Interpretarea conform căreia ereticii sunt doctori mincinoși, șarlatani, care nu-i pot tămădui pe oameni, ci mai rău îi îmbolnăvesc, arată de ce au fost condamnați de Biserică. Acest lucru nu s-a făcut din patimă, ură sau fanatism, ci în același fel în care medicii de profesie sunt separați de șarlatani. În tot cazul, scopul Bisericii este tămăduirea oamenilor, în timp ce doctorii mincinoși, ereticii, nu doar că nu-i tămăduiesc pe oameni, ci îi împing și la moarte veșnică.

„Ce este erezia? În tradiția patristică, erezia este o formă de șarlatanism. De ce e condamnată erezia? Pentru că nu s-ar pune de acord în privința dogmei? Asta este problema? E condamnată pentru că în erezie nu există tămăduire, Și, de vreme ce nu există tămăduire, înseamnă că e periculoasă pentru om. Părinții vedeau erezia ca pe-o formă de șarlatanism în care nu există tămăduire.”

„Cred că putem înțelege diferența de bază dacă luăm ca exemplu știința medicală. Acolo îi avem pe medicii care fac parte din Colegiul Medicilor. Dacă un medic nu este membru în Colegiul Medicilor, nu poate profesa ca medic. Ca un medic să fie în legalitate, nu-i suficient numai să fie absolventul unei facultăți de medicină recunoscute, ci trebuie să fie și membru în Colegiul Medicilor. Același lucru este valabil și pentru avocați. În aceste științe există o evaluare continuă; pentru că, dacă vreunul o ia razna și nu mai profesează corect din punctul de vedere al practicării corecte a profesiei, atunci e condamnat de organul competent al asociației profesionale din care face parte și e eliminat din corpul profesional.

Exact același lucru se întâmplă și în Biserică. Procedura corespunzătoare în Trupul Bisericii, adică excluderea, adică excluderea sau tăierea vreunuia din mădularele ei, se numește afurisire, iar când e vorba de vreo demnitate bisericească, caterisire. Astfel, ereticii sunt afurisiți, sunt excomunicați din Trupul Bisericii. Așa cum în domeniul medical nu i se poate permite unui șarlatan (unui pseudo-medic) să trateze bolnavii, la fel nici în Biserică nu este posibil să-i fie permis unui eretic să trateze sufletele oamenilor. Pentru că, eretic fiind, nu știe și nu poate să tămăduiască.”

„Și, atunci când examinăm învățăturile Sinoadelor Ecumenice, vedem că fiecare erezie care a fost condamnată de Biserică desființa automat învățătura Bisericii despre îndumnezeire și luminare, și astfel se pierdea orice posibilitate de tămăduire. Vasăzică, erezia este erezie pentru că distruge posibilitatea tămăduirii omului. Acesta este motivul pentru care este erezie.”

Biserica, prin condamnarea ereticilor, a reușit să păstreze metoda terapeutică duhovnicească prin care omul este călăuzit la îndumnezeire.

„Dar, dincolo de toate, se poate naște tulburare, și din acest motiv dau ei o hotărâre că ceea ce spune popa Tase este o aberație. E rezultatul identificării filosofiei cu metoda teologică. De aceea îl condamnau, ca să nu se mai ia nimeni după el, pentru că, dacă urmează cineva această cale, nu o să mai treacă niciodată de la curățire la luminare, și de la luminare la îndumnezeire. Pentru că cine este în luminare nu poate să spună asemenea prostii.”

Este extrem de important să fie păstrate adevăratele criterii prin care omul e tămăduit. Dacă nu sunt stabilite criteriile bolii și ale tămăduirii, nu poate fi recunoscută diferența dintre ortodocși și eretici.

„Deci, cum să mai înțeleagă cineva ceva, de vreme ce ortodocșii înșiși sunt niște șarlatani – adică, de ce să-i mai condamnăm pe eretici? Rezultatele nu sunt aceleași? Pentru că, fie că mergi la „biserica” evanghelică din Atena, fie la cea papistașă, fie la sinagoga evreiască, fie că mergi la biserica ortodoxă, toți sunt în aceeași stare, niciunul nu e luminat, nici ortodocșii, nici evreii. Vasăzică, din punctul ăsta de vedere, proprii noștri șarlatani nu se deosebesc cu nimic de șarlatanii altora. Cine să mai condamne pe cine?

Pentru că, dacă facem astăzi distincția aceasta (între eretici și ortodocși), primii pe care ar trebui să-i dăm afară ar fi proprii noștri duhovnici. Ce criterii să mai folosim în aplicarea criteriilor istorice? Așa că lăsăm lucrurile așa cum sunt și spunem: Întoarceți-vă către monahism și uitați-vă ce fac călugării – dar și acolo există șarlatani, chiar și în mănăstiri, în ziua de azi.

De aceea, problema criteriilor este cea mai importantă. Adică, dacă avem aceste criterii și ne gândim la ce făceau în trecut cu ereticii, este exact ce facem noi astăzi cu medicii șarlatani. Le interzicem să mai practice profesia de medic. Nu poți să ai un medic șarlatan într-un spital, sau medicamente false pe piață.”

Ereticii erau condamnați de Părinții Sinoadelor Ecumenice pentru că susțineau false învățături care desființau metoda terapiei. Pentru prima dată la Sinodul de la Frankfurt din 794, francii au condamnat un popor întreg, numindu-i „eretici” pe greci, în loc să condamne o anumită persoană.

„La Sinodul de la Frankfurt din 794, pentru prima oară în istorie a fost condamnat un popor întreg, câtă vreme până atunci ereticii erau indivizi: Arie, Nestorie etc. E condamnat fie capul ereziei, fie însăși erezia, nu însă un întreg popor. Francii sunt cei care pentru prima oară condamnă un întreg popor, pentru că-i condamnă pe greci ca eretici.”

„Apoi mai avem și problema modului în care politica unei epoci influențează dogma. Atunci când privim apariția ereziilor din punct de vedere istoric, din epoca apostolică și până în Evul Mediu, ereziile, de obicei, sunt numite după fondatorul lor. Sunt descrise după numele ereziarhului sau, în alte cazuri, după numele ereziei, cum este monofizitismul. Avem, de asemenea, gnosticismul, care este și o religie străină etc.

În Evul Mediu, pe la mijlocul secolului al VIII-lea, apar scrieri care se păstrează în latină cu titlurile lor, sintetizate în Contra Errores Graecorum (Împotriva rătăcirilor grecilor). Din câte știu, e pentru prima oară când, în loc să se înfiereze ereziarhul sau erezia, e înfierat un popor întreg. Vasăzică, ceva e putred, pentru că vedem o nouă tradiție în lupta contra ereziilor.

Apoi, ne ducem la Actele Sinodului de la Frankfurt, din 794, să vedem de unde vine acest Contra Errores Graecorum, tradiția aceasta. Și găsim acolo, în hotărârea Sinodului, faptul că grecii sunt condamnați ca eretici. Ca eretici, dar ce fel de eretici? Pentru că, destul de straniu, la Sinodul acesta sunt condamnați și iconoclaștii, și iconofilii. Sunt condamnați și unii, și alții. Bine, erau francii așa deștepți încât să-și poată dea seama că amândouă părțile care se confruntau în Imperiu erau eretice? Cum pot fi eretici și unii, și alții? Trebuia să fi luat poziție fie pentru, fie contra iconofililor. Ei nu iau poziție nici pentru unii, nici pentru alții. Pur și simplu îi condamnă și pe unii, și pe alții.

Ca să-i condamne și pe unii, și pe alții, trebuie că se-ascunde ceva în spatele acestui lucru. Ceva nu e-n regulă, pentru că francii erau barbari – și totuși, ciudat, la Sinod grecii au fost condamnați. Dar chiar înainte de Sinod existau așa numitele Libri Carolini, despre care tradiția spune că ar fi fost scrise de însuși Carol cel Mare, însă teoriile sunt că au fost scrise de anturajul lui teologic. Acolo, în Libri Carolini, e foarte caracteristică ura față de romani, nu față de greci. Acolo este înfierat neamul romanilor și tot ce este roman. Vasăzică, acolo se află punctul zero de plecare al gândirii francilor despre romei.”

Prin urmare, erezia este o abatere de la adevărul revelat, dar și de la metodologia care călăuzește la îndumnezeire. Sinoadele, la care participă Părinții îndumnezeiți – cea mai mare parte a lor, cel puțin – defineau Revelația, pentru că nici Revelația, nici calea ce călăuzește la vederea lui Dumnezeu să nu fie pervertite.

Mitropolitul Ierotheos Vlachos, Dogmatica empirică după învățăturile prin viu grai ale Părintelui Ioannis Romanidis, volumul II, trad. din greacă de Tatiana Petrache și Mănăstirea Diaconești, Edit. Doxologia, Iași, 2017, p. 503-507.