Ştefan cel Mare a fost într-adevăr mare pentru că trăia pe picior mare. Se bătea cu o mare putere a lumii, cum azi ne-am bate cu Rusia sau cu America – astea erau proporţiile dacă transpunem situaţia de atunci în prezent. Papa îl numea cel mai puternic apărător al creştinismului şi al civilizaţiei europene împotriva islamizării Europei: „Atletul lui Hristos”.

Citeşte şi:  Arătare sf. Dimitrie, mitropolitul Rostovului: Povestire dureroasă pentru toată multa mulţime a patimilor Domnului

Dar marele Ştefan cel Mare se înscria la audienţă la instituţia pe care o vedem aici. Şi aştepta în anticameră, care era câmpul cu buruieni sub stelele cerului, pînă când va fi primit. Până când Daniil Sihastrul îşi va fi terminat convorbirile cu celălalt Stăpân al său, cu Dumnezeu.

Când oastea lui fuse sfărâmată pentru că disproporția numerică dintre ea şi cea invadatoare depăşea absurdul, când aliaţii se dovedeau nişte mincinoşi de duzină care se jurau că vor interveni dar stăteau acasă şi priveau ca la spectacol cum tabăra creştină se prăbuşeşte, lui Ştefan nu-i mai rămânea alt for căruia să i se confeseze decât Daniil Sihastrul.

Citeşte şi:  Minunea vindecării împăratului Leon cel Înţelept, aflat pe patul de moarte

Venea la el, aştepta până bătrânul îşi isprăvea rugăciunile, îşi mărturisea deznădejdea, primea sfatul şi pleca.

Şi biruia.