Sufletul omului nu mai are altă nădejde la cineva să-l miluiască fără numai la mila lui Dumnezeu şi la trupul în care locuieşte în el, căci el este în mâna acelui trup şi are trupul putere asupra sufletului să-l spăşească şi să-l piarză, şi poate face trupul să fie sufletul şi miluit şi dobândit. (…) Iar, de se va osteni trupul în viaţa aceasta, deci, nu va fi numai sufletul miluit ci şi trupul într-un loc cu dânsul se ve odihni. Iar, pentru neosteneala trupului, nu numai că va pieri sufletul ci şi trupul dimpreună cu sufletul. Şi, de nu-ţi vei osteni trupul ca să-ţi miluieşti sufletul, vei zice: “Să agonisesc şi să strâng feciorilor mei, şi ei, după moartea mea, vor avea grijă de sufletul meu”, – că omul are două perechi de feciori: unii sunt feciori din păcate, iar alţii sunt feciori făr’ de păcate. Şi omul, în veacul acesta, iubeşte mai mult feciorii care sunt din păcate decât feciorii care sunt făr’ de păcate.

Deci, când se va întâmpla omului de va greşi lui Dumnezeu, şi-şi va spurca trupul, şi-şi va întina sufletul, şi nu va alerga la pocăinţă, până este viu, să-şi spele trupul şi să-şi curăţească sufletul, unuia ca acela îi este nădejdea seacă, şi sufletul lui va rămâne neîndreptat. Dar dacă, în vreme ce nu ţi-ai curăţit trupul tu însuţi, o, omule, şi să-ţi fi spălat sufletul pân’ ai fost viu şi ai trăit într-această lume, şi nu ţi-a fost ţie milă de sufletul tău, ci te-ai nădăjduit spre alţii să te miluiască şi să ţi-l izbăvească din mânia lui Dumnezeu, şi aceia spre care te-ai nădăjduit tu, de nu le va fi grijă de ale lor suflete, să şi le îndrepteze, atunci, de ţi-ar fi feciori, măcar fraţi, măcar ce rude îţi vor fi, sufletul tău nu-l vor scoate din munca cea de veci. Şi, apoi cum? Tu să faci păcate şi alţii să se ostenească pentru tine, să le curăţească? Ci se cade celui ce a făcut păcatul acela să se nevoiască pentru dânsul, şi să-şi curăţească trupul, şi să-ţi spele sufletul, încă până este viu.

Citeşte şi:  Suferintele îti aduc niste întelepciuni adânci si te fac să te gândesti serios la mântuirea ta

Drept aceea, fraţilor, când greşiţi lui Dumnezeu, numaidecât să ne întoarcem şi să alergăm spre pocăinţă, şi să ne punem nădejdea spre mila lui Dumnezeu, iar nu spre feciorii noştri, pe care foarte-i iubim. Dar care sunt acei feciori ai noştri? Sunt vărsarea lacrimilor, că, cum sunt feciorii noştri cei dragi de la inimile noastre, aşa şi lacrimile sunt şi ies de la inimile noastre, şi aceia sunt feciorii noştri cei de dreptate. Că, dacă ne spurcăm trupurile şi sufletele, lacrimile sunt ca o apă vie, să ne curăţească trupurile şi sufletele, că lacrimile sunt aripile pocăinţei, şi nu numai aripi, ci şi mumă, şi încă şi fete.

Pentru aceea, fraţilor, când se înfăşoară de trupurile noastre smoala cea neagră şi rece, să n-o lăsăm să se usuce împrejurul trupului nostru. Că, dacă vom lăsa smoala să stea lipită mult de trupurile noastre, mă tem că nu se va dezlipi până ce le va face cu răni, şi ne va întuneca sufletele, de la va face negre ca şi dânsa. Ci, până este mila lui Dumnezeu cu noi, şi dacă aflăm că sunt lacrimile aripile pocăinţei, şi mumă, şi izvor viu şi curat, noi să ne curăţim cu dânsele smoala cea neagră şi rece de pe trupurile noastre şi să ne schimbăm sufletele în lumina luminilor cum şi-au curăţit şi alţi prieteni şi vecini de ai noştri care au fost înţelepţi cu sufletele într-această lume, şi acuma, cu adevărat, sunt luminaţi înaintea Domnului Hristos.

Citeşte şi:  Traditia, Biserica si familia, spatii de pastrare a valorilor identitare

Aşijderea şi noi, fraţilor, până ce este praznicul, noi să serbăm, şi, până este mila lui Dumnezeu cu noi, să alergăm şi să ajungem vremea pocăinţei. Şi atunci sufletele noastre, când vor sta înaintea Domnului nostru, să nu fie ruşinate şi osândite, nici să fie sufletele prietenilor noştri luminate iar sufletele noastre să fie întunecate înaintea lui Dumnezeu, sufletele prietenilor noştri să fie primite în veselie şi bucurie iar sufletele noastre să fie în plângere şi dosadă; sufletele prietenilor noştri să fie încoronate cu coroane neputrezitoare iar sufletele noastre să fie neîncoronate şi batjocorite; sufletele prietenilor noştri, pentru nevoinţa lor, să fie totdeauna cu Dumnezeu iar sufletele noastre, pentru nevoinţele noastre şi pentru mulţimea lenevirii noastre, să fie despărţite de faţa cea bună şi dulce a Dumnezeului nostru.

Citeşte şi:  Sfântul Ierarh Nifon: Cuvinte de folos spre mântuire

Drept aceea, fraţilor, să ne nevoim până avem vreme, să nu se despartă feţele noastre de faţa Domnului nostru Iisus Hristos şi de prietenii noştri pentru lenevia noastră cea multă, şi pentru negrija noastră, şi pentru pizma pe care o ţinem tot în inimile noastre, şi pentru mânia care Dumnezeu nu iubeşte. Până suntem vii, noi, nu socotim să facem pace sufletelor noastre, dar dacă nu vom face noi pace până suntem vii de pe urma noastră cine ne va face pace? Ba, când ne-a fost nouă milă de sufletele noastre, să le facem pace până am fost în lume vii, că după moarte nu este împăcare, după moarte nu este curăţire, după moarte nu este milostenie, ci, până este omul viu şi până încă nu i s-a despărţit sufletul de trup ( atunci este vremea cea de pace, şi trupului, şi sufletului).

Că cel ce va face pace cu fratele său până este viu şi Dumnezeu va împăca sufletul lui şi-l va odihni în braţele lui Avraam. Cel ce va petrece şi va vieţui în lumea aceasta în curăţie şi în mintea cea întreagă şi nu-şi va spurca trupul şi sufletul, sufletul acela îl va lumina Dumnezeu şi va străluci mai vârtos decât zările soarelui. Cel ce va fi milostiv şi va împărţi săracilor milostenie dreaptă şi în dreptate, acela va fi miluit la judecata cea nefăţarnică, de-a dreapta lui Hristos.

Din “Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”, Editura Gramar, p.174-176