imunitate-vaccinTetyana Obukhanych (licentiate in imunologie la Rockefeller University, New York, NY) este autoarea cartii Vaccine Illusion/Iluzia Vaccinului.

Desi izbucnirile endemice ale bolilor comune copilariei, precum pojarul, au fost eliminat in unele regiuni, dupa eforturi prelungite de vaccinare in masa, ni se reaminteste inca faptul ca reducerea acoperirii cu vaccinare a copiilor dintr-o comunitate pune riscul unei reizbucniri reimportate de boala cu consecinte potential grave pentru bebelusi si indivizi imuno-compromisi. Mai suntem de asemenea convinsi ca implementarea unei stricte conformari la vaccinare va preveni o astfel de izbucnire a bolilor si ii va proteja prin intermediul efectului imunitatii de turma pe bebelusii ce nu pot fi vaccinati.

Nu se pune sub semnul intrebarii faptul ca o izbucnire a bolii se poate intampla intr-o comunitate non-imuna, daca un virus ajunge acolo. Intrebarea reala este cat de bine o conformare la vaccinare intensa poate asigura imunitatea de turma si poate proteja o comunitate de aparitia unui focar de boala?

Imunitatea de turma, un principiu cheie

Imunitatea de turma nu este o idee imunologica, ci mai degraba un construct epidemiologic, care prezice teoretic controlul plin de succes al bolii, atunci cand un anumit procentaj precalculat de oameni dintr-o populatie au imunitate la boala. Un articol in stil erudit declara:
“Impreuna cu cresterea interesului in imunitatea de turma, a existat o proliferare a punctelor de vedere despre ceea ce inseamna aceasta sau chiar daca exista catusi de putin. Cativa autori au scris in legatura cu datele despre pojar, care “ridica provocari” principiului imunitatii de turma si altii citeaza estimari puternic divergente (diferite – de la 70 la 95%) ale magnitudinii pragului pentru imunitatea de turma impus pentru eradicara pojarului”. [1]

Imunitatea de turma a fost socotita esentiala in rapida eradicare a bolii. Bazandu-se pe opera meticuloasa a dr-ului A. W. Hedrich, care a documentat ratele anuale de atac ale pojarului in relatie cu proportia oamenilor imuni natural pe intervalul deceniilor 1900-1930, Serviciul de Sanatate al Statelor Unite a anuntat increzator in 1967 intentia lui de a eradica rapid pojarul din SUA pe durata iernii prin vaccinarea unui numar suficient de copii inca susceptibili [2]. A fost implementata vaccinarea in masa, dar efectul asteptat al imunitatii de turma nu s-a materializat si epidemia de pojar nu a incetat in 1967.

Conceptul de imunitate de turma a fost utilizat pentru a justifica ideea de vaccinare a copiilor impotriva unei boli usoare, copii care nu beneficiaza personal de pe urma unei astfel de vaccinari, pentru a proteja un segment vulnerabil, dar neeligibil al populatiei. De exemplu, rubeola nu este periculoasa pentru copii, totusi pentru femeile insarcinate care nu au devenit imune la rubeola anterior sarcinii, o infectie cu rubeola prezinta un pericol pentru primul trimestru de sarcina prin sporirea riscului anomaliilor de dezvoltare fetala (rubeola congenitala). Evident, vaccinarea cu un vaccin viral viu atenuat, precum vaccinul pentru rubeola, este contraindicata pe durata sarcinii.

Poate cu buna intentie de a pune capat imediat oricarui risc de rubeola congenitala in comunitatea lor, copiii de varsta scolii elementare au fost vaccinati in masa impotriva rubeolei in 1970 in Casper, Wyoming. Ironic, noua luni dupa aceasta campanie locala de vaccinare, un focar de rubeola a lovit Casper. Efectul de imunitate de turma nu s-a materializat iar izbucnirea a implicat peste o mie de cazuri si a atins cateva femei insarcinate. Autorii perplecsi ai studiului descriind acest focar, au consemnat:

Conceptul ca un grup puternic imun de copii prepuberi va preveni raspandirea rubeolei in restul comunitatii a fost aratat prin aceasta epidemie ca nu este intotdeauna valid” [3]

Credinta in imunitatea de turma fara indoiala ca a influentat legislatia referitoare la vaccinare din multe state SUA si din alte tari. Aceasta notiune este utilizata ca un atu pentru a justifica si mandata masuri legale vizand sporirea conformarii la vaccinare. O presupunere implicita este ca exceptarile masive de la vaccinare compromit oarecum aceasta pretioasa imunitate de turma, pe care autoritatile de sanatate publica se straduiesc sa o intemeieze si mentina prin intermediul vaccinarii.

Imunitatea de turma, un concept eronat

Desi dovezile pentru imunitatea de turma bazata pe vaccinare mai au pana sa se materializeze, exista o gramada de dovezi pentru ipoteza contrarie. Numai  intr-o singura publicatie de Poland & Jacobson (1994) gasim date despre 18 focare diferite de pojar de pe cuprinsul Americii de Nord, ce au aparul la populatii scolare cu inalta acoperire prin vaccinare anti-pojar (71-99,8%). La aceste focare copiii vaccinati au constituit intre 30-100% din cazuri. Mult mai multe focare similare, intervenind dupa 1994, pot fi gasite prin cercetarea literaturii epidemiologice.

Inainte de 1990, doar o singura doza de vaccin antipojar era programata pentru copii. Aparitia frecventa de focare de pojar in comunitatile puternic vaccinate a fost blamata de medicina institutionala ca fiind cauzata de strategia eronata de vaccinare cu o singura injectare. Cea de-a doua injectare MMR (measles-mumps-rubella –ROR la noi rujeola-oreion-rubeola) a fost introdusa in SUA si Canada in deceniul 1990, urmata de eliminarea virusului endemic al pojarului din America de Nord in 2002.

In 2011 un focar de pojar importat – si cel mai mare din era post-eliminare – a lovit o comunitate din Quebec, Canada, cu o conformare la vaccinare de 95-97% in era dublei vaccinari impotriva pojarului. Daca dubla vaccinare nu a fost de ajuns sa peticeasca pretinsele esecuri ale vaccinarii si sa asigure evaziva imunitate de turma, ar trebui deci sa privim inainte catre strategia de tripla (sau la fel de bine cvadrupla) vaccinare MMR pentru a vedea cum ar merge ea in raport cu imunitatea de turma? Sau ar trebui ca in loc de asta, sa reexaminam chiar insusi conceptul de imunitate de turma?

Conceptul de imunitate de turma este bazat pe presupunerea eronata ca vaccinarea instituie la un individ o stare echivalenta imunitatii bona fide (de buna credinta – rezistenta pe viata la o infectie virala). Ca si cu orice tip de teorie gunoi-bagi, gunoi-obtii (garbage-in, garbage out), asteptarile de la teoria imunitatii de turma obligatorie vor esua in lumea reala.

Citeşte şi:  Un raport european confirmă: Vaccinul împotiva gripei porcine are legătură cu apariția narcolepsiei

Ochsenbein et al. (2000) au efectuat un experiment pe soareci de laborator, in care au comparat efectul injectarii soarecilor cu doua preparate ale virusului stomatitei veziculare (VSV). Ei au imunizat soarecii fie cu un VSV nemodificat (virus viu), sau cu VSV inactivat prin expunere la UV si incapabil de replicare (virus mort). Apoi au testat la cele doua grupe de animale imunizate capacitatea serului de a neutraliza VSV-ul viu dupa peste 300 de zile dupa imunizare.

Injectarea de preparate cu virus viu a indus capacitate serica durabila de neutralizare a virusului la soareci, capacitate ce a persistat pe intreaga durata a studiului (300 de zile). In contrast, injectarea de preparate cu virus mort a indus nivele mult mai scazute de capacitatii de neutralizare virala din ser. Nivelele de neutralizare virala a serului au atins un varf la 20 de zile post-imunizare si apoi au inceput sa dispara rapid. Ele au ajuns sub nivelul detectabilitatii printr-un test de neutralizare la sfarsitul perioadei de studiu (300 de zile). Concluzia experimentului a fost ca procedura care atenueaza sau inactiveaza virusul diminueaza de asemenea capacitatea acestuia de a induce nivele minime ale capacitatii serului de neutralizare virala in cazul imunizarii animalelor.

Vaccinurile impotriva bolilor infantile virale sunt preparate in mod similar mai intai prin izolarea virusului de la o persoana bolnava, apoi prin a-l face atenuat in mod artificial sau inactivat pentru a produce un vaccin. Atenuarea sau inactivarea unui virus salbatic pentru a deveni tulpina de vaccin este facuta pentru a reduce probabilitatea ca acesta sa induca simptomele bolii sau complicatiile ei, desi aceasta se intampla oricum in unele cazuri. Procesul atenuarii, desi face vaccinul viral “mai sigur” decat virusul salbatic initial, in ceea ce priveste simptomele bolii, limiteaza de asemenea si durabilitatea protectiei prin vaccinare. De fapt toate vaccinurile sunt din necesitate microorganisme fie atenuate sau inactivate, sau parti izolate din acestea amestecate cu adjuvanti; si de aceea efectul protector al oricarui vaccin este obligatoriu sa dispara mai devreme sau mai tarziu.

Pragul de protectie pentru capacitatea serica de neutralizare a virusului de pojar la oameni este cunoscut. [4] Cunoscuta de asemenea este si durata post vaccinare cu ROR, cand capacitatea serica de neutralizare virala coboara sub nivelul protector la un segment de populatie. [5]

Studiul despre pojar de la Boston University

In 1990 a fost efectuata o prelevare de sange de la studentii Universitatii Boston cu o luna inainte ca respectivul campus universitar sa fie lovit de un focar de pojar. Datorita acestor circumstante naturale, cercetatorii au avut sansa de a capata acces la mostre de sange de la mai multi studenti care fie au avut pojar sau au fost crutati de boala pe durata izbucnirii. Nivelele de capacitate serica a neutralizarii virale au fost adecvat masurate prin tehnica neutralizanta a reducerii placii (PRN), cu o luna anterior si doua ulterior expunerii la boala. Nivelele PRN pre-expunere au fost apoi corelate cu gradul de protectie anti-pojar: (1) nici o infectie sau boala detectabile; (2) infectie cu pojar confirmata serologi cu un curs al bolii modificat clinic; sau (3) pojar complet dezvoltat. Apropo, opt din noua studenti care au ajuns sa aiba boala complet dezvoltata fusesera vaccinati impotriva pojarului in copilarie.

Rezultatul studiului privind focarul de pojar de la Boston University, studiu efectuat de Chen et al. (1990) a fost urmatorul:
(a) La toti studentii vaccinati anterior care au avut pojar complet dezvoltat, nivelul PRN pre-expunere era sub 120;
(b) 70% dintre studentii a caror nivel de pre-expunere PRN era intre 120 si 1052, au ajuns sa aiba infectie de pojar confirmata seric, dar intrucat simptomele lor de boala alterata nu se conformau cu definitia clinica a pojarului, ei au fost categorizati ca non-cazuri pe durata focarului; si
(c) Studenti cu pre-expunere PRN mai mare de 1052 au fost in mare parte protejati atat de boala tipic clinica, cat si de infectia cu pojar.

In timpul focarului, multi studenti cu pre-expunere PRN intre 120 si 1052 care au fost oficial categorizati ca non-cazuri, au avut totusi majoritatea simptomelor bolii virale, inclusiv tuse, fotofobie, dureri de cap si febra. Aceste “non-cazuri” au ajuns sa aiba nivele inalte de pojar PRN post-expunere, intocmai precum au avut si cazurile de boala, sugerand ca ei au fost capabili sa replice virusul pe durata bolii si posibil sa il si transmita.

Observatii ulterioare despre vaccinul antipojar

Un studiu de LeBaron et al. (2007) a fost efectuat pentru a determina durata titrurilor (cantitatile minime necesare) de neutralizare virala a pojarului dupa primirea celei de-a doua injectii MMR. Studiul a inrolat cativa copii sanatosi de tip caucazian (european) din zonele rurale ale SUA fara focare de pojar pe durata studiului. Circa un sfert din ei au general titruri relative inalte ca raspuns la vaccinare, desi nu asa de inalte ca titrurile dupa o infectie naturala. Restul a raspuns modest, iar unii foarte slab. Titrurile la toti copiii, indiferent ca au fost inalte, moderate sau joase, au atins un varf la o luna dupa impulsul dat prin vaccinarea ROR, apoi au venit in jos in sase luni inapoi la nivelele anterioare vaccinarii si au continuat sa coboare treptat in decursul urmatorilor 5-10 ani de observatie.

In studiul de mai sus, doar circa un sfert cu titruri maxime dintre copii (numiti puternic respondenti) au fost capabili sa mentina titruri PRN peste 1000 unitati la 10 ani dupa cea de-a doua injectie ROR primita la cinci ani. Acesti copii au de aceea probabilitatea de a fi inca protejati de infectarea cu pojar la momentul adolescentei.

Cel mai putin eficient respondenti (ultimii 5%) au avut titrurile PRN prabusite sub 120 de unitati in 5-10 ani dupa cea de-a doua injectie MMR. De la acest procentaj de copii vaccinati se asteapta ca in urma expunerii, sa aiba pojar complet dezvoltat, indentificabil clinic cand sunt putin mai mari. Acesta este motivul pentru care oamenii vaccinati (si chiar de doua ori) apar ca si cazuri de boala in numar egal sau chiar depasind cazurile nevaccinate din comunitatile cu acoperire foarte inalta prin vaccinare (>95%). Pierderea rapida a protectiei vaccinarii la slab respondenti este motivul pentru paradoxul unei boli “putand fi prevenita prin vaccin” si care devine boala celor vaccinati in comunitatile puternic vaccinate. Astfel de cazuri de boala (si focarele determinate de ele) nu sunt datorate esecurilor aleatorii ale vaccinului, ele sunt esecuri anticipate ale vaccinarii.

Citeşte şi:  Vaccinarea împotriva virusului papiloma uman va fi introdus în Calendarul Național de Vaccinare

Pentru majoritatea copiilor, titrurile PRN scad intre 120 si 1000 pana la momentul in care ajung la adolescenta. Acesti indivizi pot capata infectia la expunere si sa fie potential contagiousi pe durata unei izbucniri a bolii, desi ei ar putea experimenta un curs modificat al pojarului si de aceea sa nu fie categorizati ca si cazuri de pojar pentru scopurile raportarii.

Rata inalta a conformarii la vaccinare nu este o garantie

Cazurile de pojar importate in America de Nord dupa eradicarea virusului endemic de la inceputul anilor 2000 a avut in mod tipic ca rezultat mici focare fara sustinere in ultima decada, in parte datorita vigilentei autoritatilor de sanatate publica responsabile de implementarea carantinei. Totusi, focarul importat in 2011 si izbucnit la Quebec, Canada, caracterizat de raportul de Serres et al. (2013), a parut sa fie amenintator de diferit. Masurile stricte de carantina nu au fost implementate, posibil datorita presupunerii ca regiunea era temeinic sub imunitatea de turma datorita unei conformari la vaccinare exceptional de inalta si de uniforma pentru pojar (95-97%) din aceasta regiune. Consecintele bazarii pe o imunitate de turma non-existenta ca opusa unei carantie in reducerea unui focar de boala importata au fost extrem de graitoare.

Importat de catre un invatator pe durata minivacantei de primavara in strainatate (el insusi fiind vaccinat impotriva pojarului in copilarie), focarul s-a raspandit cu iuteala de la cazul initial, a evoluat la mai mult de 600 de indivizi si a durat o jumatate de an. Asa cum ar fi fost prezis de natura pe cale de disparitie a protectiei bazate pe vaccine, contributia copiilor dublu vaccinati la boala a sporit odata cu varsta. Cazurile dublu vaccinate au constituit doar 4,1% din grupul de varsta 5-9 ani, dar 18% din grupul 10-14 ani, si 22% din grupul de varsta 15-19 ani. Din nefericire, studiul nu a evaluat cat de multi dintre indivizii vaccinati anterior au terminat alegandu-se cu infectie cu pojar cu un curs modificat al bolii, si de aceea nu au fost numarate ca si cazuri de boala pentru scopuri de raportare, totusi au raspandit virusul in jurul comunitatii.

Medicina institutionala presupune ca, copiii vaccinati, daca ei insisi au ajuns infectati cu virusul sau chiar cu boala complet dezvoltata (numita bresa), nu o pot transmite altora. Unii citeaza un document publicat de prestigiosul Jurnal al Asociatiei Medicale Americane/Journal of American Medical Association (JAMA) ca furnizand dovezi pentru aceasta presupunere. Intr-adevar, titlul articolului spune “Esecul Copiilor Vaccinati de a Transmite Pojar” [6]. Totusi examinarea atenta a proiectarii studiului dezvaluie ca nu se adreseaza in mod adecvat chestiunii careia pretinde ca i se adreseaza: daca cumva copiii vaccinati care ajung sa fie infectati in timpul unei epidemii pot sa nu sa transmita virusul.

Rezultatele studiului arata cu claritate ca pe durata unui focar de pojar dintr-o comunitate din Iowa, anii 1970, studiu care a implicat si copii vaccinati, si nevaccinati, copiii vaccinati non-bolnavi aveau mici sanse sa transmita pojar rudelor mai mici prescolare, dintre care multe ar fi putut ele insele sa fie vaccinate si de aceea oricum sa nu fie vulnerabile la pojar pe durata acelei anumite epidemii. Statutul vaccinarii acelor tinere rude nu a fost determinat (sau dezvaluit) de studiu. Curios, studiul arata ca acei copii non-bolnavi nevaccinati de asemenea “au esuat” in a transmite pojar (pe care ei evident ca nu l-au contractat pe durata respectivei epidemii) rudelor lor prescolare mai mici ca varsta cu statut al vaccinarii nedezvaluit. Daca aceasta ne spune ceva despre esecul copiilor vaccinati de a transmite virusul, atunci acest esec nu are nimic de-a face cu statutul vaccinarii lor. Dar oare nu ar fi extraordinar de nelalocul lui in JAMA un document intitulat “Esecul Copiilor Vaccinati de a Transmite Pojar”?

Obiectivul real

Haideti sa ne reamintim ca scopul proclamat de instalare a imunitatii de turma printr-un inalt grad de conformare la vaccinare este de a crea capacitatea de incetare prompta a oricarui focar de boala infantila benigna, astfel incat o populatie vulnerabila, dar neeligibila (d. ex. Bebelusi sau indivizi ce iau medicatie imuno-depresiva) sa poata evita contractarea bolii care este periculoasa doar la varsta lor sau dat fiind starea sanatatii lor. Pentru a preveni aparitia unui focar, trebuie sa fie cu adevarat imuna circa 70-95% din populatie, potrivit unor estimari teoretice foarte largi – adica rezistenta la infectia virala, nu doar protejata de dezvoltarea intregului sir de simptome care se conformeaza cu definitia acceptata clinic a bolii. Totusi, chiar si conformarea 100% la vaccinare poate cel mult sa faca doar un sfert din populatie sa devina rezistenta la infectie pentru mai mult de 10 ani. Acest lucru face evident faptul ca imunitatea stabila de turma nu poate fi realizata pe termen lung prin vaccinare in copilarie, indiferent de gradul de conformare la vaccinare.

Variatii normale din fondul genetic (adica profilul imuno-genetic) afecteaza cat de eficient sunt procesati antigenii si prezentati sistemului imunitar pentru scopuri de producere a anticorpilor. Acesta ar putea fi unul dintre motivele pentru care doar o parte a copiilor pot raspunde bine la vaccinare (adica pot genera si mentine titruri de anticorpi destul de intens pentru multi ani), in timp ce alti copii aparent sanatosi nu pot. Ar corecta revaccinarea celor al caror fond imuno-genetic nu favorizeaza productia intensa de anticorpi in raspuns la vaccinul antipojar gradul scazut al acestora de raspuns la vaccin? Cercetarile ce atesta inutilitatea unei astfel de stradanii sunt capatate din observatii rezumate de dr. Gregory Poland:

“In studiile despre pojar, anticorpii de pojar post-imunizare din domeniul “inferior pozitiv” nu au protejat impotriva pojarului clinic cand subiectii au fost expusi la virusul salbatic al pojarului, in timp ce nivele inalte au fost protectoare. Mai mult, non-respondentii la o singura doza de vaccin antipojar, care au demonstrat un raspuns de anticorpi doar la a doua imunizare, au fost inca de sase ori mai probabil sa capete boala decat au fost respondentii la o singura doza de vaccin antipojar de a dezvolta boala la expunerea la un virus salbatic. Altii au examinat “slab respondenti”, care au fost reimunizati si au dezvoltat raspunsuri slabe sau de nivel scazut ale anticorpilor, doar pentru a pierde anticorpii detectabili si a dezvolta boala la expunere, 2-5 ani mai tarziu. [7]

Raspunsul este clar: slab respondentii raman slab respondenti la vaccinari ulterioare si nu pot contribui la imunitatea de turma fata de bolile virale pe termen lung. Atunci de ce reprezentantii medicinei institutionale insista ca imunitatea de turma bazata pe vaccinuri este macar posibila daca ar fi implementate masuri de vaccinare mai stricte sau mai frecvente? De ce, de dragul unei idei de neatins, ar bate la cap medicii pediatrici si oficialii de sanatate publica acele familii care aleg sa isi ocroteasca copiii de vatamari potentiale datorate vaccinarii sau sa asigure sanatatea copiilor prin intermediul strategiilor naturale independente de vaccinare?

Citeşte şi:  Se recunoaşte la nivel oficial: Efectele vaccinurilor asupra sănătăţii aduc mai mult rău decît bine

O riscanta actiune publica autodistructiva

Convingerea biomedicala ca un copil exceptat de la vaccinare pune in primejdie societatea prin faptul ca nu contribuie la imunitatea de turma este absurda, deoarece vaccinarea fiecarui copil conform programului impus nu poate oricum mentine dorita imunitate de turma. Este timpul renuntarii la intoleranta impotriva celor ce cauta exceptari de la vaccinare pentru copiii lor. In loc de aceasta intoleranta, ar trebui sa ne indreptam atentia catre rezultatul campaniilor de vaccinare in masa care ne stau in fata.

Asa dupa cum am explicat in alta parte, initial, vaccinarea in masa a copiilor realizeaza rapid rezultate in reducerea bolii prin eradicarea virala incercata, doar pentru ca se plaseaza deasupra efectelor majoritatii adulte deja imune a adultilor care au realizat imunitatea lor reala in mod natural in era pre-vaccinarii [8]. Problema totusi este ca proportia de adulti tineri vaccinati dar non-imuni este acum in crestere, in timp ce proportia populatiei imune mai in varsta se diminueaza datorita imbatranirii. Astfel, in timp, vaccinarea in masa ne face sa pierdem, mai degraba decat sa castigam imunitate cumulative la populatia adulta. La acest stadiu efortul de a controla focarele importate este pe cale sa devina o batalie in conditii absolute nefavorabile, indiferent de conformarea la vaccinare, cu experienta Quebec fiind un precursor al mai multor astfel de focare ce vor apare.

Vaccinarea in masa stopeaza in cele din urma focarele endemice prin inlaturarea circulatiei virusului in comunitate, in loc de a induce imunitate permanenta la cei vaccinati. Totusi bolile virale, desi reduse ca incidenta in multe tari, nu sunt complet eradicate in toate partile lumii. O eliminare specific regionala a expunerii virale prin mijloacele vaccinarii in masa la un moment cand virusul este prezent global cu greu reprezinta o veste buna. Vaccinarea prelungita in masa in copilarie este o masura de control al bolii care in timp face intreaga noastra populatie adulta (dar mai important, copiii) tot mai lipsita de aparare impotriva virusului incomplet eradicat, care poate fi reimportat cu usurinta. Atunci de ce sa alegem sa depunem asa de mult efort intr-o actiune de sanatate publica ce este autodistructiva?

Doi epidemiologi, care au recunoscut problema potentiala a acestei protectii pe cale de disparitie bazata pe vaccinare si au inclus acest parametru in modelarea lor asupra imunitatii de turma, prezic:

“Pentru bolile infectioase unde imunizarea poate oferi protectie pe viata, pot fi utilizate o varietate de modele simple pentru a explica utilitatea vaccinarii ca metoda de control. Totusi pentru multe boli, imunitatea dispare cu timpul… Aici aratam cum vaccinarea poate avea un sir de consecinte neasteptate. Prezicem ca, dupa o lunga perioada fara boala, introducerea infectarii poate duce la epidemii mult mai mari decat cele prezise de modelele standard. Aceste rezultate au clare implicatii pentru succesul pe termen lung al oricarei campanii de vaccinare si pun in lumina nevoia pentru o temeinica intelegere a mecanismelor imunizarii si vaccinarii”. [9]

Reprezentantii medicinei institutionalizate au inteles pe dos: nu sunt deloc copiii exceptati de la vaccinare aceia care ne pun in primejdie, ci efectele campaniilor prelungite de vaccinare in masa sunt cele care fac asta. Cand o sa inceapa reprezentantii medicali institutionali sa acorde atentie consecintelor pe termen lung ale masurilor de vaccinare in masa in loc de a condamna in graba si nejustificat pe cei nevaccinati pentru fiecare focar epidemic?

Surse utilizate pentru articol:

[1] Fine PEM, “Herd immunity: history, theory, practice, ” Epid Rev 15, 265-302 (1993).
[2] Sencer DJ, Dull HB, Langmuir AD, “Epidemiologic basis for eradication of measles in 1967, ” Public Health Rep 82, 253-256 (1967).
[3] Klock LE, Rachelefsky GS, “Failure of rubella herd immunity during an epidemic, ” N Engl J Med 288, 69-72 (1973).
[4] Chen RT, et al., “Measles antibody: reevaluation of protective titers, ” J Infect Dis 162, 1036-1042 (1990).
[5] LeBaron CW, et al., “Persistence of measles antibodies after 2 doses of measles vaccine in a post-elimination environment, ” Arch Pediatr Adolesc Med 161, 294-301 (2007).
[6] Brandling-Bennet AD, Landrigan PJ, Baker EL, “Failure of vaccinated children to transmit measles, ” JAMA 224, 616-618 (1973).
[7] Poland GA, “Variability in immune response to pathogens: using measles vaccine to probe immunogenetic determinants of response, ” Am J Hum Genet 62, 215-220 (1998).
[8] Obukhanych T, “Vaccine Illusion, ” at https://sites.google.com/site/vaccineillusion/measles.
[9] Heffernan JM, Keeling MJ, “Implication of vaccination and waning immunity, ” Proc R. Soc. B 276, 2071-2080 (2009).
http://www.greenmedinfo.com/blog/herd-immunity-myth-or-reality = imunitatea de turma

Sursa: http://viataverdeviu.ro