Cândva, i-am spus:

‒ Părinte, nu mai pot lucra cu fratele ăsta! E foarte mofturos!

‒ Măi, tu eşti plin de egoism! Ştii asta? Din cauza egoismului tău le păţeşti pe toate!

‒ Ştiu, Părinte, de mic sunt aşa. Rugaţi-vă să dea Domnul smerenie inimii mele!

‒ Când inima are sfânta smerenie, pe toate le vede bune şi trăieşte încă de pe acum în pământeasca Biserică necreată a lui Dumnezeu. Smerenia nu e cea pe care o mărturisim cu gura, nici cea pe care credem că am dobândit-o. Adevărata smerenie este darul lui Dumnezeu în suflet. Iar Dumnezeu dă acest dar când găseşte sufletul pregătit. Atunci priveşte cu mulţumire şi atrage sufletul spre El.

Aşa că să nu mai spui „Ăsta-i mofturos, ăla-i invidios, celălalt se mânie” sau „Nu pot s-o scot cu ei la capăt”. Aşa ceva nu se cade. Nu e creştineşte, nu e ortodox. Fiindcă nu te afli deloc în iubirea lui Dumnezeu! Te-ai despărţit de fraţii tăi şi, astfel, te-ai despărţit de Harul Domnului. Dimpotrivă, să treci cu vederea slăbiciunile lor şi, fără să le imiţi, să devii una cu ei, lucrând împreună. Fă ce spun ei şi cum spun ei. Vor aşa? Aşa să fie. Vor altfel? Altfel să fie. În acest mod, se distrug zidurile ce ne despart de fraţii noştri şi ne unim cu Hristos. Cu cât te vei uni, pe zi ce trece, mai mult cu fraţii tăi, cu atât vei intra mai mult, în chip tainic, în iubirea lui Hristos.

Din Sfântul Părinte Porfirie Kafsokalivitul, Antologie de sfaturi şi îndrumări, Editura Bunavestire, Bacău, p. 421-422