”Constiinta este o simtire a duhului omenesc, subtire, luminoasa, care deosebeste binele de rau. Aceasta simtire deosebeste mai limpede binele de rau decat mintea. Este mai greu sa amagesti constiinta decat mintea. Si cu mintea amagita, care e sprijinita de voia iubitoare de pacat, constiinta se razboieste indelung.

Constiinta este legea fireasca.

Constiinta l-a calauzit pe om pana la Legea scrisa. Omenirea cazuta si-a insusit treptat un fel nepotrivit de a gandi cu privire la Dumnezeu, cu privire la bine si rau: ratiunea cu nume mincinos a impartasit nedreptatea sa constiintei. Legea scrisa a devenit un lucru de neaparata trebuinta pentru calauzirea spre adevarata cunostinta de Dumnezeu si spre lucrarea bineplacuta Lui.

Invatatura lui Hristos, pecetluita de Sfantul Botez, tamaduieste constiinta de viclenia cu care a molipsit pacatul (Evr. X, 22). Dupa ce ni s-a inapoiat, lucrarea cea dreapta a constiintei e sprijinita si inaltata de ur­marea invataturii lui Hristos.

* * *

Precum taisul cutitului e ascutit de gresie, asa si constiinta e ascutita de Hristos: ea se lumineaza prin invatarea poruncilor evanghelice si se ascute prin pli­nirea lor.

Constiinta luminata si ascutita de Evanghelie arata omului, cu de-amanuntul si deslusit, toate gresalele lui, pana si cele mai marunte.

Nu fa silnicie [parasului] tau – constiinta: altminteri te vei lipsi de libertatea duhovniceasca; pacatul te va robi si te va lega. Se tanguie Proorocul, in numele Domnului, pentru cei ce isi calca in picioare constiinta, ce isi intind curse lorusi: Asuprit-a Efraim pe vrajmasul sau si a calcat judecata, ca a inceput a merge dupa desertaciuni (Osie V, 11).

Taisul constiintei e foarte gingas: el trebuie pazit me­reu. El e pazit atunci cand omul plineste toate cerintele constiintei si spala calcarea fie din neputinta, fie din nepasare, a oricarei dintre aceste cerinte prin lacrimi de pocainta.

Sa nu socoti cu privire la nici un pacat ca e de mica insemnatate: orice pacat e o calcare a Legii lui Dumnezeu, impotrivire fata de voia lui Dumnezeu, calcare in picioare a constiintei.

De la parutele fleacuri, de la pacate neinsemnate la aratare, trecem treptat la caderi mari.
„Ce insemnatate are asta“. „Doar nu e un pacat ma­re!” „Ce, asta e pacat!?” „Asta nu e pacat!“. Astfel ju­deca cel nepasator fata de mantuirea sa atunci cand se hotaraste sa guste din roada pacatoasa oprita de Legea lui Dumnezeu. Intemeindu-se pe astfel de judecati neintemeiate, el nu conteneste a calca in picioare constiinta sa.

Taisul acesteia se toceste, lumina ei se innegureaza; in suflet se revarsa intunericul si frigul nepasarii si nesimtirii.

Nesimtirea devine in cele din urma starea obisnuita a sufletului. Sufletul este adesea multumit de ea; ade­sea o socoate stare placuta lui Dumnezeu, tihna a constiintei, in vreme ce ea este pierdere de catre suflet a simtirii pacatoseniei sale, pierdere a simtirii vietii harice, duhovnicesti, adormire si orbire a constiintei.

Intr-o astfel de stare de intunecare si nesimtire infricosata, feluritele pacate intra slobod in suflet, tocmindu-si in el barlog. Pacatele, invechindu-se in suflet, se preschimba in obiceiuri la fel de puternice ca si firea iar cateodata si mai puternice decat ea. Obiceiurile pacatoase se numesc patimi. Omul nu baga de seama asta si este ferecat din toate partile, pe nesimtite, in lanturile pacatului, intrand in robia lui. Cel care, trecand in chip statornic cu vederea instiintarile constiintei, se lasa a cadea in robia pacatului, numai cu foarte mare oste­neala, cu impreuna lucrarea unui ajutor deosebit al lui Dumnezeu, poate sa rupa lanturile acestei robii, sa biruie patimile care s-au prefacut, parca, in insusiri ale firii.

Preaiubite frate! Cu toata luarea aminte si ravna de care esti in stare sa iti pazesti constiinta.

Pazeste-ti constiinta fata de Dumnezeu: plineste toa­te poruncile dumnezeiesti, atat cele invederate tuturor, cat si cele nestiute de nimeni, vazute si stiute numai de Dumnezeu si de constiinta ta.”

Sfantul Ignatie Briancianinov, “Experiente ascetice”