Întrebări şi răspunsuri despre ecumenism

Ioan Vlăducă

1. Întrebare: Ce este dragostea ?

Răspuns: „Dragostea este o dispoziţie bună şi afectuoasă a sufletului, datorită căreia el nu cinsteşte niciunul dintre lucruri mai mult decât cunoştinţa lui Dumnezeu. Dar este cu neputinţă să ajungă la deprinderea dragostei cel ce e împătimit de ceva din cele pământeşti”. [1]

            „Cel ce iubeşte pe Dumnezeu preţuieşte cunoştinţa Lui mai mult decât toate cele făcute de El şi stăruieşte pe lângă ea neîncetat cu mare dor”. [2]

„Cel ce iubeşte pe Dumnezeu nu poate să nu iubească şi pe tot omul ca pe sine însuşi, deşi nu are plăcere de patimile celor ce nu s-au curăţit încă. De aceea când vede întoarcerea şi îndreptarea lor, se bucură cu bucurie mare şi negrăită”.[3]

 Întrebare: Cum se dobândeşte dragostea ?

Răspuns: „Dragostea este născută de nepătimire; nepătimirea de nădejdea în Dumnezeu; nădejdea de răbdare şi îndelungă răbdare; iar pe acestea le naşte înfrânarea cea atotcuprinzătoare. Înfrânarea, la rândul ei, e născută de frica de Dumnezeu. În sfârşit, frica de credinţa în Domnul.

            Cel ce crede în Domnul se teme de chinuri; cel ce se teme de chinuri se înfrânează de la patimi; cel ce se înfrânează de la patimi rabdă necazurile; cel ce rabdă necazurile va avea nădejde în Dumnezeu, iar nădejdea în Dumnezeu desface mintea de toată împătimirea după cele pământeşti; în sfârşit mintea desfăcută de acestea va avea iubirea către Dumnezeu”.[4]

3. Întrebare: Se cuvine să iubim pe toţi oamenii la fel ?

Răspuns: „Precum Dumnezeu, fiind prin fire bun şi fără patimă, iubeşte pe toţi la fel, ca făpturi ale Sale, dar pe cel virtuos îl slăveşte, ca pe unul ce şi-a însuşit cunoştinţa şi prin aplecarea voii, iar pe cel leneş îl miluieşte pentru bunătatea Sa şi îl întoarce în veacul acesta prin certare, tot aşa şi cel bun fără patimă în aplecarea voii sale iubeşte pe toţi oamenii la fel: pe cel virtuos pentru fire şi pentru buna aplecare a voii lui, iar pe cel leneş îl miluieşte pentru fire şi din compătimire, ca pe un lipsit de minte ce umblă în întuneric”.[5]

„Dragostea desăvârşită nu sfâşie firea cea unică a oamenilor, luându-se după părerile şi înclinările diferite ale voii lor. Ci, privind pururea la ea, iubeşte pe toţi oamenii la fel: pe cei buni şi strădalnici, ca pe prieteni, iar pe cei leneşi (care se lenevesc în lucrarea mântuirii – n. n.), ca pe duşmani, făcându-le bine, răbdând îndelung şi suferind cele ce-i vin de la ei. Ea nu ia în seamă câtuşi de puţin răul de la aceştia, ci chiar suferă pentru ei dacă vremea o cere, ca să şi-i facă şi pe ei prieteni de este cu putinţă; iar de nu se poate, cel puţin să nu cadă din dragostea proprie faţă de ei, arătând pururea, la fel, roadele iubirii faţă de toţi oamenii. De aceea şi Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, arătându-şi dragostea Sa faţă de noi, a pătimit pentru toată omenirea şi tuturor le-a dăruit la fel nădejdea învierii, chiar dacă atârnă pe urmă de fiecare să se facă pe sine vrednic fie de slavă, fie de chinuri”. [6]

 4.Întrebare: Sfântul Maxim Mărturisitorul spune aici că „Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, arătându-şi dragostea Sa faţă de noi, a pătimit pentru toată omenirea şi tuturor le-a dăruit la fel nădejdea învierii”. Atunci de ce Biserica Ortodoxă pune accent pe păstrarea dreptei credinţe? De ce este aşa de importantă dreapta credinţă, dacă Dumnezeu le-a dăruit tuturor la fel nădejdea învierii ?

Răspuns: Este adevărat că Dumnezeu le-a dăruit tuturor la fel nădejdea învierii, dar Domnul nostru Iisus Hristos spune că „vor ieşi cei ce au făcut cele bune, spre învierea vieţii, iar cei ce au făcut cele rele, spre învierea osândirii” (In. 5:29.) Iar Sfântul Maxim Mărturisitorul spune apoi că „atârnă pe urmă de fiecare să se facă pe sine vrednic fie de slavă, fie de chinuri”.

Credinţa este cea care orientează vieţuirea. Dreapta credinţă este o condiţie necesară pentru dreapta vieţuire.

Sfântul Paisie de la Neamţ ne învaţă că „Dumnezeu Preamilostivul, prin credinţa ortodoxă şi fapte bune, şi darul Său, lucrează mântuirea sufletelor creştinilor ortodocşi. Credinţa ortodoxă este aceea pe care o ţine Una Sfânta Soborniceasca şi Apostoliceasca Biserică a Răsăritului, iar fără ea, adică fără credinţa ortodoxă, nicidecum nu este cu putinţă nimănui a se mântui. Credinţa ortodoxă fără fapte bune moartă este, precum şi faptele cele bune fără credinţa ortodoxă sunt moarte. Iar cel ce vrea să se mântuie, trebuie să unească întotdeauna credinţa ortodoxă cu faptele cele bune şi să aibă fapte bune întru credinţa ortodoxă”. [7]

 5.Întrebare: Ce este adevărul şi ce legătură există între dragoste şi adevăr ?

Răspuns: „Nu trebuie să întrebăm ce este adevărul, ci cine este adevărul. Pilat l-a întrebat pe Hristos: «Ce este adevărul?», şi nu a primit niciun răspuns. Hristos nu a vrut să răspundă la o întrebare greşită […]

Adevărul e ipostatic, nu impersonal. Adevărul e Dumnezeu, nu un lucru. Adevărul este Acela, nu acel. Acela este Adevărul, care este întotdeauna acelaşi, nu acel ce se schimbă neîncetat”.[8]

Sf. Ioan Casian, în Convorbiri duhovniceşti, are şi un dialog cu Părintele Iosif. Acest Cuvios Părinte, vorbind despre adevărata dragoste, spune că  „există şi un fel de dragoste care nu dispare, fiindcă nu ia naştere nici din cunoştinţe, nici din legăturile făurite prin îndeletnicire sau prin cele de câştig, nici din rudenie sau din alte motive, ci numai din asemănarea virtuţilor. Aceasta, zic, este cea pe care nicio întâmplare n-o micşorează, pe care nu numai că nu poate s-o stingă sau s-o distrugă depărtarea în timp sau spaţiu, dar nici măcar moartea n-o sfărâmă”.[9] „Dragostea poate rămâne nestricată numai în aceia care au aceleaşi gânduri şi aceeaşi voinţă, acelaşi punct de vedere în a voi sau a nu voi ceva”. [10] Dar la această unitate statornică se poate ajunge numai întru Adevăr. Dragostea cea adevărată este cea care se sălăşluieşte în noi prin Duhul Adevărului. „Pentru că dragostea lui Dumnezeu este răspândită în inimile noastre prin Duhul Sfânt care locuieşte în noi”(Rom. 5:5).

Sf. Iustin Popovici ne învaţă că „esenţa dragostei este adevărul şi dragostea viază doar umblând întru adevăr. Adevărul este inima fiecărei fapte bune Dumnezeu-omeneşti, deci şi a dragostei; şi fiecare din acestea arată şi binevesteşte pe Dumnezeu-omul, Domnul Hristos, Care singur este întruparea şi întruchiparea adevărului Dumnezeiesc, adică a a-tot-adevărului. Dacă adevărul ar fi fost altceva decât Dumnezeu-omul Hristos, el ar fi fost mic, neîndestulător, trecător, muritor. Astfel ar fi fost, dacă el ar fi fost concept, sau idee, sau teorie, sau schemă, sau raţiune, sau ştiinţă, sau filosofie, sau cultură, sau om, sau omenire, sau lumea, sau toate lumile, sau orişicine, sau orişice, sau toate acestea laolaltă. Adevărul este însă chip – şi anume Chipul Dumnezeu-Omului Hristos, cel de-al doilea Chip al Sfintei Treimi – şi, prin urmare, el e desăvârşit, netrecător şi veşnic”. [11]

6. Întrebare: Se vorbeşte în ultima vreme din ce în ce mai mult despre „dialogurile dragostei” dintre ortodocşi şi cei de altă credinţă. Ce se discută la aceste dialoguri?

Răspuns: La aceste dialoguri, sub pretextul dragostei, se discută foarte mult cele care unesc şi foarte puţin cele care despart, astfel încât să se creeze un sentiment fals de unire şi credinţă comună. La Sfintele Sinoade Ecumenice, însă, Sfinţii Părinţi discutau totdeauna cele care despărţeau. Se cuvine ca ierarhii şi preoţii ortodocşi să discute din dragoste cu heterodocşii pentru a le atrage atenţia unde au greşeli şi pentru a-i  ajuta să vină la Adevăr. [12]

Sf. Iustin Popovici ne învaţă că „nu există ‹‹dialog al dragostei›› fără dialogul adevărului. Altminteri, un astfel de dialog e nefiresc şi mincinos. De aceea şi porunca purtătorului de Hristos Apostol cere: Dragostea să fie nefăţarnică (Rom. 12:9).

Dezbinarea şi despărţirea umanistă eretică între dragoste şi adevăr este ea însăşi o dovadă a lipsei credinţei Dumnezeu-omeneşti şi a pierderii cumpenei şi gândirii sănătoase duhovniceşti. În orice caz, aceasta nu a fost niciodată şi nu este calea Sfinţilor Părinţi”. [13]

Iar Arhimandritul Epifanie Theodoropoulos se întreabă: „Este cu putinţă să existe dialog al iubirii fără adevăr sau dialog al adevărului fără iubire? Dumnezeu este şi iubire şi adevăr (1 In. 4:8; In. 14:6). Aşadar, dacă iubirea şi adevărul sunt unite în mod nedespărţit în Dumnezeu, ca o consecinţă firească şi necesitate inevitabilă sunt unite în mod nedespărţit şi în ucenicii Lui. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii (In. 13:35), a spus Domnul. Înnoind porunca desăvârşitei dragoste faţă de aproapele (orice om), a adăugat şi despre adevăr: Oricine este din adevăr ascultă glasul Meu şi prin urmare, devine ucenicul Meu (In. 18:37). Aşadar cum despărţim iubirea de adevăr? Un singur Dialog este posibil să existe: sau ‹‹Dialogul iubirii în adevăr››, sau ‹‹Dialogul adevărului în iubire››”. [14]

7. Întrebare: Cu ce scop s-au întrunit Sfintele Sinoade Ecumenice?

Răspuns: Învăţătura ortodoxă este descoperită de Dumnezeu, nu inventată de oameni. Însă din vremuri vechi au existat eretici, oameni cuprinşi de mândrie, care au născocit erezii, adică învăţături potrivnice adevărului.

Atunci când apăreau erezii, Sfinţii Părinţi se adunau în Sfinte Sinoade Ecumenice (Sfinte Soboare a toată lumea) sau în Sfinte Sinoade Locale şi luminaţi de harul lui Dumnezeu, apărau dreapta credinţă împotriva acelor erezii. Ei anatematizau (condamnau) ereziile şi îi îndepărtau pe eretici de poporul binecredincios pentru ca acesta să nu se contamineze de erezii.

Când preotul eretic Arie a început să răspândească învăţătura greşită că Hristos nu este Fiul lui Dumnezeu ci o creatură, Sfinţii Părinţi s-au adunat la primul sfânt Sinod Ecumenic de la Niceea (325), combătând erezia lui Arie şi anatematizându-l pe eretic. Acolo s-a stabilit prima parte a Crezului. La acest sfânt Sinod au participat 318 Sfinţi Părinţi.

În anul 381, cel de-al doilea Sfânt Sinod Ecumenic de la Constantinopol a luptat împotriva patriarhului eretic Macedonie care spunea că Sfântul Duh nu este Persoană Dumnezeiască. Acolo, Sfinţii Părinţi l-au anatematizat pe eretic şi au completat Crezul de la Niceea, dându-i forma definitivă pe care o cunoaştem astăzi. Au participat 150 de Sfinţi Părinţi.

Un alt eretic a fost Nestorie, patriarh al Constantinopolului (sec. V). El considera că Hristos este împărţit în două: Fiul lui Dumnezeu şi omul în care a locuit Fiul lui Dumnezeu. Şi spunea că Fecioara Maria a născut doar un simplu om care s-a unit cu Dumnezeu. De aceea, nu o numea Născătoare de Dumnezeu, ci născătoare de om.

Împotriva patriarhului eretic Nestorie, două sute de Sfinţi Părinţi s-au adunat la cel de-al treilea Sfânt Sinod Ecumenic, care a avut loc la Efes, în anul 431. Acest Sfânt Sinod Ecumenic a anatematizat pe Nestorie şi învăţătura lui, mărturisind că Fecioara Maria este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, fiindcă L-a născut pe Fiul lui Dumnezeu întrupat. La acest Sfânt Sinod, un rol important l-a avut Sfântul Chiril al Alexandriei.

Arhimandritul Eutihie din Constantinopol a luptat împotriva ereziei lui Nestorie, dar nu sub ascultarea Sfinţilor Părinţi luminaţi de Dumnezeu, ci după născocirile minţii lui. De aceea, a căzut în altă erezie, considerând că firea omenească a lui Hristos a fost absorbită de cea dumnezeiască şi că Hristos ar avea astfel o singură fire. Această erezie s-a numit monofizism. Erezia a fost acceptată de patriarhul Dioscor al Alexandriei.

Împotriva acestei erezii, şase sute treizeci de Sfinţi Părinţi s-au adunat la cel de-al patrulea Sfânt Sinod Ecumenic, care a avut loc la Calcedon, în anul 451. Ei au anatematizat monofizismul şi pe susţinătorii lui. Luminaţi de harul lui Dumnezeu, Sfinţii Părinţi au arătat că Domnul Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, cunoscându-se în două firi, fără amestecare, fără schimbare, fără împărţire, fără despărţire. El este o singură Persoană cu două firi (dumnezeiască şi omenească).

Dumnezeu a arătat în chip minunat, la Calcedon, care este mărturisirea adevărată. Punându-se cele două mărturisiri în cinstita raclă a Sfintei Mari Muceniţe Eufimia şi pecetluindu-se racla, mărturisirea ortodoxă a fost găsită în mâna dreaptă a Sfintei (ca semn de acceptare), iar mărturisirea monofizită a fost găsită sub picioarele Sfintei (ca semn de lepădare şi călcare în picioare).

A apărut şi un „monofizism moderat”, al patriarhului eretic Sever al Antiohiei, care vorbea de două firi în Hristos, dar le considera amestecate. Sfinţii Părinţi au luptat şi împotriva acestei erezii.

Al cincilea Sfânt Sinod Ecumenic din Constantinopol (553) a anatematizat pe cei ce încercau să folosească scrierile Sfântului Chiril al Alexandriei în favoarea monofizismului. La acest Sfânt Sinod au participat 160 de Sfinţi Părinţi.

Mai târziu au apărut alte două erezii care spuneau că în Hristos există o singură lucrare (monoenergism) şi o singură voire (monotelism). Împotriva acestor erezii s-au adunat la Constantinopol, în anul 680, la cel de-al şaselea Sfânt Sinod Ecumenic, 165 de Sfinţi Părinţi care au anatematizat pe eretici şi ereziile lor. Insuflaţi de Dumnezeu, Sfinţii Părinţi au arătat că în Hristos sunt două lucrări şi două voiri, corespunzătoare celor două firi. Voinţa omenească o urmează pe cea dumnezeiască.

Alţi eretici luptau contra Sfintelor Icoane, considerându-le idoli. Ei au fost numiţi iconoclaşti.

La cel de-al şaptelea Sfânt Sinod Ecumenic de la Niceea, din anul 787, s-a examinat cu toată atenţia problema Icoanelor în lumina Sfintei Scripturi şi a Scrierilor Sfinţilor Părinţi. Luminaţi de Dumnezeu, cei 360 de Sfinţi Părinţi de la Sinodul al VII-lea Ecumenic au hotărât cinstirea Icoanelor, a Sfintelor Moaşte şi a Sfintei Cruci. Atunci au fost anatematizaţi ereticii iconoclaşti.

 [1] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Cele patru sute capete despre dragoste, I, 1, Filocalia II, Ed. Harisma, Bucureşti, 1993, p. 61.

[2] ibidem, I, 4.

[3] ibidem, I, 13.

[4] ibidem, I, 2-3.

[5] ibidem, I, 25.

[6] ibidem, I, 71.

[7] Sfântul Paisie de la Neamţ, Cuvinte şi scrisori duhovniceşti, vol I, 1998.

[8] Sfântul Nicolae Velimirovici, Prin fereastra temniţei, Ed. Predania, 2007, p. 48.

[9] Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, EIBMBOR, Bucureşti, 2004, p. 382.

[10] ibidem, p. 383.

[11] Sfântul Iustin Popovici, Biserica Ortodoxă şi ecumenismul, Mănăstirea Sfinţii Arhangheli – Petru-Vodă, 2002, p. 119.

[12] cf. Sfânta Mânăstire Paraklitu, Ecumenismul, Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2004, p. 25.

[13] Sfântul Iustin Popovici, Biserica Ortodoxă şi ecumenismul,  p. 120.

[14] Arhimandritul Epifanie Theodoropoulos, Cele două extreme. Ecumenismul şi stilismul, Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2006, p. 58.

(Articol apărut in Revista Atitudini, Nr. 6)