Cum că se cuvine a lucra cu judecată
şi a păzi poruncile

1. Am zis că cea dintîi pricină şi început al căderii lui Adam a fost lipsa de judecată: pe cînd pricina pentru începutul cel bun este înţelepciunea, însă, zic, înţelepciune adevărată şi dreaptă, căci înţelepciunea cea adevărată este bineplăcută, iar cea nedreaptă se leapădă. Iar dreapta înţelepciune creşte şi sporeşte de la lucrarea minţii şi de la păzirea poruncilor Domnului, precum şi în rai i s-a poruncit lui Adam – să facă şi să păzească -, însă de vreme ce el nu a lucrat cu judecată nici poruncile nu a putut să le păzească.

2. Şi dracii se socotesc deştepţi şi înţelepţi, dar nu petrec în adevăr şi nu voiesc să petreacă în el, de aceea şi sînt lepădaţi. Precum mila fără adevăr nu este plăcută, tot aşa neplăcută este şi înţelepciunea nedreaptă, ci şi una şi alta se cuvine a fi cumpănite, după cum zice Prorocul: Milă şi judecată voi cînta Ţie, Doamne, cînta-voi şi voi merge cu pricepere în cale fără prihană (Ps. 100). Adică, se cuvine a avea şi pricepere şi a slăvi fără prihană deopotrivă cu dreptatea.

3. Nimic nu iubeşte atîta Dumnezeu şi nu cere, decît adevărul şi dreapta cugetare, de aceea toată lupta noastră, toate ostenelile şi îndeletnicirile trebuie să fie îndreptate spre dobîndirea dreptei cugetări, păzirea adevărului şi rămînerea în el pînă la moarte: fii Mie credincios pînă la moarte şi-ţi voi da ţie cununa vieţii, zice Domnul (Apoc. 2, 10). Însă toţi cei ce cugetă strîmb şi vorbesc împotriva adevărului, chiar de cugetă înalt şi multe uneltiri fac, în loc de adevăr petrec în minciună. Iar minciuna niciodată nu poate fi adevăr plăcut Domnului.

Citeşte şi:  Opinia medicinii autentice şi serioase, părere care este pe deplin de acord cu duhul Sfintei Scripturi, care ne învaţă: Păstrează-te curat!

4. Ereticii cei rău-cugetători la fel par înţelepţi şi deştepţi, însă ei nu petrec şi nu vor să petreacă în adevăr, căci li s-au întunecat mintea şi au orbit din pricina minciunii lor. De aceea înţelepciunea lor este lepădată şi călcată în picioare. Înţelepciunea cu minciună şi filozofia cu neadevăr nu pot fi plăcute. De pildă: cum pot fi plăcuţi lui Dumnezeu gînditorii apuseni care cugetă cele protivnice Bisericii, păstrînd adevărul în nedreptate? Nicicum.

5. Cugetul care se abate de la adevăr este nedrept şi neplăcut lui Dumnezeu. Cel ce are un astfel de cuget cade în fapte rele şi viclene, nimereşte sub stăpînirea părintelui minciunii – diavolul şi se abate în felurite erezii. Iar cel ce caută cugetarea cea dreaptă şi adevărată, acela Îl caută pe Domnul şi Îl află pe Dînsul, căci nimeni nu poate să-L afle pe El nicăieri, fără numai în cugetul cel drept şi adevărat.

6. După cum cei ce ochesc strîmb niciodată nu nimeresc în ţintă, tot aşa şi cei ce cugetă strîmb sînt departe de cugetul lui Dumnezeu. Mulţi doresc să se apropie de Dînsul, mulţi se luptă, mulţi au sîrguinţă, dar nu toţi în acelaşi chip şi drept îşi ating ţelul, deoarece, ţintind departe, rămîn în necunoştinţă.

7. Ce este născut din trup, trup este şi ce este născut din Duh, duh este – zice Domnul (In. 3, 6). Precum trupul, împreunîndu-se cu trup, naşte trup, tot aşa cugetul cel drept şi adevărat, unindu-se în cunoaşterea tuturor lucrurilor cu cugetul lui Dumnezeu, zămisleşte roada duhului şi, petrecînd totdeauna în nevoinţele cele cunoscute, după o vreme oarecare naşte duh. Pentru frica Ta – zice Prorocul (Is. 26) -, luat-am în pîntece, avut-am dureri şi am născut duhul mîntuirii, al harului Domnului şi al iubirii Lui celei dumnezeieşti. Dar cel ce nu are cuget drept niciodată nu va dobîndi acestea.

Citeşte şi:  Mântuiește, Doamne, poporul Tău și binecuvântează moștenirea Ta, îndreaptă-ne și înalță-ne în veci!

8. Însă cel ce voieşte a avea cuget drept are trebuinţă de neîncetata lucrare a minţii, căci cel ce nu-şi luminează mintea prin contemplaţie şi nu se îngrijeşte de aceasta, chiar de ar avea cugetul cel după fire instruit prin înţelepciunea cea dinafară, nu va avea nici un folos din aceasta. Precum aurul ce se găseşte în pămînt, nefiind prelucrat şi curăţat prin foc, preţuieşte puţin şi precum pomul necurăţat, nealtoit şi nesăpat aduce puţină roadă şi aceea nedulce, tot aşa şi cugetul neluminat de cugetul lui Dumnezeu, sau rămîne fără de rod, sau aduce roade amare care nu preţuiesc nimic. Pe cît se va îngriji cineva de cultivarea cugetului său, pe atîta va aduna şi roade de la el şi va vedea lărgimea lui.

9. Lucrarea minţii prin care noi avem a ne apropia de Domnul şi a ne alipi în chip desăvîrşit de Dînsul este următoarea: mai întîi de toate de a cunoaşte toată făptura cea văzută şi presupusă – de la cine şi pentru cine a fost făcută, încotro tinde şi se îndreaptă – să avem despre aceasta dreaptă încredinţare. Apoi a ne cunoaşte pe noi înşine şi toată taina cea pentru noi cu toate binefacerile. În aceasta constă a avea cineva cuget drept şi adevărat, ca să cunoaştem toate acestea în amănunt, în aşa fel ca nici un lucru să nu rămînă ascuns şi să nu trezească nici o nedumerire – să cunoaştem şi să adîncim aceasta în noi înşine vreme îndelungată, aşa încît cugetul să concrească cu această cunoaştere şi să se unească cu ea întru una. Cel ce nu a atins aceasta, dar îndrăzneşte să gîndească înalt despre sine şi să teologhisească, chiar de şi-ar însuşi toată înţelepciunea lumii acesteia, este neînţelept, orb întru toate şi nu va scăpa de plasele uneltitorului de rele.

Citeşte şi:  Care este folosul postului şi al înfrânării, dacă dragostea este sfâşiată? Nici unul!

10. Cel ce voieşte să ajungă mai uşor la cunoaşterea făpturilor, la cunoaşterea de sine şi a Domnului, acela se cuvine să se îndeletnicească cu citirea cărţilor Sfinţilor Părinţi în care se vorbeşte mai pe larg despre aceasta. Însă şi asta nu poate fi fără multă osteneală, o mare nevoinţă şi o neîncetată lucrare lăuntrică [a minţii] în decursul a multă vreme. Precum grăuntele de grîu care este aruncat în pămînt nu îndată dă drumul la spic şi precum aluatul fiind pus în trei măsuri de făină nu îndată dospeşte, ca în pilda evanghelică, tot aşa şi cunoaşterea făpturii, a sinelui şi a lui Dumnezeu nu îndată se dă omului. Primind aluat de la cuvîntul lui Dumnezeu, femeia (sufletul) îl pune în trei măsuri de făină, adică în cele trei puteri de căpetenie ale sufletului (mintea, simţirea şi voinţa), îndelung îl încălzeşte întru sine, ca şi cum ar dospi sufletul cu cuvîntul lui Dumnezeu, pînă cînd acesta se dospeşte în întregime în cunoaştere şi luminarea cugetului său şi pătrunderea întregii taine celei pentru sine.

 

Capitolul II, Alfavita duhovnicească, Sf. Dimitrie al Rostovului, traducerea de Savatie Baştovoi.