SECULARIZAREA AVERILOR BISERICII

Pagini din Istoria Sfintelor Mânăstiri Neamţu şi Secu (I)

scrisă de schiarhimandritul Andronic Popovici 

Introducere

Istoria Sfintelor Mânăstiri Neamţu şi Secu este o cronică la fel de inedită ca Aduceri aminte (1820-1892), care ne aduce înaintea ochilor noi pagini din istoria Bisericii noastre. Ea reuşeşte să surprindă o luptă de proporţii împotriva Bisericii, care a început în primele decenii ale secolului XIX şi astăzi este aproape desăvârşită. Scopul principal al acestei lupte a fost de a distruge Biserica Ortodoxă, ca moştenitoare a învăţăturii primite de la Mântuitorul Însuşi, Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii, şi de a o transforma într-o simplă instituţie, de faţadă, a cărei singură menire să fie săvârşirea unor ritualuri golite de înţelesul lor profund şi mântuitor.

Lumina nu mai venea de la Hristos, Calea, Adevărul şi Viaţa, ci de pe pământ, de la oameni care credeau că ,,Dumnezeu este sus în ceruri, iar pământul a fost lăsat oamenilor ca să facă ce vor vrea pe el”. Iar în secolul XIX, această ‘lumină’ se răspândea mai cu seamă dinspre Apus către Răsărit şi ţintea să revoluţioneze totul în calea ei. Aşa, Europa şi împrejurimile ei trebuia să-şi schimbe nu numai înfăţişarea, ci şi mentalitatea, adăpându-se de la noi izvoare. Şi tinerii fii de boieri români vor părăsi vatra pentru a studia la Paris, Viena şi în alte capitale europene, unde vor fi iniţiaţi în ideile apusene. Ei vor fi regăsiţi mai târziu ca aparţinând lojelor masonice. Documentele anului 1848, publicate 50 ani mai târziu[1], vorbesc despre 131 studenţi cotizanţi la Societatea Studenţilor Români din Paris; ei se vor întoarce în martie 1848 pentru a participa la revoluţie.

În aceeaşi perioadă, credinţa scădea în Ţările Române. Creştinul de rând era asaltat din toate părţile de corupţie, răutate, viciu, viaţă plină de greutăţi. Păstorii vremii, îngrijoraţi, scriau pastorale şi chemau poporul să se ridice din viciile care-l asupreau[2]. Această stare era generală atât printre mireni, cât şi printre clerici. În 1844, cineva scria pe pagina unui manuscris: „La bisericile de ţară, de multe ori nu are cine asculta nici chiar citirea; ba încă şi prin cele de la oraşe se săvârşesc sfintele slujbe cu multă grăbire din pricină că au răcit, ba încă la unii au şi îngheţat râvna spre dumnezeieştile slujbe, încât cei mai mulţi pândesc vremea să meargă la biserică pre la vremea heruvicului, şi alţii pre la chinonic, ca să se arate numai oamenilor că au fost la biserică, iar nu lui Dumnezeu”.

De asemenea, în 1851, într-una din epistolele sale către protopopii săi, Episcopul Filotei al Buzăului scria: „De nişte asemenea pătimaşi preoţi beţivi avem ştiinţă că şi această plasă este plină, şi din ce în ce numărul se mai adaugă, dovadă pipăită a lenevirii cucerniciei tale, că nu numai că nu văd înfrânare şi pilduire, dar ce este mai trist şi foarte dureros, văd şi acoperire din partea-ţi. Şi printr-aceasta te mai chemăm la datoria-ţi lăsată în neîngrijire şi cu seriozitate îţi poruncim ca socotind datoria ce ai de îndeplinit, să nu întârzii nici un minut a pune în lucrare stârpirea cu desăvârşire a acestei ticăloase patimi dintre preoţi şi apoi ei dintre enoriaşi”.

Tot el scria: „Tinerii şi tinerele odată se creşteau într-o fericită nevinovăţie, curăţenie, supunere către părinţi şi mai marii lor şi frica Domnului, şi numai când înţelepciunea părinţilor găsea de cuviinţă păşeau către patul nupţial, prin legiuita căsătorie. […] Viaţa lor următoare era pildă pentru alţii, iar nu pricină de sminteală … Acum însă, din nenorocire, tinerii şi tinerele s-au abătut cu totul din calea moşilor şi strămoşilor lor. Moliciunea, desfrâul şi relele urmări s-au făcut lucrul lor din toate zilele. Nevinovăţia, simplitatea şi cucernicia nu mai sunt podoaba şi cinstea unei fete. Bărbăţia, temerea de Dumnezeu, cinstea şi supunerea către părinţi şi respectul către cei mai bătrâni nu mai sunt virtuţile unui tânăr. Credinţa, dragostea şi încrederea nu mai fac pacea casnicilor. Stricăciunea din toate părţile este deopotrivă. Vin către căsătorie, dar aci, în loc să se unească simplitatea cu nevinovăţia, se găsesc amândouă părţile obosite în dezmierdări netrebnice, diluate în patimi şi sfâşiate în mii de viţii. Apoi ce pace, ce linişte şi ce unire trebuie să fie în acea căsnicie ? Ce creştere, ce educaţie şi ce pildă vor avea copiii de la nişte asemenea părinţi ? Şi ce copii vor fi aceia născuţi din asemenea trupuri diluate ?!”

Citeşte şi:  Schismaticii ucraineni au exclus din SINAXAR mai multe icoane a Maicii Domnului şi a unor sfinţi

Constantin Gane, care a consemnat vieţile doamnelor şi fiicelor de domni şi voievozi ai celor două Principate Române, zugrăveşte o imagine foarte plastică a vieţii de zi cu zi în Iaşiul anilor 1849-1856, citându-l pe Iancu Ghica, fiul domnitorului Grigorie Ghica: „«E unu după miezul nopţii … se pot deci încă face vizite ! Căci toată ziua şi toată noaptea casele boiereşti sunt deschise, de stai şi te întrebi când lucrau şi când dormeau oamenii aceia. Dar dormeau, cică, între 3 şi 10 dimineaţa; slujba, de la 11 la 4, masa, de la 4 la 5, apoi iar un mic somn până la 7, şi de la 8 în sus, viaţa … Jocul de cărţi mai ales, obicei luat de la ruşi de la 1827 încoace, care până acum a făcut să cadă mai multe familii bogate în cea mai neagră mizerie … Câţiva boieri ţin toată iarna casa lor deschisă, la rând, de două ori pe săptămână. Intră lumea acolo ca la birt, se aşază la una din cele 10 sau 20 de mese din salon, şi joacă cu aprindere, cu nesaţ. Când pe covorul verde se îngrămădesc, licărind, galbenii de aur, obrajii se îmbujoresc, ochii strălucesc şi tulbură sufletele bieţilor pătimaşi … se joacă mize de 10, de 20 mii de lei dintr-o dată, averi întregi se duc într-o seară … şi uneori nenorocitul care a pierdut tot ce avea se duce cu ochii aiuriţi să-şi zboare creierii acasă». Jocurile obişnuite erau: cele de noroc, ca stosul, lanskene şi maca, cele zise speculative, precum vist, preferanţa, pichet, şi cele distractive, precum ghiordumul, concina, calul alb. Cucoanele jucau şi ele, dar mai mult concina şi pe bani puţini”[3]. 

* * * 

Istoria Sfintelor Mânăstiri Neamţu şi Secu este o cronică uriaşă, fără asemănare în literatura română. Ea reprezintă un document care atestă faptele petrecute în Ţările Române şi mai cu seamă în Mânăstirea Neamţului şi împrejurimile ei. În plus, ea constituie mărturia unui martor ocular al acestor evenimente, trăitor în duhul adevăratei Ortodoxii, care a privit cu ochi duhovniceşti cele petrecute în vremea sa.

Istoria a consemnat în multe feluri faptul că paşoptiştii nu erau mânaţi de gânduri evlavioase când venea vorbea de cele ale Bisericii. Istoria Sfintelor Mânăstiri Neamţu şi Secu dezvăluie încă o pagină de istorie despre această atitudine a marilor bărbaţi de stat ai vremii faţă de monahism, vârful de lance al Bisericii. Înstrăinaţi de vatra ortodoxă a satului românesc şi deja tributari ideologiilor care spulberau pur şi simplu înţelepciunea curată, izvorâtă din credinţă, înlocuind-o cu sofisme tâmpe, întunecaţi de o viaţă lipsită de adevăratele virtuţi şi înclinată doar spre cele trupeşti, ei vroiau să dezrădăcineze tot ce însemna tradiţie şi tradiţionalism.

Aşa se face că prefacerile care au loc în Biserica Ortodoxă Română începând din vremea domniei lui Cuza până în anii ‘1930 vor strămuta pur şi simplu Biserica de pe temelia sa canonico-dogmatică pe o temelie legislativă creată pentru a se îmbina cu cea a statului modern, în cadrul căruia Biserica nu este nimic altceva decât un departament al statului, o instituţie aflată la bunul plac al guvernului, pierzându-şi treptat adevăratul rol, de dătătoare şi păstrătoare a harului mântuitor şi aducător de sfinţenie. 

* * * 

Încercarea de a înfiinţa un seminar în Mânăstirea Neamţului

Între toate acestea, în anul 1854, […] domnul Moldovei Grigorie Ghica […], uitându-şi dregătoria sa, că el era domn puitor la cale al pricinilor politiceşti iar nu arhiereu, a hotărât ca numaidecât punctul acesta este poruncitor spre a se întemeia în Mânăstirea Neamţului seminariu, pentru ca să înveţe călugării ştiinţe înalte. Şi îndată a şi pus în lucrare, ca prin silnicie numaidecât să aducă întru îndeplinire pe acel punct după a sa socotinţă greşită şi necreştinească.

Şi aşa uneltind el toate vicleşugurile, împreună cu Dimitrie Ralet, ministrul bisericesc şi cu Lascarachi Catargiu şi cu Constantin Negri şi cu alţi ajutători lui, după cum i-a învăţat diavolul, a trimis mai întâi nişte batjocoritori în Mânăstirea Neamţului în anul 1855, spre a-şi face râs de locaşul lui Dumnezeu, care, ajungând în mânăstire marţi seara la începutul sfântului şi marelui post, în vremea pavecerniţei celei mari, când mai tot soborul eram în soborniceasca biserică întru un cuget lăudând pe Dumnezeu şi rugându-ne pentru mântuirea sufletelor noastre şi pentru pacea lumii, după cum avem predanie, cântându-se atunci Canonul cel Mare, numai iată că am auzit cum au intrat nişte boieri în mânăstire şi pecetluiesc uşile la chiliile părinţilor celor mai însemnaţi de prin slujbele mânăstirii.

Citeşte şi:  Adevăratul întemeietor al Cultului Uniat din Ardeal a fost generalul austriac BUCCOW, cu tunurile sale

Deci cu toţii foarte spăimântându-ne, nu ne dumiream ce este, că aşa fără de veste întru aşa zile sfinte care sunt pentru curăţirea sufletului se face acest lucru, când în ţara Moldovei este domnitor creştin şi nu se află nici o năvălire de oareşicare varvari; şi după ce am ieşit din biserică, am văzut că aşa este cu adevărat, căci umblau ca nişte lei turbaţi de mânie prin farmalâcurile mânăstirii acei boieri, Lascarachi Catargiu, Dimitrie Ralet, şi priveghetorul din Târgul Neamţului, Neculai Pârvu, şi poliţ-maistru Ion Grigoriu, care arăta uşile pe care să le pecetluiască, şi alţii, înconjurând chiliile părinţilor cu ostaşi întrarmaţi, şi pecetluindu-le uşile precum am zis, aşijderea şi la soborniceasca cămară a mânăstirii şi la cancelarie, la arhivă şi la bibliotecă; şi încă şi la părintele arhimandrit Natanail, stareţul mânăstirii, zicând că stareţul ţine în mânăstire spioni ruseşti.

Întru acestea şi întru altele încă şi-au mai arătat neomenia, căci au adunat pe vreo câţiva părinţi cinstiţi şi i-au închis într-o chilie la un loc, punându-le strajă ca nu cumva să fugă; apoi după ce i-au ţinut 24 de ceasuri acolo închişi la arhondaric jos, păziţi de poliţ-maistru cu ostaşii, le-au dat drumul la unii, iar pe patru părinţi cinstiţi, după ce au despecetluit uşile care le pecetluiseră, văzând că nu au găsit nici o pricină ca să se încaiere de sobor, cu mare batjocură i-au pornit la Iaşi, nelăsându-i nici măcar să se închine la sfânta icoană cea făcătoare de minuni a Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, căci un monah Ionatan alergase cu fuga în soborniceasca biserică ca să se închine, dar chiar înaintea icoanei Preacuratei Maicii lui Dumnezeu ajungând, a alergat un radovoi[4] cu şapca în cap şi cu sabia la dânsul şi l-a răpit cu cumpliţie de acolo, şi i-au pus pe toţi întru o haraba, împreună cu două femei, ca desăvârşit să-şi facă râs de călugări.

Deci cine poate să povestească batjocurile şi necazurile ce au pătimit acei părinţi pe drum, mai ales şi vreme de seară fiind, asemenea şi frica şi grija soborului în mânăstire ? Căci se vedea o pornire cu nemilostivire nu de la păgâni, nu de la eretici, ci chiar de la creştini patrioţi şi mai ales de la domnitorul pământului Moldovei, pentru care nu avem cui să ne jeluim, la cine să alergăm şi pe cine să punem mijlocitor spre îmblânzire; fără numai după cum şi întru altele primejdii este obiceiul soborului, a alergat cu rugăciuni la ajutorul Preacuratei Maicii lui Dumnezeu rugându-se ei, spre a fi scutit de acea ispită negândită.

Căci de ar fi fost alţii străini, apoi te jeluiai domnitorului; iar acestora acum se potrivea a li se grăi zicerea aceea a Sfântului Prooroc şi Împărat David, adică: Că de m-ar fi ocărât vrăjmaşul, aş fi răbdat. Şi cel ce mă urăşte, de ar fi grăit mari asupra mea, m-aş fi ascuns de dânsul. Iar tu omule, cel întocmai la suflet, dregătorul meu şi cunoscutul meu, care împreună cu mine te-ai îndulcit în mâncări, în casa lui Dumnezeu am umblat cu un gând (Psalmi 54, 12-15); şi iarăşi rugăciunea lui către Dumnezeu şi hotărâre, adică: Să vină dar moartea preste ei, şi să se pogoare la Iad de vii, că vicleşug este în lăcaşurile lor (Psalmi 54, 16-17), pentru că aceştia pe de o parte cereau rugăciuni ale soborului către Dumnezeu întru nevoile lor, iar pe de alta, cu vicleşug căutau prilej spre a risipi soborul, aprinzându-şi mânia lui Dumnezeu pe capul lor, şi neluând seama la cuvântul ce este scris, că de va strica cineva casa lui Dumnezeu, strica-l-va pre acela Dumnezeu (I Corinteni 3, 17).

Însă nelegiuiţii aceştia nu s-au mulţumit numai cu atâta, ci ca să vezi ce grozăvii s-au mai lucrat şi după acestea, că întru a treia săptămână a sfântului şi marelui post, a trimis domnul Grigorie Ghica pe un arhimandrit învăţat, Antonie[5], cu poruncă de a scos din stăreţie pe părintele arhimandrit Natanail, pe lângă care trebuşoară, tot atunci la februarie în 24 de zile acel arhimandrit a citit în trapeza sobornicească în faţa soborului şi nişte ocări şi îngroziri foarte aspre de către domnitor, şi apoi s-a aşezat el ţiitor de loc al stareţului, alegându-şi singur vreo şase nume din sobor care ştiau numai a iscăli ceea ce va zice el, sub nume de sfat al soborului, pentru ochii oamenilor, ca să poată aduce întru împlinire tot planul domnului Grigorie Ghica cu care tainic îl însărcinase, precum şi zice în ofisul ce i-a dat în 2 martie, cum că toate chipurile să le facă spre a aduce întru împlinire deosebitele dispoziţii cu care l-a însărcinat.

Citeşte şi:  NICI NU MAI SURPRINDE... O biserică din Ucraina, după închiderea acesteia, a fost transformată în depozit de bibliotecă

Deci în vremea acestui ticălos sfat prin vicleşug adunat, nimic însemnat nu se poate lămuri ce s-a lucrat în folosul mânăstirilor, decât spre cea de istov desfiinţare a vieţii călugăreşti. Aceasta cu multă părere de rău vi-o înfăţoşez. Că netrecând multă vreme, a venit de la Iaşi la mânăstire un boier, anume Anastasie Panu, aducând şi nişte programe alcătuite gata, pentru înfiinţarea seminarului în mânăstire; şi iscălindu-le mai întâi acel arhimandrit Antonie, ca unul ce ţinea loc de stareţ şi ca unul ce nimic nu-i păsa pentru stricarea orânduielii călugăreşti, fiindcă nici el nu se ţinea de dânsa, a mai silit şi pe ieromonahii Dimitrie de la Oancea (ce nu era hirotonit din soborul nostru), Ghenadie Durăuanul şi Teodosie Florea, şi monahii Ieremia şi Timotei de au iscălit, pe care îi alesese el singur ca spre sfat din partea soborului, prin care vicleşug a putut umple gazetele de minciuni, cum că soborul a cerut să fie seminar în mijlocul mânăstirii.

Deci isprăvindu-se această mârşavă faptă cu cele mai silnice chipuri (că şi scaunul ridicase acel boier ca să dea în cap monahului Gherasim, logofătul cel mare al mânăstirii, pentru că nu a voit să iscălească), precum s-a înştiinţat mai pe urmă soborul, a mers cu aşa ispravă acel boier la Iaşi.

După acestea, netrecând multă vreme, a venit la Mânăstirea Neamţului ministrul bisericesc împreună cu alţii, şi trăgându-se clopotul cel mare, spre a se aduna soborul în soborniceasca biserică, a mers şi ministrul acolo, îmbrăcat întru toată uniforma sa şi a început a ceti acele programe; dar bătut fiind nevăzut de Preacurata Maica lui Dumnezeu, a început îndată a tremura din tot trupul foarte cumplit, încât nu a putut citi nici măcar 4 rânduri din acel program în faţa soborului; şi fiindcă se afla în mare primejdie, i-a luat altul programele din mână; şi fiindcă se îneca de tot, i-a adus degrab arhondarul cel mare al mânăstirii un pahar mare cu apă rece, de l-a băut acolo în biserică ministrul unde înţepenise lângă strana arhierească în faţa a tot soborul spre a-şi mai veni ceva în fire; şi aşa a ieşit din biserică.

 [1] Anul 1848 în Principatele Române. Acte şi documente, Bucureşti, 1898, vol. I, p. 80-84.

[2] A se vedea Carte de blestem împotriva celor ce fac lux, Iaşi, 1781; Carte de blestem împotriva celor ce înjură de Lege, Cruce, suflet, Pricestanie, Iaşi, 1829 etc.

[3] Constantin Gane, Trecute vieţi de doamne şi domniţe, Editura Junimea, Iaşi, 1973, vol. III, p. 220.

[4] Radovoi sau radavoi, adică militar.

[5] Notă arhiereu Narcis Creţulescu: „1855 fevr. 24 – 1855 mai 19. A ţinut loc ca de stareţ un arhimandrit străin, de la alta mânăstire: arhimandritul Antonie Dumbravă (răzeş de la Poereca), egumen de la Mânăstirea Bogdana. De aceea i se zice şi ‘Bogdăneanu’. Om sec, plin de vicii, şi nu semăna a călugăr. El era un adevărat obiect de scandal în mânăstire. Îşi bătea joc de bătrâneţe, de călugărie, de aşezăminte, şi sugea vârtos: băuturi, tutun, femei, bani şi răzgâiere. În timpul lui partizile s-au batjocorit grozav, şi în acea primăvară cântau buhăile (cucuvelele) în toate părţile prin mânăstire. Adevăraţii călugări cu viaţă sfântă plângeau nenorocirea soborului. Antonaş a rămas proverbial. Acest răstimp de 3 luni şi 3 zile (2 luni şi 23 de zile) sau mai bine de 93 de zile se considera ca prohodul Mânăstirii Neamţu. El nu este scris de părinţi în pomelnic”.