).

Fariseii cereau însă semn din cer, semn neobişnuit – poate ceva de felul semnului dat de Prorocul Isaia regelui Iezechia, când s-a întors soarele înapoi cu zece linii (v. IV Regi 20,11). Vindecările bolilor de tot felul – minunile obişnuite în lucrarea Domnului – nu erau pentru ei destul de convingătoare, fiindcă riscau, înţelegeţi, atât de mult şi trebuia să primească o garanţie neîndoielnică a răsplăţii viitoare, pentru care probabil că nu s-ar fi dat în lături să rabde puţin – dacă, desigur, răsplata ar fi fost mai mare decât paguba…

Se înţelege de ce Domnul le-a respins cererea şi a refuzat să le dea semn. Aceşti „samsari religioşi”, care nu înţelegeau deloc duhul învăţăturii Lui, nu L-ar fi urma nicicând cu sinceritate. El nu le-a făgăduit vreodată bunuri pământeşti ucenicilor Săi, şi nu pentru foloase materiale îl urmau aceştia.

Fericirea unirii cu Dumnezeu, iubirea de Răscumpărătorul, sfinţenia şi curăţia sufletului ca roadă a vieţii îmbunătăţite, potrivite poruncilor Lui: iată motivele ce trebuie să îl însufleţească pe creştin, definindu-i deciziile. Aceste motive erau străine sufletului egoist şi împietrit al fariseilor. Creştinismul trebuie primit şi iubit pentru el însuşi, nu pentru răsplăţi şi foloase exterioare. El reprezintă ca atare mărgăritarul de mare preţ din parabolă, pentru care trebuie să sacrificăm totul (v. Mt. 13,46).

Fariseii n-au putut face asta, şi nici un fel de semn din cer n-ar fi avut putere să-i facă să accepte o asemenea perspectivă şi să se supună duhului învăţăturii lui Hristos.
Şi oare numai fariseii?..

Există o mulţime de oameni a căror structură sufletească îi împiedică să fie ucenici adevăraţi, sinceri, ai Domnului Iisus Hristos şi să se pătrundă de motivele arătate mai sus, care sunt obligatorii pentru succesul vieţii creştine. In suflet se întâlnesc adeseori recife subacvatice şi bancuri de nisip unde pot naufragia până şi cele mai înaripate corăbii ale nădejdii creştine. Adeseori, dispoziţia inimii cere modificări radicale, şi trebuie neapărat să lucrăm mult asupra acestora pentru a face sufletul receptiv la suflarea Duhului şi la glasul dreptăţii creştine.

Trebuie să cunoaştem aceste bancuri de nisip. Trebuie să cunoaştem lucrurile care înfundă canalul navigabil al vieţii creştine, făcând înaintarea absolut imposibilă.

Numai atunci vom şti să evităm bancurile de nisip şi să ne ferim sufletul de murdăriile care îl înfundă.

Unde sunt cele mai primejdioase recife ale dispoziţiilor sufleteşti? In acelaşi loc din Evanghelie (Mc. 8,11-21), Domnul arată tipurile de oameni care prin structura lor sufletească nu sunt potriviţi pentru împărăţia lui Dumnezeu.

Vedeţi, le spune El ucenicilor Săi păziţi-vă de aluatul fariseilor şi de aluatul lui Irod – iar la Evanghelistul Matei este adăugat: şi al saducheilor.

Iată trei concepţii diferite despre lume sau, mai bine zis, trei tipuri de structură sufletească ce nu pot primi cuvintele vieţii veşnice şi sunt sortite unei necurmate rupturi cu Hristos: irodienii, saducheii, fariseii.

Ce fel de oameni sunt aceştia? Şi ce-i împiedică să ia asupra lor jugul cel bun şi povara cea uşoară a lui Hristos ?

Irodienii erau oamenii care se alipiseră de partidul cârmuitorului Irod şi îl sprijineau pe acesta în pofida obârşiei lui străine. Mulţi dintre ei erau curteni ai regelui, care îşi obţinuseră poziţia prin linguşire, slugărnicie şi prin tot felul de servicii dubioase. Ei îşi preţuiau foarte mult această poziţie şi se temeau foarte tare să n-o piardă. Cariera, poziţia suspusă, confortul şi luxul – acestea erau totul pentru ei. Nu aveau nici o altă grijă. Cerinţele religiei, interesele vieţii obşteşti, suferinţele poporului lor îi tulburau foarte puţin. Erau nişte oportunişti, în cel mai rău sens al cuvântului. Pentru aduce o existenţă sătulă şi tihnită erau gata să sacrifice orice. Dragostea de alţi oameni nu era o cerinţă a convingerilor lor.

Forţa motrice a activităţii lor şi fondul de bază al vieţii lor era egoismul cel mai grosolan, fără perdea, animalic. Regulile moralei înalte, învăţăturile despre necesitatea de a te jertfi pentru binele aproapelui, năzuinţele sufletului care se strădu- ie să se rupă de pământ şi să meargă spre cer, le puteau stârni numai zâmbetul. Asemenea subtilităţi nu erau pentru ei.

Ce putea să le dea acestora învăţătura lui Hristos, prin ce i-ar fi putut atrage? Suferinţele, lipsurile, sărăcia de bunăvoie şi strâmtorarea vieţii, crucea necontenită a răbdării, slujirea celorlalţi mergând până la deplina uitare de propriile interese – toate lucrurile de care este nedespărţit legată viaţa creştină – erau diametral opuse dorinţelor şi năzuinţelor irodienilor.

Ei, curtenii răsfăţaţi, care iubeau doar luxul şi strălucirea vieţii, să înţeleagă şi să preţuiască bucuria unei existenţe sărmane, lipsite de adăpost, bogate numai în libertate duhovnicească şi în curăţia trăirilor religioase?

Probabil că nici limbaj comun nu puteau găsi cu următorii Domnului, nu puteau avea înţelegere şi unire cu ei nici intelectual, nici duhovniceşte, după cum uleiul nu se poate uni cu apa. Erau oameni din două lumi absolut diferite şi de concepţii despre lume diametral opuse; galileenii săraci, cu ascetismul lor de neînţeles, li se păreau strălucitorilor curteni pur şi simplu nişte nebuni, care nu meritau decât dispreţ.

Dacă ei fac parte dintre vrăjmaşii Domnului, asta se întâmplă, în principal, deoarece în lucrarea Lui ei văd un fenomen politic primejdios, ţinând seama de înrâurirea Lui asupra maselor şi împărtăşind obişnuitele superstiţii ale iudeilor despre Mesia ca mare cuceritor şi eliberator de sub jugul Romei – jug în a cărui menţinere (şi, îndeobşte, în menţinerea întregii orânduiri de stat de atunci) ei erau, bineînţeles, cointeresaţi.

Astfel, egoismul, de care erau pătrunse firea şi viaţa lor, îi depărta de Hristos cu o putere irezistibilă.

Până în ziua de astăzi, acest egoism omenesc reprezintă una dintre cele mai primejdioase stânci subacvatice ale vieţii creştine. Dacă el nu este sfărâmat şi îndepărtat, omul nu poate să urmeze Iui Hristos, nu poate nici să se unească vreodată cu El.

De vine cineva la Mine, spune Domnul, şi nu urăşte… până şi însuşi sufletul său, nu poate fi ucenic al Meu… oricine dintre voi nu se leapădă de tot ce are nu poate fi ucenic al Meu (Lc. 14, 26, 33).

Pentru a fi vrednic de Domnul trebuie să te uiţi, să te pierzi pe tine însuţi şi să te lepezi de toate. Omul ce preţuieşte comodităţile sale şi nu vrea să sacrifice nimic pentru aproapele său nu poate intra în împărăţia lui Dumnezeu.

Există o veche legendă evlavioasă, potrivit căreia într-o mănăstire trăia cândva un egumen cu viaţă înaltă de nevoinţă, ce se ruga neîncetat pentru obşte şi cerea de la Dumnezeu cu mare osârdie şi cu lacrimi ca toţi călugării mănăstirii lui să se învrednicească de împărăţia cerurilor.

Odată, întreaga obşte a fost poftită Ia praznic într-o mănăstire vecină. Egumenul a fost reţinut cu treburi, şi a promis că o să vină mai târziu. Călugării au plecat fără el.

Pe drum au întâlnit un călător muscat rău de fiare. Din pricina pierderii de sânge, sărmanul bătrân nu mai putea sa se mişte, ci zăcea lângă cărare în pădure. Părinţii s-au apropiat de el, au stat de vorbă, l-au descusut, l-au compătimit şi- au plecat mai departe, lăsându-l să zacă în pădure.

Până la mănăstirea unde mergeau era cale lungă, iar ei voiau să apuce slujba, dar mai ales prânzul. Să meargă in ospeţie, la o masă sărbătorească, era o plăcere de care rareori aveau parte – aşa că trebuia să se grăbească, şi n-aveau timp să întârzie pe drum ca să-i lege rănile călătorului şi să-l ducă la adăpost. După un ceas, pe acelaşi drum a trecut egumenul. Bătrânul muşcat de fiare continua să zacă nemişcat la marginea cărării, părând aproape mort. Numai din când în când gemea surd.

Egumenul s-a apropiat de el şi i s-a strâns inima de milă. S-a aplecat asupra nefericitului, i-a legat cum a putut rănile şi l-a ridicat, încercând să-l pună pe picioare. Era cu neputinţă să-l lase în pădure ca să moară.

– Poţi să mergi cât de cât ? – l-a întrebat.

Drept răspuns, bătrânul a gemut iarăşi.

– Sprijină-te de mine – a continuat egumenul -, o să mergem împreună, încetişor… Ştiu o casă în apropiere…

L-a cuprins pe bătrân cu braţul său slab, încercând să-l facă să meargă. Totul a fost în zadar: acela nu se putea ţine pe picioare şi atârna de braţul lui ca un sac de tărâţe.

Atunci, egumenul a îngenuncheat, l-a pus pe călătorul rănit pe umerii săi bătrâneşti, s-a ridicat încet şi a început să-l care gâfâind, poticnindu-se şi abia mişcându-şi picioarele firave: povara era peste puteri pentru vârsta lui.

Aproape că nu trăgea nădejde să ajungă cu călătorul la adăpost, însă i se rupea inima de milă şi nu putea să-l lase pe sărman fără ajutor. S-a întâmplat însă ceva ciudat: pe măsură ce înainta, povara de pe umeri devenea tot mai uşoară, până când a încetat cu totul să o mai simtă.

Egumenul a întors capul şi a înlemnit. Pe umerii lui nu se afla nimeni. Bătrânul se făcuse nevăzut!

Numai din depărtare s-a auzit un glas lin: „Nu pot să împlinesc rugăciunea ta, căci faptele obştii nu sunt ca ale tale… Sileşte-i să-ţi calce pe urme, altfel nu vor intra în împărăţia lui Dumnezeu!..”

Aşadar, împietrirea inimii şi atitudinea nepăsătoare fată de aproapele sunt o piedică de netrecut în calea unirii cu Hristos. Creştinismul, în primul rând ca realizare practică, înseamnă slujire aproapelui.

Domnul a venit ca să slujească şi să-Şi dea sufletul ca răscumpărare pentru mulţi (v. Mc. 10, 45) – iar întrucât El le cere ucenicilor să-L urmeze, adică să urmeze exemplului vieţii Sale, este clar că îndatorirea slujirii este a tuturor creştinilor şi trebuie să alcătuiască principalul scop al lucrării lor. Oricine voieşte să vină după Mine, spune El, să se lepede de sine, să ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie (Mc. 8, 34). Cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Aline (Mt. 10, 38). Cu alte cuvinte, cine nu urmează Domnului mergând în slujirea aproapelui până la a fi gata să-şi pună sufletul, aşa cum a făcut-o Mântuitorul, nu este vrednic de El.

Insă egoismul îl îndepărtează pe om de slujirea adusă celorlalţi, şi această lipsă a slujirii, împietrirea şi atitudinea indiferentă faţă de aproapele sunt obişnuita manifestare exterioară a egoismului.

Conceptual, acest viciu se manifestă ca regulă de viaţă făţişă, obraznică, sau disimulată în chip făţarnic: „Mie să-mi fie bine, iar de ceilalţi ce-mi pasă mie!..”

Tocmai acesta este aluatul lui Irod – un viciu al inimii, în domeniul mintal, în domeniul ideilor, se întâlneşte adeseori alt viciu care îl face pe om nepotrivit pentru împărăţia lui Dumnezeu – viciu pe care Domnul îl numeşte „aluatul saducheilor”.

Provenienţa exactă a cuvântului „saducheu” nu a fost stabilită. El vine ori de la numele arhiereului Sadoc, ori de la un cuvânt evreiesc care înseamnă „drept”. După cât se pare, această denumire desemna, mai întâi de toate, un partid alcătuit în principal din preoţi şi care, contrar exagerărilor fariseice, se mulţumea cu dreptatea aşa cum o cerea textul Legii. Saducheii erau minţile pozitiviste ale vremii. Fiind robiţi simţurilor şi pătrunşi de materialism şi de îndoieli, ei nu credeau în existenţa celeilalte lumi. Ideea de viaţă dincolo de mormânt li se părea o nebunie. Nu puneau mare preţ pe Proroci şi interpretau Legea în sens îngust, ca pe un regulament înţelept privitor la foloasele materiale şi la lucrurile pământeşti.

Ei afirmau că în Lege nu există nimic care să dovedească nemurirea, şi ca atare tăgăduiau învierea morţilor. Fiind minţi mărginite, li se păreau absurde învăţăturile străine de înţelepciunea lor, care se sprijinea pe litera Legii. Ei pot fi numiţi sceptici, fiindcă aveau o atitudine negativă sau îndoieli foarte mari cu privire la multe probleme şi fenomene ale lumii duhovniceşti şi vieţii duhovniceşti. Neîndoielnice erau pentru ei numai fenomenele accesibile simţurilor, palpabile. Pur şi simplu tăgăduiau tot ce era inaccesibil înţelegerii lor sau ieşea din cadrul experienţei lor senzoriale şi al erudiţiei lor cărturăreşti. In această privinţă, ei amintesc de cel mai rău soi al realiştilor sau pozitiviştilor vremii noastre.

Totodată, constând mai ales din preoţi şi din oameni de mare – deşi falsă – cărturărie, saducheii se obişnuiseră să se simtă îndrumători ai vieţii intelectuale a poporului – faţă de care, trebuie spus, nutreau mare dispreţ din pricina ignoranţei şi lipsei lui de cultură.

Această poziţie de conducători intelectuali n-ar fi cedat-o nimănui, şi ca atare nutreau un fanatism şi o intoleranţă neobişnuită faţă de toate părerile şi învăţăturile care nu proveneau din tabăra lor şi nu se potriveau cu vederile lor. In general, se distingeau prin aroganţa lor intelectualistă şi le plăcea să recurgă la zeflemele răutăcioase.

Astfel, dispoziţia lor sufletească fundamentală şi principalul lor viciu se pot defini ca trufie a minţii. Dacă, îndeobşte, cel mai mare neajuns şi viciul cel mai greu de dezrădăcinat al oamenilor este trufia ascunsă, poate că cea mai primejdioasă varietate a ei este trufia minţii, esenţa căreia constă în aceea că omul, coborându-se până la adorarea propriei persoane şi mai ales a capacităţilor sale intelectuale, începe să se considere singura autoritate infailibilă, ce poate să rezolve orice probleme, şi ca urmare respinge tot ce nu înţelege, fiindcă în autodivinizarea sa nu admite, îndeobşte, ideea că pot exista lucruri mai presus de înţelegerea sa.

In oamenii de structură saducheică lucrul acesta duce inevitabil la materialism, la scepticism şi la necredinţă, fiindcă în domeniul credinţei trebuie neapărat să recunoaştem mărginirea minţii omeneşti, să ne plecăm cu smerenie în faţa tainei ce-l înconjoară pe om din toate părţile şi să acceptăm multe din explicaţiile acestei taine fără propria verificare raţionalistă, deoarece în multe dintre chestiunile de credinţă această verificare este absolut imposibilă. Dar oamenii trufaşi cu mintea nu doresc şi nu pot admite tocmai această mărginire a drepturilor samavolnic însuşite ale minţii. Mintal, aceasta se formulează astfel: „Eu pot să înţeleg orice. Dacă nu înţeleg asta şi mi se spune că nici măcar nu pot să înţeleg, este limpede că este vorba de o aiureală!” în acest fel, se naşte inevitabil o atitudine negativă faţă de lumea duhovnicească, inaccesibilă raţiunii omeneşti.

Simplitatea şi integritatea credinţei nu pot exista în astfel de oameni, fiindcă asemenea credinţă cere de la om capacitatea de a renunţa total la propria judecată şi, neavând încredere în puterea propriei minţi, de a căuta adevărul numai în Dumnezeu, cu deplina dispoziţie de a primi acest adevar fără urmă de îndoială, oricare ar fi forma în care Dumnezeu l-ar da minţii omeneşti. Trufia minţii împiedică aceasta, şi îndoielile care apar pe fondul contradicţiei dintre adevărurile revelate şi propriile păreri sunt inevitabile. Şi, după cum zice Sfântul Apostol lacov, cel ce se îndoieşte este ca valul mării, mişcat de vânt şi aruncat încoace şi încolo. Să nu gândească omul acela că va primi ceva de la Dumnezeu. Bărbatul îndoielnic este nestatornic în toate căile sale (Iac. 1,6-8).

Amara ironie şi tragica primejdie a situaţiei acestor intelectualişti trufaşi constă, în principal, în aceea că ei, nevrând să se plece cu smerenie sub jugul dumnezeiesc al credinţei simple şi încercând cu încredere în sine să devină domni şi stăpâni ai propriei vieţi intelectuale, de fapt devin, în general, robi ai diavolului şi jucării jalnice în mâinile lui, urmând în toate privinţele viclenelor lui îndemnuri, pe care ei le confundă cu propriile lor gânduri. Această istorie tristă, care se repetă în mod constant, este extrem de veche, trăgându-şi obârşia din căderea strămoşilor Adam şi Eva. Să ne amintim că esenţa acestei căderi a constat tocmai în faptul că, renunţând, într-un acces de trufie, la încrederea copilărească în Dumnezeu şi încercând să dobândească prin propriile lor sforţări cunoaşterea binelui şi a răului, oamenii au devenit de fapt doar batjocură şi victimă înşelată a şarpelui-ispititor. Cine nu vrea să fie rob al lui Dumnezeu devine inevitabil rob al diavolului. Această lege veşnică este tot atât de nestrămutată în domeniul intelectual ca şi în toate celelalte domenii.

Din punct de vedere psihologic lucrul acesta are o explicaţie foarte simplă.

Noi, oamenii obişnuiţi, fără mare experienţă duhovnicească, aproape niciodată nu ne dăm seama că gândurile care se nasc în capul nostru pot fi insuflate de o putere din exterior. Ni se pare întotdeauna că sunt propriile noastre gânduri, Şi în virtutea acestui fapt ele au deja o însemnătate hotărâtoare în orientarea activităţii noastre.

Sf. Vasile al Kineşmei

Fragment din cartea „Evanghelia pentru omul modern”, vol I; Editura Sophia