Deși părintele Serafim avea o bogată viață lăuntrică, nu era cineva care să se descopere pe sine și, fiindcă era deosebit de modest, din scrisorile lui nu putem obține decât licăriri ale acesteia.

Omul nu este demn decât de iad, dacă nu este demn de rai

Întreaga poveste a vieții sale duhovnicești așteaptă cercetări și studii mai ample. Totuși, putem deosebi în viziunea sa următoarele principii de bază:

Primul – el credea și învăța că nevoința duhovnicească cu propriul sine – calea de mântuire – este o nevoință grea: „Împărăția Cerurilor se silește, și silitorii o răpesc pe ea” (Matei 11, 12).

Într-o societate care la orice problemă cere soluții rapide, concrete, ușoare și superficiale – chiar și la problemele spirituale – el susținea (așa cum au făcut-o toți Sfinții Părinți) că lupta duhovnicească nu este nici rapidă și nici ușoară, ci necesită o viață de hotărâre și luare-aminte zilnică.

Deoarece țelul vieții duhovnicești este plinătatea în Hristos, este obligatoriu să ne împotrivim tulburărilor și ispitelor. El simțea că această sarcină este destul de grea pentru un monah care trăiește o viață întru-un „schit pustiu”, și cu atât mai mult pentru mireanul de rând care se luptă să-și găsească drumul în lume.

Ne vorbește părintele Serafim Rose – Scrisori, traducere de Ștefan Francisco Voronca, Editura Egumenița, Galați, 2003, pp. 324-325