Preacuviosul Arhimandrit Sarántis Sarántos a adresat o scrisoare Patriarhului Ecumenic, Arhiepiscopului Atenei, Preasfințiților Arhierei, Sfântului Sinod al Bisericii Greciei și Comisiei Interortodoxe Speciale care se ocupă de pregătirea Sfântului și Marelui Sinod. În această scrisoare se arată că a doua căsătorie a clericilor, pusă pe ordinea de zi a Sinodului Panortodox, vine în contradicție cu Tradiția Bisericii. Publicăm în continuare scrisoarea în întregime:

 

             

Maroúsi, 27 aprilie 2015,

              Preafericite, Sfințiți Arhierei,

             În zilele noastre se vorbește mult despre ordinea de zi a Sinodului Panortodox, a cărui întrunire este așteptată pentru anul următor, în 2016. Unul dintre subiectele care, potrivit informațiilor din presă, urmează să se discute, este a două căsătorie a clericilor văduvi sau divorțați. Logica seculară susține ca pe ceva de la sine înțeles că este nedrept să se interzică preotului să aibă o a doua parteneră de viață pentru ”nevoile” lui și creșterea copiilor săi orfani. Însă această logică de la sine înțeleasă vine în directă contradicție cu Sfintele Canoane de Dumnezeu insuflate ale Bisericii noastre Ortodoxe și mai general cu ethosul ortodox și modul de viață în Hristos, cu practica creștină de zi cu zi.

             Negreșit, teologia postpatristică neovarlaamită merge mână în mână cu această logică seculară și în chip vădit calcă în picioare teologia patristică de veacuri și produsele ei ”osificate” și ”învechite”, Sfintele Canoane și ethosul ei ortodox. Nu știm dacă, în viziunea postpatristicilor, Sfinții Apostoli și mai ales dumnezeiescul Pavel sunt încadrați și ei mentalității varlaamice postpatristice sau nu. Ce se întâmplă? Ceea ce spune Apostolul Pavel în Epistola sa către Tit despre o singură și unică soție a clericilor: ”Pentru aceasta te-am lăsat în Creta, ca să îndreptezi cele ce mai lipsesc şi să aşezi preoţi prin cetăţi, precum ţi-am rânduit: De este cineva fără de prihană, bărbat al unei femei, având fii credincioşi, nu sub învinuire de desfrânare sau neascultători… ” (1: 5-6), sau în întâia sa Epistola către Timotei: ”Se cuvine, dar, ca episcopul să fie fără de prihană, bărbat al unei singure femei, veghetor, înţelept, cuviincios, iubitor de străini, destoinic să înveţe pe alţii” (I Timotei 3: 2) – aparține oare Noului Testament și își păstrează prestigiul nou-testamentar de Dumnezeu însuflat sau, potrivit teologiei postpatristice, nu sunt valabile și dețin o insuflare dumnezeiască parțială, redusă? Este de la sine înțeles că, potrivit teologilor postpatristici, chiar și Sfinții Apostoli sunt depășiți, ca fiind foarte învechiți și aparținând altor epoci…

             Este oare ușor să treci peste îndrumarea de Dumnezeu insuflată a Apostolului Pavel către fiul său duhovnicesc, Timotei: ”Se cuvine, dar, ca episcopul să fie… bărbat al unei singure femei…”? Îndrumarea aceasta a fost respectată neabătut în prima Biserică, apostolică, iar apoi de către toți sfințiții ei următori. A fost consacrată în plus și prin Canonul 5 al Sfinților Apostoli, care dispune: ”… să nu-și alunge soția sub pretextul evlaviei. Iar dacă ar alunga-o, să se afurisească, și stăruind, să se caterisească”. Prezentul canon exclude orice posibilitate de rupere a căsătoriei preotului, chiar și sub pretextul nevoinței duhovnicești, pentru că Biserica știe bine urmările dezastruoase asupra celor doi soți, dacă unul părăsește familia. De asemenea, Canonul 17 al Sfinților Apostoli stabilește: ”Cel care s-a legat cu două căsătorii după Botez sau care și-a luat concubină nu poate să fie episcop sau presviter sau diacon sau orice altceva din rândul clerului, din catalogul stării preoțești”. În strânsă legătură cu acesta sunt și cele stipulate în Canonul 18 al Sfinților Apostoli: ”Cel ce a luat în căsătorie văduvă sau alungată sau desfrânată sau sclavă sau vreuna dintre cele de pe scenă nu poate să fie episcop sau presviter sau diacon sau peste tot orice din rândul clerului, din catalogul stării preoțești”. Sfințitul Pidalion, în comentariile la acest canon menționează și explică în amănunt că însoțirea cu femei din cazurile de mai sus constituie impediment în preoțirea soților, datorită modului de viață imoral al soțiilor. Va avea impediment la preoțire cel ce se însoțește prin căsătorie cu femei din cazurile de mai sus, chiar dacă, personal, candidatul nu are impedimente. Atât de atentă a fost dintotdeauna Biserica noastră Ortodoxă la modul de viață al clericilor, pentru că se cuvenea ca aceștia, din avuția lor duhovnicească în Hristos, neprihănită și trainică, să păstorească turma ortodoxă!

            Canonul 19 al Sfinților Apostoli oprește doi frați sau doi veri să se căsătorească cu două surori, iar aceste căsătorii, în general, chiar și pentru mireni sunt socotite nelegiuite. Cu atât mai mult constituie impediment pentru cleric: ”Cel care a luat în căsătorie două surori sau o nepoată de soră sau de frate nu poate să fie cleric”, stipulează canonul. În comentariile la acest canon ale sfințitului Pidalion se explică ce înseamnă căsătoriile nelegiuite, în duhul Bisericii noastre Ortodoxe. Părinții Apostolici au simțit nevoia să stabilească hotarele canonice ale căsătoriei clerului, deși în general instituționalitatea căsătoriei creștine este acoperită de canoane. Prin canonul respectiv, precizau pentru preot chiar și ce era de la sine înțeles. De asemenea, Canonul 3 al Sinodului V Ecumenic explică și expune detaliat care căsătorii cu impediment pentru toți clericii și de ce. În aceste chetiuni este exclusă orice fel de iconomie.

             În sfârșit, Canonul 26 al Sfinților Apostoli precizează pentru clericii celibatari care doresc să se căsătorească, că acest lucru este îngăduit doar citeților și psalților. ”Dintre cei care au intrat în cler neînsurați rânduim că se pot căsători numai citeții și psalții, care vor”. De bună seamă, acest lucru se stabilește cu precizie, pentru că se consideră de la sine înțeleasă capacitatea duhovnicească în Hristos a clericului celibatar de a primi har și putere prin Sfintele Taine pe care le săvârșește și de la Părintele său duhovnicesc, sfânt și matur care îl călăuzește. Până și cele de la sine înțelese sunt stabilite cu acrivie, ca să nu fie răstălmăcit nici cel mai mic amănunt în cele rânduite pentru clerul ortodox.

             Sfântul Ioan Sinaitul, în Scara, și anume în ultimul său cuvânt, ”Către păstor”, spune în acest sens despre păstor: ”Păstor este, în adevăratul înțeles, cel ce poate căuta și îndrepta prin nerăutate, prin sârguință și rugăciunea sa oile cuvântătoare cele pierdute. Cârmaci este cel ce a luat tărie înțelegătoare de la Dumnezeu și din ostenelile sale, ca să poată scoate corabia nu numai din valuri, ci și din adâncul însuși al mării”. Cum este cu putință ca păstorul să fie cu adevărat păstor și să se poată ruga, iar rugăciunile lui curate, smerite și cu durere să atragă mila lui Dumnezeu și să se săvârșească învieri din morți duhovnicești, cum este cu putință să fie păstor și în același timp mintea lui să se afle într-o căutare plină de febrilitate după o parteneră ”bună”, fie este celibatar, fie văduv sau divorțat?

             Îngăduiți-mi să vă dau câteva mărturii din foarte amara mea experiență de preot văduv, amărăciune din care m-a scos însă ajutorul Stăpânesc trimis de sus al Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Potrivit datelor pedagogice și statistice seculare, familia clericului văduv este foarte asaltată și previziunile pentru ea sunt sumbre. Probleme practice și psihologice vor apărea ca ciupercile după ploie în calea copiilor preotului în anii de grădiniță, de școală sau chiar de studii universitare. Însă iubirea de oameni a lui Hristos celui Răstignit și Înviat, după doliul și întristarea care se dă întregii familii, trimite din belșug Harul Său necreat. Familia uniparentală, cu tatăl preot, se dezvoltă, sporește și se învrednicește de ajutorul dumnezeiesc. Prezența dumnezeiescului Har, care se intensifică prin pomenirea zilnică a membrilor familiei la Liturghie sau la Rugăciunea Doamne Iisuse a preotului, dimpreună cu pomenirea multor altor nume ale enoriașilor va aduce, prin împreună-lucrarea lui Domnului, rezultate minunate. Preotul va deveni în cele din urmă un părinte care va crește în Hristos deopotrivă pe copiii lui trupești, cât și pe cei duhovnicești din enorie.

             Preotul, care este purtător al preoției celei necreate a lui Hristos, mai ales în cazul parohilor marilor enorii din metropole, este asfixiat de multele obligații în nenumăratele problemele pastorale și în fiecare clipă este asaltat de grija dacă va putea face față acestor obligații spre folosul credincioșilor. Însă, pentru că foarte adesea trăiește în timpul liturgic, constată cu uimire mistică faptul că timpul său se dilată și încap treptat în el toate obligațiile și exigențele multelor sale slujiri. Chiar și slujirile preotesei care lipsește își găsesc locul în programul său, ca să se împlinească astfel cuvântul dumnezeiescului Pavel: ”toate să se facă cu cuviinţă şi după rânduială” (I Corinteni 14: 40). Îl slăvește pe Dumnezeul Treimic Cel Preaînalt și pentru puterea pe care i-o dă în suferință și pentru multele binecuvântări pe care le dăruiește familiei lui și credincioșilor, pe care prin Harul dumnezeiesc s-a învrednicit să îi păstorească.

             De altfel, în zilele noastre foarte mulți bărbăți tineri, mireni, participă practic la foarte numeroasele treburi casnice și la îngrijirea copiilor lor nou-născuți. Această disponibilitate și flexibilitate a bărbaților tineri din zilele noastre (desigur, vorbim despre bărbați, iar nu de niște lachei) a apărut în contextul societății contemporane în care și femeile lor sunt nevoite să lucreze, ca să facă față împreună obligațiilor economice ale familiei. Însă mai ales în sfintele mănăstiri din Sfântul Munte părinții aghioriți, mici și mari, trec succesiv prin toate slujirile și învață toate muncile bărbaților, precum și toate muncile tradiționale ale femeilor. Sfânta lor ascultare îi face foarte îndemânatici, nu doar în a supraviețui individual, dar și în a sluji obștea fraților lor în Hristos, precum și sutele de pelerini care sunt găzduiți în Grădina Maicii Domnului. Încinși cu șorțul, cu mânecile suflecate, slujesc la bucătării, la brutării, în depozite, la mașinile de strivit măsline, la spălătorii, în grădini, la recepție, la mașini, la tractoare, la ateliere. Peste tot aleargă, ca să apuce să facă toate treburile. Le strălucesc chipurile de profunda mulțumire pe care o primesc de la a Rugăciunii minții și de la slujire, mulțumire și bucurie care s-a înrădăcinat, crește și se revarsă din Harul necreat al dumnezeieștilor slujbe ortodoxe cele de multe ore, care sunt pline de dumnezeiască insuflare. Monahi bătrâni îți strâng mâna cu putere, cu mâna lor noduroasă de la muncile grele și de la multele metanii, și îți transmit eroismul, bărbăția, optimismul, bogăție din bogăția lor sufletească. Nici un pic de micime de suflet, ci bogăție din simțirea adevărată a nevredniciei lor. Acești oameni nu umblă cu nasul pe sus, ci și-l pogoară până la pământ, în țărână. Mintea și inimile lor se urcă prin Rugăciune la Hristos, la pururea Fecioara Preasfânta noastră, la Sfinți. Și iarăși se pogoară la pământ, la țărână, la grădini, la irigații, ca să le facă pe toate pe cât posibil în chip desăvârșit, prin Harul sfintei ascultări.

             De ce să nu râvnim și noi, preoții de mir, la aceste pilde aghiorite care ne stau

înainte? De ce noi, bărbați preoți, întrarmați cu sfânta răbdare și sfânta ascultare față de cel dintâi Ascultător, de Hristos, de ce să nu ne punem în lucrare prin Rugăciune și slujire? Ce manie postpatristică demonică ne-a apucat, ca să destrămăm tot ce e sfânt, tot ce e bun, tot lucrul iubitor de oameni pe care ni l-au insuflat Sfinții Părinți și ni l-au predat? Să ne smerim, să ne plecăm capetele, să spunem: ”să fie binecuvântat”, și ajutorul necreat, de neputință de cuprins cu mintea, Harul și puterea, ne vor adumbri spre săvârșirea tuturor îndatoririlor noastre: casnice, liturgice, pastorale, pedagogice, economice. Experiența în Hristos dovedește că preoția și slujirea neobosită și luptătoare se întrepătrund și fac minuni… chiar și fără ajutorul preotesei. 1000% Domnul va iconomisi ca toate cele ce privesc modul nostru feciorelnic de viață, cel întru Hristos, care este prin excelență modul de viață al preotului, a preotului văduv și îndeobște creșterea întru Hristos și instruirea copiilor lui orfani de mamă, dar care sunt cu mult mai bogați prin prezența dumnezeiescului Har și prin apărarea și acoperământul sigur și tare al Doamnei Născătoare de Dumnezeu pururea fecioare. Este de ajuns ca liturghisitorul Celui Preaînalt să spună, dacă nu de le început, cel puțin după o vreme de la pierderea soției, ”să fie binecuvântat” sau cuvântul lui Iov: ”fie numele Domnului binecuvântat de acum și până-n veac”. Este posibil, sau mai degrabă sigur că Domnul va trimite la vreme potrivită oameni sfinți, precum pe Simon Cirineul, să ajute la nenumăratele probleme practice – grele și multe în ochii lumii – ale copiilor și ale preotului însuși, în chestiunile pastorale și de viață. Este de ajuns să spună din adâncul inimii: ”fie numele Domnului binecuvântat…”. Chiar și sfintele mănăstiri pot găzdui pentru câteva zile copiii de vârstă mică a preotului văduv, ca el să aibă prilejul să cerceteze Grădina Maicii Domnului, spre a lua binecuvântări.

             Este extrem de important să se păstreze unitatea familiei preotului. Acest lucru trebuie să îl conștientizeze toți enoriașii și toți fiii lui duhovnicești și să păstreze distanțele discreției, dacă doresc să se folosească de preoția lui întru Hristos pe care o poartă preotul aflat în cinstita văduvie. Acest lucru, desigur, este valabil pentru toate familiile și cu atât mai mult pentru familia preotului. Veghetor și vigilent va trebui să fie preotul familist și cu atât mai mult cel văduv. Sfântul Grigorie al Nisei spune că virtutea se dezvoltă și devine uriașă prin asprimea nevoinței. Toți Sfinții noștri s-au păzit pe ei înșiși și unii pe alții de multele curse ale celui viclean – și de cursele ”sentimentale” –, pentru că erau atenți să păstreze distanțele siguranței duhovnicești. Nici chiar în sfintele noastre mănăstiri ortodoxe nu sunt îngăduite prieteniile strânse între frații monahi sau între surorile monahii, ca să nu se întâmple ceva care să le paralizeze sufletul și să-l sustragă de la lupta dură împotriva patimilor și de la rugăciunea verticală către cele de sus – Sus să avem inimile! Avem către Domnul! – și să oprească venirea dragostei lui Hristos, care să le inunde întreaga ființă, după care tainic tânjește sufletul.

             Astfel, văduvia, lipsirea copiilor de mamă și a preotului de preoteasă, în iarna cea mai adâncă a amărăciunii cu neputință de exprimat în cuvinte, este cea mai prielnică ocazie ca întreaga familie să fie învățată de Sus sfințita artă a Rugăciunii Doamne Iisuse pe metanier. Fiecare nod cu cele nouă cruci împletite și cu chemarea Mumelui mai sfânt ”decât orice”, al Domnului nostru Iisus Hristos, va fi mângâiere cerească și singura alinare pentru întreaga familia. Cu toții se vor încredința, atât cei din familia preotului, cât și cei din jur, că Domnul a dat, Domnul a luat, Domnul dă iarăși sau va da darurile lui duhovnicești necreate și bunurile materiale necesare și de folos. De altfel, nu uităm că persoana preotesei care lipsește și s-a mutat la Domnul, nu s-a pierdut, ci se află în Biserica biruitoare, unde nu este nici durere, nici întristare, nici suspin, unde nu există frica de boli, de accidente sau de altă moarte, cea duhovnicească, ea nu își va uita familia aflată în Biserica luptătoare, ci prin împreună lucrare cu dumnezeiască putere și cu discernământ a dumnezeiescului Har, familia va merge înainte și se vor găsi soluții problemelor, care, de altfel, nu se vor termina niciodată: revoltele adolescentine și ispitirile cugetului lumesc care îi amenință pe toți copii sau mai corect spus, pe noi toți, deopotrivă mici și mari, chiar și pe cei aflați la vârste înaintate.

            Am lăsat la urmă ceea ce trebuia să menționez de la început. Toate luptele de mai sus sunt posibile și se sevârșesc în marea cea învolburată a văduviei prin împreună-lucrarea Domnului, prin cinstitele mâini și sfințitul epitrahil al Părintelui duhovnicesc al preotului. Prea simplă întru Domnul, harismatică în Dumnezeu Tatăl, puternică întru Duhul Sfânt a fost vreme de 50 de ani îndrumarea răposatului Părinte al meu duhovnicesc, Gheorghios Pikridás, viețuitor în cetate, familist, cu o viață plină de încercări. Doar Domnul cunoaște oceanul binefacerilor care s-au revărsat prin sfintele lui binecuvântări către nevrednicia mea și față de copiii mei.

              Preafericite,

              Sfințiți Arhierei,

             Cu smerenie consider că, păstrând analogiile, aceleași lucruri sunt valabile și pentru clericii divorțați. Lupta pentru viața feciorelnică, pe care nu au dorit-o dintru bun început, este valabilă și pentru preoții divorțați. Sfântul Ioan Gură de Aur susține că preoții văduvi, și îndeobște toți bărbații și femeile văduvi, sunt chemați de însuși Domnul la o viață mai înaltă, de feciorie, căreia îi sunt rezervate experiențe mai înalte ale vieții duhovnicești întru Domnul. Același lucru este valabil și pentru cei divorțați. Nimic nu este întâmplător în viața noastră. Domnul afirmă că ”La voi însă şi perii capului, toţi sunt număraţi” (Matei 10: 30). Cu cât mai mult se îngrijește Domnul și de viața armonioasă a soților. În Sfânta Taină a Nunții Biserica noastră se roagă ca cei doi să aibă bună înțelegere a sufletelor și trupurilor și toate cererile cele către mântuire. Prin urmare, divorțul apare din neînțelegerea unuia dintre soți față de celălalt, din căderea unuia, a celui mai slab, în cursele celui rău și, prin îngăduința Domnului, ca totuși să se mântuiacă amândoi prin lucrarea pocăinței sincere. Însă și preotul divorțat are toate posibilitățile să supraviețuiască întru Hristos prin credința în El și să se facă pildă de urmat credincioșilor.

               Preafericite Părinte și Stăpâne,

               Sfințiți Arhierei,

              Cu siguranță, cinstita Voastră experiență, ca unii ce sunteți cei dintâi Părinți duhovnicești, o depășește pe cea a atotsărăciei mele. Dau mărturie cele de mai sus ca unul ce am suferit văduvie îndelungată[1]. Rugați-vă, vă conjur, ca cele ce ne-au fost făcute cunoscute nouă de Părinții noștri duhovnicești și de Sfinții noștri luminați de Dumnezeu să îmi fie și mie, celui mai neînsemnat dintre oameni, spre învățătură și să mă fac părtaș lor, dimpreună cu fiii și nepoții mei, care se nevoiesc și ei întru Hristos.

             Cu smerenie consider că celula familiei noastre ortodoxe va suferi o mare vătămare, dacă va fi surpată viața duhovnicească în Hristos a preotului ortodox, rânduindu-se drept soție legiuită o a doua femeie. Îl va reduce și pe el la cadrele seculare ale Noii Epoci, pentru că duhul Noii Epoci cu furie dorește în spirit postpatristic și neovarlaamist desacralizarea sau, mai bine spus, lepădarea de Ortodoxie, chiar și a învățăturii dogmatice a Bisericii noastre și surparea practică și morală a caracterului ei teandric. Nu… nu… niciodată să nu se întâmple aceasta!

            Dacă organizatorii Sfântului Sinod Panortodox doresc ca acest sinod să nu devină tâlhăresc, considerăm cu smerenie că se cuvine să ia aminte la următoarele lucruri: Să nu mai fie continuate acțiunile și manifestările care favorizează instalarea de facto a Ecumenismului și a Religiei Universale. Noi îl iubim sincer pe Patriarhul nostru Ecumenic, kir Bartolomeu, și cu smerenie și ca niște fii ne rugăm pentru el și pentru cei dimpreună cu el. Dacă prin deschiderile sale a transmis mesajul dragostei în Hristos către eterodocși și către cei de alte religii, acum este timpul ca în lumea întreagă să învețe drept cuvântul unicului Adevăr, cuvânt liber de orice inovații. Mai ales în ce privește subiectul propus, al celei de-a doua căsătorii a clericilor, cu smerenie considerăm că pe baza tuturor celor menționate mai sus din îndelungata Tradiție a Sfintei noastre Ortodoxii, subiectul este mai degrabă pastoral, iar nu canonic sau dogmatic. În chip foarte desăvârșit pe toate le-au rânduit dumnezeieștii Părinți.

           Mai concret:

         a.    Sfințiții noștri arhierei ai Ortodoxiei de pretutindeni, iar în ce ne privește, ai Bisericii Greciei, trebuie să conștientizeze – și au toate premisele în acest sens – că parohul luptător este sufletul, capul, forța motrice a întregii parohii și a tuturor credincioșilor. Prin urmare, orice i s-ar întâmpla, episcopul lui trebuie neapărat ca să îi fie aproape ca un Părinte cât se poate de iubitor, ca preotul să își poată purta crucea și încercarea sa, orice necaz. Văduvia este o încercare extremă. Dacă episcopul, ca părinte duhovnicesc, nu atât ca un simplu administrator, îl sprijină pe preotul său, atunci și acesta va rămâne vertical, dacă, desigur, sfințita lui preoție, nepătată și neîntinată, nu se va amesteca cu fărădelegea celei de-a doua căsătorii, a relației nelegiuite, căci prezența mamei vitrege va aduce probleme și îl va paraliza duhovnicește și pe preot, și pe copiii săi. Indiferent de vârsta și situația în care s-ar afla, asemenea opțiuni îl vor seculariza pe preot, îi vor paraliza puterile sufletești întru Hristos făcând din el un simplu funcționar lipsit de har, iar nu un liturghisitor aprins de focul sfânt al Celui Preaînalt, Cel ce face ”pe slugile Tale pară de foc” (Psalmul 103: 4).

           b. Sfântul Sinod să recomande Părinților duhovnicești care au răspunderea paternității, să stea alături de acești preoți, duhovnicește, părintește spre primirea Crucii lui Hristos și spre a întări valoarea și însemnătatea noului mod de viață feciorelnic întru Hristos pe care Domnul îl deschide spre cinstirea acelui preot, spre sfântă nevoință și adeverire a lui în Hristos. Dacă nu umblăm urmând Sfinților Părinți, iar în ce privește viața noastră personală, dacă nu ne luptăm în duhul sfintei jertfelnicii pe care îl cere Biserica noastră de la toți credincioșii și mai ales de la păstori, cum vom putea da ochii cu Hristos? Cum vom da cuvânt de răspuns Domnului, a Cărui preoție ne-am învrednicit să o purtăm în Biserica noastră luptătoare. HrPersonal nu cunosc preoți văduvi care să dorească cu ardoare a doua căsătorie. Dimpotrivă, clericii văduvi pe care îi cunosc rămân credincioși învățăturii canonico-dogmatice și patristice și vieții Bisericii noastre. Se îngrijesc de copilașii lor și de îndatoririle lor pastorale, care nu sunt puține, de la dumnezeieasca Liturghie și celelalte sfintei Taine până la sfințitul cimitir care de-acum dă mai mult sens slujirii lor acolo, unde omul lor cel mai apropiat, preoteasa, se odihnește cu trupul… De unde să mai ai timp și cum să-ți mai stea mintea la alte însurători! Dacă Sfântul Sinod Panortodox va recurge la o legislație străină, își va compromite prestigiul și, desigur, va pierde dumnezeiasca insuflare și va adeveri clar că este manipulată servil de capii Noii Epoci.

Să nu fie! Să nu fie! Să nu fie!

Cu evlavie vă sărut Dreapta, cel mai neînsemnat dintre preoți.

Pr.Sarántis Sarántos

Orthódoxos Týpos, 8 mai 2015, nr. 2068, pp. 1, 6.

Traducere: Tatiana Petrache (G.O.)

Graiul Ortodox

[1] Părintele Sarantis Sarantos a rămas văduv în anul 1977, rămând cu patru copilași mici de crescut. [n. trad.]