Tâlcuirea duhovnicească a Vieţii lui Moise
(a Sfântului Grigorie de Nyssa)  [vezi Partea I, Partea a II-a, Partea a III-a, Partea a IV-a]

Apoi scoate Moise poporul din Egipt, în felul acesta se eliberează de tirania Egiptului toţi oare se lasă călăuziţi de Cuvîntul. Dar socotesc că cei ce urmează conducătorului spre virtute nu trebuie să fie lipsiţi de bogăţia Egiptului şi nici de podoabele celor de alt neam, ci luînd toate ce le au protivnicii lor, să le aibă spre folosul lor. De aceea i s-a poruncit atunci poporului de către Moise să facă aceasta. Dar aceasta să nu o înţeleagă cineva după literă, socotind că Moise a poruncit să lipsească de bunurile lor pe cei ce le întrebuinţau, îndemnînd la nedreptate. Însă nici să nu spună cineva că Legiuitorul cu dreptate a poruncit aceasta. Ci să se gîndească la legile viitoare, care vor împiedica în tot felul nedreptatea faţă de aproapele, chiar dacă pare îndreptăţit ca izraeliţii să-şi fi luat prin această faptă răsplata de la egipteni pentru ceea ce munciseră. Căci nu ar fi o greşeală mai mică aceea de a nu vedea minciuna şl înşelătoria unei astfel de învăţături. Pentru că cel ce ia ceva spre folosire şi nu dă înapoi celui care a folosit aceea, dacă lucrul acela este străin, săvîrşeşte o nedreptate, ca unul ce l-a lipsit .pe acela de acel lucru ; iar dacă ţine ce e al său, nesocotind pe cel ce are nădejde să dobîndească ceea ce îi este de trebuinţă, se numeşte înşelător [1] . Deci să căutăm înţelesul mai înalt al întîmplării, care e mai potrivit decît cel literal.

Cuvîntul [2]porunceşte celor ce aleg viaţa în libertate prin virtute să-şi dobîndească şi bogăţia culturii cu care se împodobesc cei străini de credinţă. Cu alte cuvinte călăuza în virtute porunceşte să se ia morala şi filosofia naturală, geometria şi astronomia, logica şi toate cîte se studiază de către cei din afara Bisericii, de la cei din Egipt care s-au îmbogăţit în acestea, spre a le întrebuinţa cînd vor trebui să împodobească templul tainelor dumnezeieşti cu bogăţia adunată de raţiune. Fiindcă cei ce strîng o astfel de bogăţie vor aduce lui Moise care va zidi cortul mărturiei cele ale lor, dînd fiecare partea sa la zidirea celor sfinte. E ceea ce se poate vedea împlinindu-se şi acum. Căci mulţi aduc cultura din afară ca pe un dar Bisericii lui Dumnezeu, cum a făcut marele Vasile, cure a ştiut să dobândească bogăţia Egiptului în vremea tinereţii lui şi apoi să o dăruiască lui Dumnezeu şi să împodobească cu această bogăţie cortul adevărat al Bisericii.

Dar să ne întoarcem de unde ne-am abătut. Cei care au început să privească spre virtute şi urmează legiuitorului în viaţă, cînd părăsesc hotarele împărăţiei egiptene, vor fi urmăriţi de atacurile ispitelor, care le aduc supărări şi temeri, şi de primejdii de moarte. Din pricina acestora cugetul celor de curînd aduşi la credinţă pierde cu totul nădejdea de a mai dobîndi cele bune (virtuţile). Dar Moise, sau oricine s-ar întîmplă să conducă poporul, ca el, va alunga frica prin sfătuirea cu care îi încurajează pe cei speriaţi şi cu nădejdea în ajutorul dumnezeiesc, lucru care nu s-ar putea împlini dacă inima celui care călăuzeşte nu ar vorbi cu Dumnezeu. E drept că mulţi din cei chemaţi la o astfel de conducere se străduiesc să păstreze numai rînduiala văzută, iar despre cele ascunse, care numai de Dumnezeu sînt văzute, vorbesc prea puţin. Dar cu Moise nu a fost aşa. Ci, pe cînd sfătuia pe izraeliţi să aibă curaj, fără ca să îndrepte la arătare vreun cuvînt către Dumnezeu, Scriptura ne dă mărturie că striga către El. Prin aceasta socotesc că nu strigătul rostit cu putere urcă la auzul lui Dumnezeu, ci rugăciunea înălţată cu conştiinţa curată. Celui care face aşa, îi va părea acum mic ajutorul fratelui în luptele ce le are de dat. E vorba de «fratele» care, după porunca lui Dumnezeu, l-a întîmpinat pe Moise cînd cobora în Egipt şi pe care Scriptura îl socoteşte înger. De aceea, acum are loc arătarea firii dumnezeieşti însăşi, care se arată după puterea de primire a celui căruia i se arată. Iar ceea ce ne spune istoria că s-a întâmplat atunci se petrece întotdeauna, precum învăţăm din tîlcuirea mai înaltă a cuvîntului Scripturii. Căci atunci cînd cineva fuge din Egipt şi, aflîndu-se în afară de graniţele lui, se sperie de atacurile ispitei, călăuza îi arată ajutorul minunat venit de sus. Pentru că atunci cînd vrăjmaşul înconjoară cu puterea lui pe cel urmărit, Dumnezeu îi face numaidecât cale de trecut prin mare, peste care i se face conducător norul. Iar acest nume de nor dat Conducătorului a fost înţeles de cei dinainte de noi ca harul Duhului Sfînt, care conduce pe cei vrednici spre bine. Cel ce urmează acestui Conducător trece prin apă, căci Conducătorul deschide El însuşi calea. Prin El se câştigă siguranţa în libertate, în vreme ce cel care îl urmăreşte pentru a-l readuce în robie piere în apă [3] .

Căci cine nu ştie că oastea egipteană constă din feluritele patimi ale sufletului, prin care este luat cineva în robie.

Aceste patimi trebuie să le înţelegem prin caii, prin carele de luptă şi prin cei purtaţi de ele, prin arcaşii, prin aruncătorii cu praştia, prin călăreţii şi prin grosul oştii vrăjmaşe. Căci ce deosebiri ar putea arăta cineva între pornirile furioase ale gîndurilor — sau între cele stăpînite de plăcere, de supărare şi de lăcomie — şi oastea amintită? Piatra azvîrlită cu praştia este calomnia şi pornirea mînioasă este lancea cu vîrf ascuţit. Iar plăcerile pătimaşe se pot înţelege ca nişte cai ce trag carul după ei într-o pornire neînfrînată şi pe cei trei luptători din el, pe care istoria îi numeşte cei trei dregători. Prin aceştia trei vei înţelege, desigur, după cele ce le-ai cunoscut mai înainte, sub chipul tainic al pragului şi al stîlpilor, întreita împărţire a sufletului : raţiunea, pofta şi mînia.

Acestea toate şi cele de un neam cu ele, împreună cu conducătorul oştirii celei rele, vor intra în apă urmărind pe izraeliţi. însă firea apei, prin toiagul călăuzitor al credinţei şi prin harul luminos se face dătătoare de viaţă celor care caută scăpare în ea, iar celor ce-i urmăresc, mijloc de pieire. Pe lîngă acestea istoria ne învaţă că cei ce trec prin apă să nu mai tragă după ei nimic din oastea protivnică după ce au ieşit din ea. Căci dacă va scoate cineva din apă împreună cu el şi pe vrăjmaşul, va rămîne în robie şi după trecerea prin apă, scoţînd cu el viu pe tiranul, pe care nu l-a scufundat în adînc. Aceasta înseamnă, dacă vrea cineva să lămurească şi mai mult această ghiotura, că toţi cei ce trec prin apa tainică a botezului, trebuie să omoare toată tabăra răutăţii în apă, şi anume : lăcomia, pofta desfrînată, cugetul răpitor, patima înfumurării şi mîndriei, pornirea mînioasă, furia, pizma, bîrfirea, toate acestea şi cele asemenea. Deoarece aceste patimi obişnuiesc să urmeze lirii noastre, trebuie să le omorîm în apă [4] .

Aceste mişcări rele ale cugetării şi cele ce se nasc din ele trebuie omorîte ca în taina Paştelul. Căci acesta este numele Mielului jertfit, al cărui sînge împiedică moartea de la cel ce-l foloseşte. Deci precum acolo poruncind să se mănînce pasca cu pîinea nedospită, (adică neamestecată cu aluat vechi), legea dă de înţeles să nu se amestece în viaţa lor următoare nimic din rămăşiţele răutăţii, ci să înceapă viaţa de după aceea de la începutul ei, întrerupînd prelungirea celei de mai înainte în timpul

următor, prin schimbarea în bine, aşa şi acum Cuvîntul voieşte ca orice fel de păcat să se înece în Taina botezului, ca într-un adînc, ieşind cel botezat singur fără să tragă cu sine ceva străin, în viaţa lui următoare. Aceasta e şi ceea ce auzim prin cuvîntul care zice : «în aceeaşi apă se desparte prin moarte şi viaţă duşmanul şi prietenul, duşmanul pierind, iar prietenul fiind adus la viaţa». Dar mulţi din cei ce au primit botezul tainic, nesocotind învăţăturile legii, au amestecat aluatul vechi al păcatului cu viaţa de după botez şi poartă prin faptele lor oastea egipteană cu ei vie şi după trecerea prin apă. Căci cel ce s-a îmbogăţit prin răpire sau nedreptate, ori a cîştigat vreun pămînt oarecare prin jurămînt mincinos, sau trăieşte cu vreo femeie în preacurvie, sau cutează să facă orice altceva din cele ce le făcea înainte de botez, socoteşte că s-a eliberat de robia păcatelor, rămînînd totuşi în desfătarea de obişnuinţele sale cele rele şi după baia botezului, nevăzîndu-se pe sine supus răilor stăpîni. Un astfel de stăpîn sălbatic şi furios este patima desfrînării care îmboldeşte gîndul robit, cu plăcerile ei ca cu nişte bice. Un alt stăpîn de felul acesta este lăcomia, care nu lasă nici un pic de odihnă celui pe care-l robeşte, ci oricît de mult ar lucra, la porunca slujitorilor stăpînului şi oricît cîştig i-ar aduce spre stîmpărarea poftei lui, se avîntă spre şi mai multe. Şi toate celelalte cîte se fac din patimă, alcătuiesc numărul mare al stăpînilor, cărora robindu-le cineva, chiar dacă s-a întîmplat să treacă prin apă, după părerea mea încă nu a trecut prin apa tainică, a cărei lucrare pricinuieşte tiranilor celor răi pieirea [5] .

Dar să înaintăm iarăşi cu cuvîntul nostru. Cel ce a trecut marea cea gîndită şi a văzut în sine omorît pe egipteanul cel gîndit nu va mai privi numai la Moise, purtătorul toiagului virtuţii [6] , ci crede mai întîi lui Dumnezeu, după cum spune cuvîntul istoriei, iar apoi se încrede şi în Moise, slujitorul Lui. E ceea ce vedem şi acum la cei ce au trecut apa cu adevărat, care s-au dăruit lui Dumnezeu şi ascultă cu încredere de cei ce slujesc lui Dumnezeu prin preoţie, cum spune Apostolul [7]. Continuare

Citeşte aici ISTORICUL VIEŢII LUI MOISE
________________________________________________________________________________________________

[1] Sfîntul Grigorie nu foloseşte termenul de proprietate, ci de lucruri de trebuinţă, sau de folos, în două sensuri: omul are trebuinţă de unele lucruri, sau ele îi sînt de folos ; şi el trebuie să ţină numai ceea ce îi este de trebuinţă sau de folos şi cit timp îi este de trebuinţă sau de folos. De aceea, după ce a folosit un lucru care i-a fost de trebuinţă, dar nu-i mai este, trebuie să-l înapoieze celui care s-a folosit de el cind l-a fost lui de trebuinţă. Cel ce nu face aceasta păcătuieşte. E aici o concepţie mal avansată decît aceea că omul este numai administratorul unor bunuri materiale, nu proprietarul lor.

[2] Sfîntul Grigorie foloseşte termenul «cuvîntul» în trei înţelesuri: Cuvîntul lui Dumnezeu ca ipoistas, cuvîntul ce ni-l comunică El şi Sfînta Scriptură.

[3] Sfîntul Grigorie de Nyssa descrie cînd sub chipul lui Moise, cînd al izraeliţilor, ordinea în care înaintează omul în general spre unirea cu Dumnezeu, prin eliberarea de păcat prin virtuţi. In Moise ni se arată chipul călăuzitorului, sau al părintelui duhovnicesc, care face şi el o înaintare, iar in Izrael, chipul celui călăuzit în înaintarea lui. De la un anumit moment, după ce cel călăuzit spre unirea cu Dumnezeu s-a rupt de viaţa robită păcatului şi s-a pornit pe căile virtuţii, călăuzitorul şi cel călăuzit nu mai sînt ajutaţi numai de un înger, cu puteri limitate, ci însuşi Dumnezeu li Se face conducător prin pustia lipsită de mîngîierile trupului şi susţinător împotriva ispitelor, dată fiind furia cu care vrăjmaşul nevăzut îşi porneşte atacurile ca să readucă sub autoritatea lui pe cel ieşit din robia lui. Călăuzitorul obţine pe Dumnezeu însuşi de conducător, printr-o rugăciune tăcută şi neîncetată către El.

[4] Apa e şi stihie care aduce la viaţă sau întreţine viaţa, dar şi stihie care îneacă. Cînd puterea lui Dumnezeu se uneşte cu ea pentru a naşte pe cel ce crede la o viaţă nouă, ea devine apa botezului; cînd o lasă în lucrarea ei de-a îneca pe cineva-, ea devine adînc pierzător. Ea în general îneacă tot ce e rău. Răul nu poate propăşi în ca. Dacă cel ce intră în ea e întreg rău, lipsit de credinţă, îl îneacă întreg. Dacă prin credinţă se prinde de Dumnezeu, el se ridică din ea ca germenele întărit al vieţii celei noi, care a început să încolţească în el prin credinţă. Pentru acesta, apa ca stihie cu re îneacă total îşi pierde puterea, sau se dă la o parte, mijlocind celui ce a intrat In ea întîlnirea cu uscatul tare, cu fundamentul susţinător al existenţei, avînd înaintea sa drept conducător neîntrerupt norul dumnezeiesc. întrucît în fiecare lucru creat slut meii multe aspecte simbolice şi unele din ele se întîlnesc în mai multe lucruri, stintul Grigorie alegînd adeseori din aceste aspecte pe unul şi folosindu-l pînă la un loc, îl combină cu un aspect simbolic identic, al altui lucru, făcînd un uz complex şi liber de aspectele simbolice ale lucrurilor în urmărirea scopului său. Astfel, deşi apa mării e luată de el în înţeles de botez, totuşi nu din ea proipriu-zis se naşte Izrael la viaţa cea nouă, căci ea are şi sensul de noian pierzător, ci din retragerea ei de o parte şi de alta. Iar Faraon, cu oastea lui, se pierde în ea ca într-un noian fără fund, în neexistenţă, sau în existenţa slăbită la maximum. Căci nu poate sta păcatul şl cel păcătos în existenţa legată de Dumnezeu.

[5] Sfîntul Grigorie admite că cel ce a trecut prin apă, scăpînd din ea, dacă scoate odată cu sine din ea şi patimile de mai înainte, încă nu a trecut prin ea ca prin apa tainică ce îneacă în ea toate patimile. Dar precizînd lucrurile conform învăţăturii Bisericii, e de spus că botezul a curăţit caracterul de păcat al poftei noastre obişnuite cu păcatul, dar ne-a lăsat nouă sarcina totalei dezrădăcinări a ei în mod treptat, lucru pentru care am primit puterea la botez, prin sălăşluirea lui Hristos in noi. Faptul acesta a fost clarificat deplin de sfântul Marcu Ascetul, care a spus în scrierea despre botez : «Dă lucrarea pentru care ai luat puterea» şi atunci gîndurile ce apar în tine nu vor mai fi muşcate de fiarele poftei şi mîniei» (Filoc. rom. I, p. 290). Aceasta o spune sfîntul Marcu Ascetul împotriva celor ce susţineau că «botezul nu este desăvîrşit, ci dobîndesc desăvîrşirea prin nevoinţe». Faţă de ei, sfîntul Marcu afirmă: «Chiar dacă sîntem ţinuţi sub păcat şi după botez, aceasta se întîmplă nu pentru că botezul nu ar fi desăvîrşit, ci pentru că nesocotim porunca şi ne alipim de bună voie, de plăceri» (op. cit., p. 275 — 276). Propriu-zis, botezul ne dă toată puterea de a nu mai păcătui. Dar nu ne ia li-bortutea care ne-ar face incapabili de păcat. Deci afirmarea sfîntuiui Grigorie — că cei ce păcătuiesc, chiar dacă au trecut prin apă, n-au trecut prin apa tainică, — poate că trebuie înţeleasă că nu au luat, botezîndu-se, toată hotărirea de a folosi puterea ce li s-a dat în botez, pentru a opri pofta să treacă la păcat. Sau, în cazul botezării copiilor, cei din jurul lor nu pun toată sîrguinţa în a-i deprinde să folosească puterea primită în botez pentru a nu mai cădea în robia păcatelor.

[6] Toiagul lui Moise e numit, cînd toiagul credinţei, cînd al virtuţii, cînd toiagul puterii lui Dumnezeu, pentru că cel ce călăuzeşte pe alţii spre Dumnezeu trebuie să se sprijinească pe credinţă, dar le va impune acelora deplin numai cînd credinţa lui îşi arată statornicia şi puterea în virtuţi. Dar şi în credinţă şi in virtuţi e lucrătoare puterea lui Dumnezeu.

[7] Pînă la botez, sau pînă la o anumită creştere duhovnicească, omul e călăuzit mal mult de un altul care-şi dovedeşte tăria în credinţă, prin virtuţi. Dar după aceea, vede şl el însuşi pe Dumnezeu ca Susţinător şi Conducător al străduinţelor sale de înaintare în viaţa creştină, fără să se lipsească însă de călăuzitorul care e mai tare ca el In credinţă.