Prin apostazie se înțelege despărțirea de Dumnezeu, trădarea credinței și moartea spirituală, de aceea „în vremurile cele de apoi, unii se vor depărta de la credință, luând aminte la duhurile cele înșelătoare și la învățăturile demonilor”, ne avertiza Sfântul Apostol Pavel în Epistola sa către Timotei, iar acum în vremurile noastre, Cuviosul Paisie Aghioritul ne confirma despre acelea, spunând: „Situația e înfricoșătoare, neînchipuită! Nebunia a depășit limitele, a venit apostazia și mai rămâne să vină acum și fiul pierzării. Lumea va deveni un spital de nebuni! În această harababură care va domni, fiecare stat se va ridica să facă ceea ce spune rațiunea.”

În vremurile cele de apoi, unii se vor depărta de la credință, luând aminte la duhurile cele înșelătoare și la învățăturile demonilor

În vremurile cele de apoi, unii se vor depărta de la credință, luând aminte la duhurile cele înșelătoare și la învățăturile demonilor

Cercetând scrierile Arhiepiscopului Averchie despre apostazie, se pot desluși trei niveluri despre care a vorbit, iar acestea încep de la nivelul cel mai învederat și ajung până la cel mai greu de deslușit.

Cel dintâi nivel al apostaziei

La primul nivel se află pierderea „savorii” creștinismului de către creștinătate îndeobște. Rădăcinile acesteia se găsesc în schisma dintre Răsărit și Apus și în formarea treptată, în Apusul medieval, a unui „nou creștinism”, în care rațiunea căzută a omului — mai degrabă decât Tradiția revelată în mod dumnezeiesc — a devenit criteriul adevărului. În esență, această schimbare de perspectivă dinspre duhovnicesc spre natural (trupesc) a condus, prin Renaștere și „iluminism”, către materialismul arogant al vremurilor noastre — un materialism care l-a orbit duhovnicește pe omul modern. „Se poate desluși — scria Arhiepiscopul Averchie – un soi de mână neagră care acționează rațional, lucrând spre a-i lega pe oameni cât mai strâns cu putință de această viață vremelnică, pământească, silindu-i să dea uitării viața viitoare, viața cea veșnică, ce ne așteaptă negreșit pe toți.”

Materialismul, după cum a înțeles Arhiepiscopul Averchie, strică credința creștinilor, fără ca ei să o știe măcar. Chiar și pretinsa lor rezistență „împotriva deșertăciunii lumești” sau vorbirea lor despre Rai pot fi pline de concepții lumești dacă și-au pierdut dreapta înțelegere asupra „lumii” căreia creștinismul autentic îi este potrivnic. De altfel, ceea ce din punct de vedere ortodox ar fi socotit imoral, într-un creștinism contaminat de deșertăciune lumească devine îngăduit.

„Despre ce fel de unire adevărată a tuturor creștinilor în duhul dragostei creștine mai poate vorbi cineva acum, când Adevărul este tăgăduit de aproape toți, când înșelăciunea s-a înstăpânit aproape pretutindeni, când viața autentic duhovnicească printre oamenii care-și spun creștini a secătuit și a fost înlocuită cu o viața trupească, o viață dobitocească, ce a fost totuși așezată pe un piedestal și mascată de ideea pretinsei milostiviri, care în mod prefăcut îndreptățește orice fel de exces spiritual, orice fel de anarhie morală? Într-adevăr, dintru aceasta pleacă toate aceste nenumărate «mingi», diversele feluri de «jocuri», «dansuri» și distracții față de care, în ciuda caracterului lor imoral, anti-creștin, până și preoții mai moderni au o atitudine tolerantă, uneori organizându-le chiar ei înșiși și luând parte la ele„.

Pierzând legătura cu esența credinței sale — care este, într-un cuvânt, lepădarea de grijile lumii —, creștinătatea îi lipsește pe credincioși de legătura vie cu harul Duhului Sfânt. De aceea, creștinii trebuie să găsească înlocuitori ai acestui har, pricinuind, prin autosugestionare, „experiențe spirituale”. În același timp, ei caută în lumea aceasta un înlocuitor pentru cealaltă lume care nu le mai este la îndemână. Arhiepiscopul Averchie a scris despre acești neo-creștini:

Citeşte şi:  Necazurile vor fi partea călugărilor din vremurile de pe urmă

„Ei vor fericire aici în lumea aceasta, împovărată cu mulțimea ei de păcate și fărădelegi; și așteaptă această fericire cu nerăbdare. Ei socotesc că unul din cele mai sigure feluri de a o dobândi este «mișcarea ecumenică», unirea și unificarea tuturor popoarelor într-o «biserică» nouă care va cuprinde nu doar romano-catolici și protestanți, ci și iudei, musulmani și păgâni, fiecare păstrându-și propriile convingeri și greșeli. Această închipuită iubire «creștinească» în numele fericirii viitoare a oamenilor pe pământ nu poate decât să calce Adevărul în picioare”.

Arhiepiscopul Averchie a numit „neohiliasm” credința în fericirea viitoare pe pământ – hiliasmul fiind vechea credință eretică în stăpânirea de o mie de ani a Iui Hristos ca împărat pământesc. El a prevăzut că „unitatea ecumenică exterioară căutată de „neohiliaști” nu va fi nimic altceva decât o unitate formală, sprijinită și încuviințată de Antihrist.

Pentru Arhiepiscopul Averchie, „mișcarea ecumenică” modernă vădea altceva: o necredință în Adevărul absolut, larg răspândită. Dintru aceasta vine atât lipsa de voință în a opune rezistență față de orișice lucru ce necesită împotrivire, cât și o acceptare din slabă-voință (nevolnicie) sau chiar o îndreptățire a răului, toate în numele celor mai superficiale idei de „iubire creștină” și de „pace”. Arhiepiscopul Averchie a exprimat acest lucru astfel:

„În vremurile noastre, când există îndoieli atât de puternice chiar și în legătură cu existența Adevărului, când fiecare «adevăr» este socotit relativ și se consideră potrivit ca fiecare persoană să aibă «propriul ei adevăr», lupta pentru Adevăr capătă un înțeles deosebit de însemnat. Iar cine nu sprijină această luptă, cine vede în ea doar o manifestare a «fariseismului» și propune «umilirea» (aplecarea) înaintea Minciunii prin lepădarea Adevărului, ar trebui să fie recunoscut în mod firesc drept trădător (lepădător) al Adevărului, oricine ar fi, oricum și-ar spune sau s-ar socoti pe sine”.

Cei care își pun toată nădejdea în lumea aceasta, inevitabil fie vor cădea în deznădejde, fie vor închide ochii la decăderea crescândă lucrătoare întru toate formele vieții publice. Atitudinea lor relativistă și șovăielnică ajută doar la dezlănțuirea forțelor Satanei în vremurile de pe urmă.

Așa cum a arătat Arhiepiscopul Averchie: „«Preoții Satanei» sau, ceea ce e același lucru, slujitorii lui Antihrist cel care va veni, se servesc de această orbire a majorității oamenilor moderni și își săvârșesc în mod îndârjit și stăruitor lucrarea, cu putere vădit satanică. Cu deosebite sforțări și prin toate mijloacele cu putință, cu ajutorul tuturor posibilităților aflate în stăpânirea lor, îi leagă de ei în chip silnic pe adepții care conlucrează cu ei conștient sau inconștient, cu voie sau fără voie, pentru crearea în lume a circumstanțelor și condițiilor prielnice pentru foarte apropiata venire a lui Antihrist ca ocârmuitor al lumii întregi și stăpân al întregii omeniri„.

Într-un alt loc, Arhiepiscopul Averchie a scris mai multe despre același lucru: „Datoria fundamentală a slujitorilor venirii lui Antihrist e să distrugă lumea cea veche, cu toate conceptele și «prejudecățile» ei dintâi, pentru a construi în locul ei o lume nouă, potrivită spre a-l primi pe viitorul «nou stăpân» care va lua întru oameni locul lui Hristos și le va da pe pământ tot ceea ce Hristos nu le-a dat… Trebuie să fii întru totul orb duhovnicește, pe deplin străin de creștinismul adevărat, ca să nu înțelegi toate acestea!„

Citeşte şi:  Mănăstirea Xeropotamu din Athos și cum s-a prăbușit bolta Sfântului Altar în timpul slujirii cu papistașii

Cel de al doilea nivel al apostaziei

La cel de-al doilea nivel al apostaziei înfățișat de Arhiepiscopul Averchie, Bisericile ortodoxe — „ținând pasul cu lumea leapădă în urma lor câteva din formele tradiționale ale Bisericii și atitudinile eclesiologice pe care le socotesc „învechite”, și astfel și ele se rup de tradiția care păstrează „savoarea” adevăratului creștinism. Acesta este unul din felurile în care Ortodoxia devine o „pseudo-Ortodoxie” lumească. Esența Ortodoxiei nu poate fi transmisă când însuși contextul primirii ei este ca și dispărut.

Arhiepiscopul Averchie a tâlcuit de ce Biserica Ortodoxă — așa cum odinioară a spus Sfântul Atanasie cel Mare — „nu trebuie să slujească vremurilor”.

Biserica nu se adaptează niciodată lumii. Întru adevăr nu face acest lucru, căci Domnul le-a spus ucenicilor Săi la Cina cea de Taină că ei „nu sunt din lumea aceasta” (Ioan 17, 6, 14-16). Trebuie să păstrăm lăuntric aceste cuvinte dacă vrem să rămânem credincioși adevăratului creștinism — Biserica cea adevărată a lui Hristos a fost întotdeauna, este și va fi mereu străină lumii acesteia. Despărțită de ea, e în stare să transmită nestricate predaniile dumnezeiești ale Domnului, pentru că tocmai această despărțire (osebire de lume) a păstrat-o neschimbată, adică asemenea cu Însuși Dumnezeu cel neschimbat.

Odată, pe la începutul anilor ’60, un seminarist l-a auzit pe Arhiepiscopul Averchie plimbându-se îndelung cu pas mărunt, pe coridorul mănăstirii. În cele din urmă s-a dus la ierarh și l-a întrebat ce se întâmplase. „Frate — a răspuns cinstitul ierarh, ațintindu-și privirea —, cuvântul «Ortodoxie» a ajuns lipsit de înțeles din pricină că neortodoxia se travestește în spatele măștii [înfățișării] exterioare a Ortodoxiei. De aceea, e de trebuință să alcătuim o nouă expresie pentru ceea ce numim Ortodoxie, așa cum odinioară a fost de trebuință să se întocmească cuvântul «ortodox>>. Și aceasta nu e chiar atât de simplu”.

Arhiepiscopul Averchie și-a dat seama că, pentru vreun motiv oarecare, Bisericile ortodoxe și cârmuitorii acestora nu au prețuit temeiul duhovnicesc al tradiției ortodoxe ca fiind transmisă neîntrerupt de la părinte la fiu, de-a lungul veacurilor. Despre aceasta a scris:

„Acolo unde s-a rupt legătura duhovnicească moștenită a harului care vine de la Sfinții Apostoli ș succesorii [urmașii] lor, Bărbații Apostolici și Sfinții Părinți, acolo unde s-au introdus diferite înnoiri în credință și în morală, cu scopul de «a ține pasul cu vremurile», de «a progresa», de a nu se demoda și de a se adapta cerințelor și uzanțelor acestei lumi care zace în rău — acolo nicidecum nu se poate vorbi de Biserică adevărată”.

Aceste „înnoiri” sunt uneori introduse pentru a face viața ortodoxă mai puțin încordată sau a o face să pară mai puțin „stranie” în ochii lumii. Arhiepiscopul Averchie scria că însăși ideea acestui lucru este heterodoxă, de vreme ce „credința ortodoxă învață cum să-ți zidești viața în acord cu cerințele desăvârșirii creștine, pe când heterodoxia ia din creștinism numai acele lucruri care sunt, și în măsura în care sunt, potrivite cu condițiile vieții culturale contemporane„. Să cobori standardul vieții ascetice a Ortodoxiei înseamnă să le refuzi creștinilor un mijloc de auto-curățire, să le refuzi însuși prilejul pocăinței de-suflet-mântuitoare atunci când le lipsește acest standard — dacă nu în literă, în duh. Înseamnă să slăbești însuși temeiul Ortodoxiei care, așa cum a afirmat Arhiepiscopul Averchie, „este o credință ascetică, ce cheamă la trudă ascetică în numele dezrădăcinării patimilor păcătoase și a înrădăcinării virtuților creștine„.

Citeşte şi:  Vine spre noi o epocă a adevăratei mărturisiri de credință, o epocă în care probabil vom rămâne singuri și prigoniți

În alte cazuri, tradițiile sunt analizate și preschimbate, ca să hrănească mândria „teologilor” contemporani care, rupți de transmiterea nemijlocită, vie a tradiției, se sârguiesc să găsească „noi direcții ale teologiei ortodoxe” ca să își „însușească istoria” în mod intelectual și să „recondiționeze” trăirea ortodoxă într-un soi de purism artificial. Arhiepiscopul Averchie scria: „Ei discută gălăgios despre cât este de important să «reînnoiască Biserica Ortodoxă», despre un soi de «reforme în Ortodoxie», care chipurile a ajuns «inflexibilă în direcțiile sale» și «rnuribundă»… Acest soi nou de «ortodocși» nu sunt, într-adevăr, cu nimic mai prejos decât «savanții» moderni”. Ei „teologhisesc” fără a avea „simțul” adevărat al ambianței bisericii tradiționale în care s-au ivit Sfinții. După roadele lor îi veți cunoaște” (Matei 7, 20) — Ortodoxia tradițională, cu toate așa-zisele ei „adăugiri culturale” și „întinăciuni”, a crescut Sfinți chiar și în vremurile noastre; Ortodoxia „recondiționată” sau „redescoperită”, cu toate pretențiile ei că este mai curată și mai bine informată, a creat în cel mai bun caz oameni inteligenți. Slăbiciunea duhovnicească a acesteia este arvuna „teologilor” ei „mai cunoscători” decât purtătorii actuali, în viață, ai sfințeniei ortodoxe.

„Ținând pasul cu vremurile”, bisericile pot chiar să piardă „savoarea” Ortodoxiei, fiind prinse de duhul „mișcării ecumenice” la modă care, după cum am văzut, este o expresie a procesului de apostazie mondială. Astfel, Arhiepiscopul Averchie a afirmat în mai multe locuri:

„Duhul pustiitor al apostaziei a pătruns deja chiar și în Biserica noastră Ortodoxă, printre ierarhi de seamă care vestesc fățiș apropierea unui fel de «nouă eră» și propun cu nerușinare să se termine cu tot trecutul, întrucât ei se strâng ca să întemeieze un soi de biserică în întregime «nouă», în legătură «ecumenică» strânsă și în comun acord cu toți apostații de la credința și Biserica cea adevărată. O perioadă îndelungată am auzit că ei (preoții ortodocși) aparțin acestei mișcări pentru ca să «dea mărturie neamurilor de alte confesiuni despre adevărul Sfintei Ortodoxii», însă ne este greu să credem că această afirmație înseamnă ceva mai mult decât «o aruncare de praf în ochii noștri». Desele lor declarații teologice din presa internațională nu ne pot conduce decât la concluzia că sunt trădători ai sfântului Adevăr”.

Cel de al treilea nivel al apostaziei

În sfârșit, cel de al treilea nivel de apostazie cu privire Ia care Arhiepiscopul Averchie ne-a avertizat, este atins atunci când bisericile ortodoxe, chiar și când păstrează toate tradițiile a ceea ce ele numesc „Ortodoxie adevărată”, pierd totuși „savoarea” prețioasă a credinței lor și ajung contaminate de un duh lumesc travestit în spiritualitate. Aceasta se întâmplă din pricina (1) a pierderii dragostei creștinești adevărate, fără de care toate tradițiile ajung mai degrabă osânditoare decât purtătoare de har, și (2) a întrebuințării în scopuri lumești a formelor și suporturilor de credință exterioare (care sunt menite să trezească amintirea lumii de dincolo). Dintru acești factori se ivește o altă formă de „pseudo-Ortodoxie”, de data aceasta mult mai subtilă, pentru că poate fi tăinuită în toate formele corecte.

Din cartea: Apostazia și Antihristul după învățăturile Sfinților Părinți