Costache Oprisan„Pe Costache Oprișan l-au chinuit ca pe Hristos, săptămâni de-a rândul. L-am văzut o dată, când ne-au scos la aer. Îți dăduse cămașa jos și spinarea lui toată era zebrată în forme regulate, cum ar fi fost jupuit de viu, ars cu foc sau cu bici, răstignit, știe Dumnezeu!”

( E. Măgirescu, „Moara dracilor”)

Între 1958- 1961, în Cosimca Jilavei- un semicilindru de beton aflat la șapte metri sub pământ și compartimentat în patru celule- au fost închiși 16 deținuți, în regim de exterminare.

Într-una din celule se afla Constantin Oprișan, bolnav de tuberculoză în urma torturilor la care a fost supus în reeducare, Părintele Gheorghe Calciu ( pe atunci student medicinist), Marcel Petrișor și Iosif Iosif, închiși în aceeași celulă, au făcut tot ce le stătea în putință spre a-i ușura chinul și a-l ține în viață, căci sfințenia sufletului său era lumina care risipea întunericul și mizeria temniței. Când starea bolnavului s-a înrăutățit brusc, apropiindu-i sfârșitul, dragostea ‘’care nu caută ale sale’’ a încercat să biruie moartea.

Citeşte şi:  Nu dau voie la mireni să blesteme pe dracul şi să aibă dialog cu el, zicând: „Fugi! Du-te!”

Costache se îngălbenise de tot și pielea abia mai reușea să-i țină oasele să nu se împrăștie.

– Nu mai are mult! constată Calciu disperat. Trebuie să facem ceva… O ultimă încercare…

– Adică ce? Întrebă Iosif.

– O să vedeți voi! răspunse Calciu, repezindu-se să ia o gamelă.

– Ce vrei să faci cu ea? întrebă speriat Mircea, care bănuia ceva îngrozitor.

Și nu se înșela, pentru că, retras în fundul celulei tronconice, Calciu îți suflecă mâneca zeghii și cu un blancheu de bocanc ascuțit pe ciment , își deschise vinele de la cotul mâinii stângi, umplând gamela cu lichidul roșu ce se scurgea din el.

– Ești nebun! exclamară îngroziți Mircea și Iosif.

– Vrei să te sinucizi și tu, ca cei de la Pitești? continuă Iosif.

Mircea mut de mirare, rămăsese cu gura căscată.

– Nu vă panicați! le spuse Calciu întorcându-se spre ei cu gamela plină de sânge. O s-o las așa, să se sedimenteze hematiile în ea, iar limfa o să i-o dau s-o bea. Poate că o să se mai întremeze. Nu vedeți că de-abia mai suflă?

Citeşte şi:  Împietrirea inimii şi atitudinea nepăsătoare fată de aproapele sunt o piedică de netrecut în calea unirii cu Hristos

Costache, agonizând în patul lui, nici nu observase ce facuse Claciu pentru el. Zăcea nemișcat și doar pieptul îi mai tresărea din când în când.

Bea asta! îl îndemnă Calciu, într-un moment când i se păru că, dacă bolnavul nu bea limfa, îl scapă spre drumul de Dincolo.

Ceilalți doi îl priveau cu ochii căscați cât cepele. Zgâlțâit de Calciu și îndemnat să bea din gamela ce i-o pusese la gură, Costache Oprișan deschise ochii mari, ca și cum și-ar fi văzut moartea cu ei și cu ultimele puteri pe care le mai avea, încercă să se ferească de ceea ce i se oferea.

– Bea-o! Bea-o!insistă Calciu.

Dar Oprișan închise ochii și lăsă capul să-i cadă, moale într-o parte.

– Lasa-l, că s-a sfârșit! îi șopti Iosif, încercând să-l tragă la o parte.

Citeşte şi:  Dacă omul ar învăţa cum lucrează diavolul, s-ar elibera de multe lucruri

Calciu, împietrit, părea pornit cu sufletul pe același drum pe care o luase Costache.

( Marcel Petrișor, „Trecute vieți de domni, de robi și de tovarăși „)

„Constantin Oprișan era ca un sfânt. Nu vorbea mult. Dar fiecare cuvânt care ieșea din gura lui era un cuvânt sfânt- numai despre Hristos, numai despre dragoste, numai despre iertare. Își rostea rugăciunile și auzindu-l cum le spune, știind cât de mult suferea, eram profund impresionați. Simțeam prezența Duhului Sfânt în jurul lui… Era într-o stare fizică atât de gravă pentru că fusese torturat în Pitești. L-au bătut peste piept, peste spate până i-au distrus plămânii. Dar el se ruga toată ziua. Niciodată nu a spus ceva rău împotriva celor ce l-au torturat. Pe atunci nu mi-am dat seama cât de important era Constantin Oprișan pentru noi. Era justificarea vieții noastre în acea celulă.”

(Părintele Gheorghe Calciu)