Postăm acest articol, scris de un rabin, fiindcă el constituie o mărturie extraordinar de veridică pentru rânduielile de înmormântare pe care le avem noi, creştinii, şi pe care le-am moştenit de la poporul mesianic.

El este extrem de actual, deşi este scris cu aproape 90 ani în urmă, şi pledează pentru înmormântare, monogamie, ca şi împotriva oricărei forme de sinucidere.

Venim acum şi la pasajele în care este vorba de arderea de cadavre. Prima pildă ne-o dă istoria furtului lui Ahar. Domnul porunceşte prin Isus Navi: ,,Cel ce s-ar nimeri în anatemă, acela să fie ars cu foc” (Isus Navi 7, 15). Din versetul 25 reiese că cel culpabil să nu fie ars de viu; Ahar şi familia sa au fost ucis cu pietre; după aceasta s-au ars cadavrele. Aceasta a fost o înăsprire înspăimântătoare a pedepsei de moarte, o urgie şi o judecată teribilă dumnezeiască.

Un alt exemplu instructiv ne oferă Cartea a III-a a Împăraţilor: un om al lui Dumnezeu veni din Iuda la Ierovoam şi grăi la altar, pe care Ierovoam a vrut să tămâieze: ,,Altare, pe tine va jertfi Iosia pe preoţii înălţimilor, care tămâiază pe tine, şi ei vor arde pe tine oase de om” (III Împăraţi 13, 2). Împlinirea acestei proorociri se povesteşte în Cartea a IV-a a Împăraţilor: Iosia lăsă să se deschisă gropile acestor preoţi ai înălţimilor şi arse oasele lor pe altar şi profană cu aceasta altarul[1].

Avem în aceasta în chip clar o instruire a Sfintei Scripturi asupra faptului cum Domnul Însuşi judecă despre arderea oaselor; este o hulă şi o ruşine ce se face închinătorilor la idoli încă după moartea lor. Aici Dumnezeu îngăduise această pedeapsă infamantă, deoarece preoţii au fost chiar din poporul său şi au cunoscut prea bine legea Sa divină, care interzice şi proscrie cu atâta asprime idolatria; că însă pedeapsa aceasta aflictivă este în sine o grozăvie monstruoasă, o adevărată atrocitate, aceasta ne învaţă în chipul cel mai lămurit Proorocul Amos: ,,Nu voi să cruţ pe Moaviţi, fiindcă au ars la cenuşă oasele împăratului Edomului”[2].

Acest pasaj este de aceea cu totul deosebit de important, pentru că Domnul pedepseşte chiar pe păgâni pentru acest procedeu, pe care ar fi trebuit să-l ştie, prin conştiinţa lor, că este păcat. Acest cuvânt dumnezeiesc singur combate atât de puternic şi serios aserţiunea că Scriptura divină nu ne învaţă nimic, or că cremaţiunea este după voinţa lui Dumnezeu, că ea este prin urmare ceva indiferent şi neînsemnat, ceva neesenţial şi de prea puţină importanţă, cu un cuvânt: un adiaforon. Aici vedem că voinţa lui Dumnezeu este exprimată clar şi fără de ocol. Dacă cineva ar susţine însă că este o contrazicere, când aici Domnul pedepseşte arderea şi o porunceşte în pasajul din Isus Navi, atunci răspundem la aceasta următoarele: este tocmai o deosebire enormă cine execută judecata prin foc la un om. Când oamenii o fac, fără însărcinarea dumnezeiască, ea este o călcare a legii divine şi o vină negrăită, dar Dumnezeu, Judecătorul suprem al tuturor lumilor, Atotştiutorul Dumnezeu, El poate şi trebuie să judece !

De privim acum în celelalte cărţi sfinte ale Vechiului Testament, ne surprinde excesiv marele număr al pasajelor pe care-l întâlnim în Cartea lui Iov, faimos prin restriştile şi răbdarea ajunsă proverbială. Relevăm în treacăt numai citatele cele mai importante. Iov socoteşte fericiţi pe decedaţii care stau liniştiţi în mormânt şi vorbeşte de acei care se bucură că găsesc mormântul[3]. Iov jeleşte că ,,mormântul există”[4] (în textul ebraic se spune mai caracteristic încă: «Proprietatea mea este mormântul»; mihi est sepulcrum). Cu totul deosebit de instructive sunt cuvintele sale: ,,În întuneric mi-am pregătit culcuşul; putrezirea numesc tatăl meu şi viermii mama şi sora mea” (Iov 17, 14). Aici se spune lămurit că putrefacţia este soarta omului.

Mai departe, el zice de bogaţii şi săracii că stau culcaţi după moarte împreună în praf şi că viermii îi acoperă pe amândoi[5]. Omul este dus la mormânt şi veghează încă la movila sa funerară; dulci îi sunt lui brazdele văii, adică bulgărele de pământ al mormântului adânc[6] (aceasta ne aminteşte cuvântul latin: Sit tibi terra levis (Fie-i ţărâna uşoară)). Cuvântul lui Elifas: ,,Vei veni la bătrâneţe la mormânt” (Iov 5, 26) ne aminteşte Facerea 15, 15.

Şi în psaltirea divină citim cum piosul împărat-poet David s-a rugat lui Dumnezeu cu înfocare: ,,Ce folos este la sângele meu, când mă pogor în groapă ! Oare pulberea îţi va da omagiu ? Va vesti adevărul tău ?” (Psalmi 29, 9). Relevăm şi vestitul pasaj din Psalmi: ,,Căci tu nu abandonezi mormântului sufletul meu; Tu nu vei lăsa pe cuviosul tău să privească putrezirea” (Psalmi 15, 10)[7], un citat care este de privit ca al patrulea adevăr fundamental pentru doctrina înmormântării. Toţi oamenii au văzut putrezirea şi trebuie să o vază. Putrezirea însă survine când corpul se descompune în mod natural în mormânt; distrugerea cu de-a sila a corpului prin flăcări împiedică putrezirea. Prin urmare, şi prin acest pasaj din psaltire este dovedit că este o învăţătură biblică de a lăsa putrezirii corpul decedatului prin înmormântare.

Tot asemenea, la finele Eclisiastului: ,,Se reîntoarce pulberea la mormânt, cum a fost şi spiritul se întoarnă la Dumnezeu, care l-a dat” (Eclisiastul 12, 7). Tot aşa la sfârşitul Cărţii lui Daniil: ,,Mulţi din cei care dorm în pulbere se vor deştepta, unii spre viaţa veşnică, iar alţii spre ocară şi veşnică ruşine” (Daniil 12, 2). ,,Tu însă păşeşte înaintea ţintei tale, tu vei odihni şi vei învia (din morţi) la soarta ta la sfârşitul zilelor” (Daniil 12, 12).

Şi faimoasele cuvinte ,,a învia”, ,,înviere” pe care le găsim în Isaia 26, 19 presupun odihna cadavrului în mormânt.

În Talmud (culegere monumentală, de o extraordinară sagacitate, a legilor şi tradiţiunilor rabinice ce datează din secolul II după Hristos), înmormântarea este poruncită, pe lângă referirea la porunca biblică[8], ca lege fundamentală, şi din două alte motive: 1. pentru a preveni pângărirea; 2. pentru dobândirea împăcării[9]. Aceste cauze determinate sunt într-atâta luate în seamă în legislaţia ulterioară iudaică, că în urma primului motiv nimeni nu a putut decide asupra neînmormântării cadavrului său[10]. S-a socotit de aceea ca o operă cu adevărat salutară de a decide deja în timpul vieţii asupra înmormântării rămăşiţelor sale pământeşti prin îngrijirea unui mormânt etc[11]. S-au cumpărat şi locuri pentru cavouri de familii[12], care nu au putut fi vândute de către moştenitori astfel că, în caz de contravenire, cumpărarea era nevalabilă şi vânzătorul silit la reîntoarcerea banilor.

* * *

Înainte de a auzi mărturia Noului Testament asupra subiectului care ne preocupă, să aruncăm – în trăsături mari – o privire retrospectivă asupra popoarelor păgâne din a vechimei zile. Această ochire repede ne arată că după ce aceste neamuri idolatre din păgâna antichitate au pornit care de care drumurile lor proprii – după clădirea turnului babilonian – au luat cu ei, ca o relicvie sfântă, din revelaţiunea străveche, cuvântul Domnului: ,,Ţărână eşti, şi la ţărână să te reîntorci iarăşi”[13] (Facerea 3, 19). La toate acele troiene de popoare, despre ale căror obiceiuri străbune avem cunoştinţă, înmormântarea este o datină primitivă; abia mult mai târziu s-a introdus la această babelică mulţime obiceiul cremaţiunii. Este din cale afară de semnificativ că dovada: e consensu gentium (din acordul popoarelor) se nimereşte şi aici !

Ne vom ocupa în acest loc, pentru a scurta, numai cu grecii şi romanii. Că la greci înmormântarea era cea mai veche formă rezultă din numeroase tradiţiuni, mituri şi legende. Este remarcabil că ei vorbesc de mormintele zeilor lor, şi zeii au fost doar înaintea oamenilor. Prin urmare înmormântarea îşi trage originea din vremuri străvechi. Mai apoi avem tradiţiunea că spartanii, asupra poruncii oracolului, au trebuit să aducă scheletul lui Oreste, fiul lui Agamemnon, la Sparta; tot asemenea oasele eroului-rege Thezeu (tot scheletul) au fost aduse din Insula Scyrns la Atena. Apoi a fost adus un os din osemintele lui Pelops, rege de Elida, în tabăra grecilor înaintea Troiei, căci după cuvântul proorocilor Troia nu a putut fi altfel cucerită.

Mormântul Amphipolis este un străvechi mormânt descoperit în nordul Greciei în 2012 şi în care arheologii au intrat pentru prima oară în august 2014. Este datat ca aparţinând sfârşitului secolului IV î.Hr..

Acestea sunt pilde din vremurile eroice, cu mult mai înainte de timpurile homerice. Săpăturile întreprinse în locul anticei Troia au confirmat pe deplin aceste tradiţiuni mitice; s-au găsit în morminte străvechi scheletele întregi. În timpul lui Homer (secolul IX înainte de Hristos) lucrurile s-au schimbat. Trebuie luat însă în seamă că în Iliada avem înaintea noastră situaţiuni războinice; în ţara duşmanului nu se înmormânta bucuros, deoarece inamicul putea uşor pângări cadavrele. Dar că nu toţi cei căzuţi au fost arşi vedem din introducerea Iliadei, în care se zice că multe cadavre au servit de mâncare câinilor şi păsărilor. Tot se mai ridica decedatului o movilă funerară de pământ după arderea cadavrului.

Mai târziu era obişnuit atât înmormântarea, cât şi arderea; înmormântarea era însă predominantă, deoarece arderea era prea costisitoare. Caracteristic pentru modul de a vedea al grecilor şi pentru superioritatea spiritului lor este cuvântul pe care Xenophon lasă să zică în Ciropedia sa pe Ciru, mare rege al Persiei: ,,Puneţi corpul meu, când voi muri, nu în aur sau argint, ci redaţi-mă iarăşi cât se poate de repede pământului, căci ce este mai dulce decât a te reuni cu pământul”, care produce şi nutreşte tot ce este bun, cuvânt care reaminteşte Facerea 3, 19. În cuvinte analoage se exprimă şi autorul tragic Moschion, ceva mai tânăr ca Euripide (mort în 406 î.Hr.): ,,Lăsaţi dar ca morţii să fie acoperiţi cu pământ ! De unde fiecare parte a venit în acest trup, acolo reîntoarcă-se: spiritul spre eter[14], corpul spre pământ” !

Aceste cuvinte ne dovedesc îndeajuns că vechiul cuvânt al lui Dumnezeu din paradisul pământesc nu s-a pierdut în neant; era una din legile nescrise ale grecilor, dar moştenite din moşi-strămoşi şi la care ţineau morţiş, că cadavrele trebuiau să fie acoperite cu pământ[15]. Un cunoscător adânc al antichităţii greceşti zice că s-a socotit mai evlavios a se înmormânta întreg cadavrul unui consângean iubit decât a-l distruge prin foc[16].

de dr. Samuil Taubes

Prim-rabin în Caransebeş

Articol apărut în serial, începând din 24 iunie 1928, în Foaia Diecezană,

publicaţie a Eparhiei Ortodoxe Române a Caransebeşului

Sursa: Catacombele Ortodoxiei

[1] IV Împăraţi 23, 16. Între profeţie şi împlinirea ei s-au scurs peste 300 de ani.

[2] Amos 2, 1.

[3] Iov 3, 13-22. În Scriptura din 1914 nu există nici o referire la mormânt. În versiunea Gala Galaction, versetul 22 este astfel: ,,Celor care se bucură cu bucurie mare şi sunt foarte fericiţi că au găsit un mormânt”.

[4] Iov 17, 1. În Scriptura din 1914 nu apare cuvântul mormânt. În textul masoretic regăsim: ,,Duhul mi s-a spulberat, zilele mi s-au stins, mormintele sunt pentru mine”.

[5] Iov 21, 26. În textul masoretic regăsim: ,,Ci, deopotrivă, se culcă în pulbere şi viermii fac linţoliu peste ei”.

[6] Iov 21, 32-33.

[7] Sfinţii Părinţi ai Bisericii socotesc că acest pasaj este una din proorociile referitoare la Mântuitorul şi la învierea Lui după moartea pe cruce. A se vedea o critică a textului masoretic în ORTODOXIA ŞI ECUMENISMUL (XXX), sau Principiul 14.D) Traducerile ecumenice ale Bibliei.

[8] Sanhedrin 46.

[9] Ibid în Tosafot.

[10] Ketubot 111-a.

[11] Ketubot 72-a.

[12] Bava Batra 100.

[13] A se vedea şi Psalmi 103, 30.

[14] La cei vechi, cerul. A se vedea ca analogie Eclisiastul 12, 7.

[15] A se compara cu celebra tragedie Antigona a lui Sofocle.

[16] Schömann, Griech. Altert. II, pag. 504.