”Ereziile alcătuiesc pagina cea mai tragică din Istoria Bisericii.

Sfințitul Dositei spune că „multe alte urgii s-au petrecut în lume, în diferite vremuri și ani, care au smerit neamul omenesc peste măsură, dar niciuna nu l-a doborât la pământ și nu l-a dezbinat precum năpasta ereziilor, care odrăslind de la oamenii înșiși precum rugina din fier, nu numai pe ereziarhii rătăcitori ai relelor i-a ros, lepadandu-i cu totul de la fata Lui Dumnezeu, dar și pe cei de aproape și pe cei de departe i-a făcut din fii ai luminii, fii ai întunericului.”

Cum ereziarhii câștigau adepți și kakodoxia lor se întindea, Părinții Bisericii s-au văzut nevoiți să ia măsuri pentru păzirea părții sănătoase a turmei, chiar daca uneori, cu discernământ, păstrau pentru o vreme, din iconomie,  tăcerea, „nădăjduind că aceia își vor schimba în bine învățăturile lor.” Pentru inceput, așadar, Părinții incercau să-i aducă la pocăință pe eretici, care în unele cazuri puteau fi chiar episcopi, indemnandu-i în același timp să părăsească învățătura lor stricătoare de suflet.

Stăruința rau-credinciosilor în aceleași concepții ducea de regulă la o confruntare sinodală, respectiv la sinoade locale sau mai ales ecumenice, care sunt și „criteriul ultim al Bisericii în întregul ei„.

Sinodul Ecumenic, „cu autonomie și autoritate, stabilește, pecetluiește, formulează, disculpa, ceartă, oprește, întărește, ajustează, instituie, învață și validează.” La unele sinoade (cum a fost cel de-al IV lea și al VII lea Ecumenice), acei eretici care au arătat pocăința au fost primiți cu bunăvoință de Părinții ortodocși. În cazuri contrarii, Sinoadele Ecumenice sau marile sinoade locale, ca instanțe canonice de judecată, îi condamnau pe ereticii nepocaiti, supunandu-i in același timp și pedepsei tăierii mădularelor bolnave din trupul sănătos al Bisericii, pentru a nu-i transmite și acestuia boala lor ucigătoare de suflet.

Arienii, de exemplu, „au fost dovediți eretici și excluși din Biserica, după judecata întregului Sobor (cel Dintâi) Ecumenic”. „Cine nu știe – spune Sfântul Grigorie al Nyssei- că ceea ce desparte erezia de Biserică” este cugetul rau-credincios, în care stăruind ereticii, îi scoate afara din”trupul Bisericii”, adică îi înstrăinează”și de Dumnezeu, și de Biserica Sobornicească”.”Cum sa tina de Biserica Sobornicească cei care s-au depărtat de Credința apostolească și s-au făcut născocitori de inovații rele?”, se întreabă și Marele Atanasie.

Îndepărtarea din trupul Bisericii a ereticilor osândiți are drept firească urmare golirea tainelor lor de Harul Preasfantului Duh, acestea devenind în continuare fără valoare,”mincinoase, și deșarte”. „Iar cei ce s-au rupt, facandu-se mireni, nu aveau puterea (autoritatea) nici de a boteza, nici de a hirotoni, nici nu puteau să dea altora Harul Sfântului Duh, de la care ei au cazut.”Din acest motiv, spune Sfântul Chiril al Ierusalimului,” ereticii se botează din nou, fiindcă cel dintâi nu a fost botez”. Cele zise mai sus le-au întărit și Părinții Sinodului al III lea Ecumenic , care au judecat cazul lui Nestorie și au hotărât condamnarea lui.

În primul lor canon, ei proclamă că orice mitropolit care pe viitor va mai urma celor de un cuget cu Nestorie” nu poate lucra nicidecum împotriva episcopului eparhiei, fiindcă este scos de acum înainte de către Sinod de la toată bisericeasca împărtășire și este nelucrător.” Iar episcopii care vor săvârși unele ca acestea sunt considerați „străini de preoție și cazuti din treapta”. Prin urmare, atât acești episcopi eretici, care s-au abătut de la dreapta credință și au părăsit Biserica Una, cât și cei hirotoniți de ei sunt socotiți de către Părinții Bisericii simpli mireni, chiar daca au fost hirotoniți canonic și nu au întrerupt continuitatea lanțului hirotoniei canonice, care și-a luat începutul de la Apostolii înșiși. Cu alte cuvinte, ereticii, in afara Bisericii fiind, nu au succesiune apostolică, de vreme ce, potrivit învățăturii Părinților, succesiunea apostolică nu se întrerupe doar printr-o transmitere nelegitimă sub raport exterior al hirotoniei, ci și din pricina abaterii de la dreapta credință. 

Semnificativ este și faptul că Părinții Bisericii nu socotesc nicio erezie drept neînsemnată. În general, Sinoadele Ecumenice și locale au respins și au condamnat nu numai acea erezie care a constituit prilejul convocării lor, ci în aceeași măsură pe oricare alta. Sinodul al IV lea Ecumenic hotărăște în cea de-a cincea ședința a sa: „Cei ce cutează sa alcătuiască o altă credință, sau fie și numai sa facă public, sau sa învețe, sau sa transmită un alt Simbol (de credință)[…] aceștia, dacă sunt episcopi sau clerici, sunt înstrăinați- episcopii de episcopie și clericii din treapta clericală – , iar daca sunt monahi sau laici sunt anatematizati”. În același fel, Sinodul întrunit în 1284 la Constantinopol sub patriarhul Grigorie împotriva latino-cugetatorului Vekkos predica: „Ci rămâneți astfel, cei ce sunteți cu adevărat ai lui Dumnezeu, respingând și ingretosandu-va și de celelalte dogme potrivnice adevărului, ca și de aceste născociri ale lui Vekkos.”

  Interdicția comuniunii bisericești, a rugăciunii în comun și a legăturilor cu ereticii.

După condamnarea definitivă a ereticilor, care se exprimă prin formule precum „anatema”, „excomunicare”, îndepărtare”, „cădere din treapta preoțească și din comuniune”, Părinții recomandau turmei ortodoxe îndepărtarea de comuniunea bisericeasca cu aceștia. Atât strădania Sfinților Părinți de a-i întoarce la cugetul ortodox pe cei ce doreau să introducă credințe eretice, cât și îndepărtarea lor din sânul Bisericii Sobornicești erau roade ale dragostei și milostivirii, după chipul doctorilor trupești, care vindecă, dar și îndepărtează la nevoie mădularele bolnave și putrede.

Dar și opreliștile de mai sus cu privire la comuniunea de un fel sau altul cu ereticii izvorau în esență din aceeași iubire de oameni a Bisericii, care încerca pe de o parte să-și apere mădularele sănătoase de boala ucigătoare de suflet a rau-credinciosilor, iar pe de altă parte să-i problematizeze pe aceștia din urmă cu privire la atitudinea ei și să-i facă să înțeleagă că se găsesc pe un drum greșit. Îndepărtarea de comuniunea cu ei avea în același timp și un caracter pedagogic. Sfinții Părinți îi îndeamnă pe credincioși să fie cu multa”luare-aminte să nu-i facă părtași (Sfintei Jertfe) pe cei ce n-au părtășie, și mai vârtos (să ia aminte) preoții”,  deoarece, consideră ei, ereticii nu mai sunt vrednici să se numească creștini.

Marele Vasile îl numea pe Iuda „preferabil”ereticilor și spunea că astfel de oameni”mai degrabă îl negustoresc pe Hristos; ei nu mai sunt creștini, căci preferă numai ceea ce le este folositor în această lume, în locul vieții trăite după adevăr”. Îndemna la îndepărtarea”de comuniunea cu ereticii, căci este știut că nepăsarea în această privință ne lipsește de îndrăzneală înaintea lui Hristos”. Tot astfel, Marele Atanasie își arată indignarea împotriva celor ce „mult și grav rătăcesc, că unii care nici Scripturile nu le-au citit, nici creștinismul nu-l cunosc deplin” și, fie din ignoranță, fie din fățărnicie, „pe cei ce cugetă astfel (în chip eretic), îi numesc creștini”. În același timp îi îndemna pe credincioși să fugă”ca de la fata șarpelui” nu numai de erezie, dar și de acei ortodocși care se împărtășesc cu ereticii.

Îndepărtarea de comuniunea cu ortodocșii care se împărtășesc cu ereticii latini o recomanda la randul sau și Sfântul Gherman cel Nou al Constantinopolului. Sfantul Anastasie Sinaitul aseamănă cu”desfrânarea” comuniunea cu ereticii, privită de Părinți ca o trădare a credinței și despărțire de Biserica. Sfințitul Epifanie sfătuiește de asemenea sa respingem” toate ereziile ca pe niste fiare cu venin de moarte”. Asemenea și de Dumnezeu-purtatorul Ignatie învață să fugim de erezii,” care nasc rod purtător de moarte, din care, daca gustă cineva, piere. Fiindcă aceștia (ereticii) nu sunt sadire a Tatălui.”

Când Sfântul Eustatie al Antiohiei era dus în surghiun de eretici, „chemandu-i pe toți, le-a cerut să nu cedeze, nici să nu dea pe mâna lupului turma, nici să nu o trădeze vanzandu-o lor, ci să rămână înăuntru (în sânul Bisericii), punandu-le stavilă gurii și mustrandu-i.”Deosebit de grăitoare sunt și cuvintele Sfântului Chiril al Ierusalimului, care socotește”adunările ereticilor”, „biserica (adunare)a celor ce viclenesc (Psalmii 25, 5) : „Fugi de adunările lor necurate și rămâi totdeauna în Sfânta Biserica Sobornicească, în care ai primit și nașterea din nou. De te vei afla vreadata în cetate străină, nu cerceta numai unde este biserica din mijlocul ei (fiindcă și celelalte eresuri ale celor necinstitori voiesc să-si numească bârlogurile lor biserici), nici nu întreba simplu unde este biserica, ci unde este Biserica Sobornicească; fiindcă acesta este numele osebit al acestei Sfinte Maici a noastre, a tuturor”. 

Astfel, după cum istorisește Arătătorul de cele cerești Vasile, pentru a nu avea împărtășire cu ereticii, credincioșii,”cu femeile, copiii și bătrânii, ies înaintea zidurilor (cetății) și își săvârșesc rugăciunile sub cerul liber, suferind cu îndelungă răbdare toate intemperiile vremii”. Dar și însuși strălucitul ierarh mărturisea că nu ar fi răbdat”nici pentru un singur ceas” comuniunea cu cei rau-credinciosi.”

Arhimandrit Vasilios Papadakis , ”Strajerii Ortodoxiei”, pag. 539 – 548