În Cartagina cetatea mare a Africii era un voievod anume Taxiot. Acela își petrecea viața sa în mari și multe păcate. În acea vreme a venit boala ciumei în cetate. Sumedenii de oameni, femei și copii mureau unii după alții. Voievodul s-a speriat groaznic. Îndată a ieșit din cetate cu femeia sa, a fugit în depărtare la un sat al său și se pocăia acolo. Atunci diavolul care nu iubește pocăința omului, l-a aruncat pe el și acolo în păcat. A căzut în preacurvie cu o cumnată a lui, soția fratelui său. După câteva zile l-a mușcat un șarpe și îndată s-a îmbolnăvit și a murit.

Acolo în apropiere era o mânăstire. Femeia lui Taxiot s-a dus și rugă pe călugări să vină să ia trupul lui să-l îngroape în Biserică. Clericii se duseră de-l luară, l-au prohodit și l-au îngropat în al treilea ceas din zi… Pe la al nouălea ceas însă, auziră glas din groapă, strigând: „Miluiește-mă, miluiește-mă!” Auzind mai mulți oameni acel glas, repede au plecat și s-au dus după glas până la groapă. Îndată l-au dezgropat. Văzându-l viu au început a-l întreba ce a văzut el acolo pe lumea cealaltă? El de multe lacrimi și mare plângere nu putea a grăi nici a le spune nimic. Atunci l-au dus la un om sfânt ce-l chema Tarasie episcopul…

Marele Tarasie îl mângâia pe dânsul și-l învăța. A treia zi i-a zis să spună cele ce a văzut. Dar el abia a patra zi a început a-și îndrepta limba și cu lacrimi a început a spune și a grăi: „Eu, Părinte, când mă săvârșeam, văzui niște arapi stând împrejurul meu atât de groaznici încât numai vederea lor era mai cumplită decât toată munca. Văzându-i pe dânșii sufletul meu s-a spăimântat groaznic și se strângea. În acea mare frică fiind eu, văzui doi tineri voinici, foarte frumoși, care veniră la mine. Numai cât îi văzui, îndată sări sufletul meu în mâinile lor. Apoi îndată am zburat și ne suirăm sus spre înălțime. Sosirăm repede la vămile acelea ce țin căile și opresc pe cei ce se suie. Toți vameșii de acolo întrebau de anumite păcate: unii de minciuni, clevetiri, alții de nedreptăți, alții de ucideri și de alte păcate. Îndată văzui voinicii aceia ce mă duceau ținând ca o vistierie lucrurile mele cele bune, din care luau și puneau în cumpănă împotriva păcatelor mele ce le aduceau și mi le puneau înainte acele duhuri viclene. Si abia, abia mă răscumpărară.

Citeşte şi:  Mare frică este, fraților, în ceasul morții, că sufletul se desparte de trup cu frică și cu dureri

Când ne suiam tot mai sus, apropiindu-ne de porțile cerești, am ajuns Ia vama preacurviei. Acolo mă apucară acei arapi negri și-mi aduceau înainte lucrurile mele de preacurvie. Voinicii aceia luminați răspundeau pentru mine și ziceau că cele ce am făcut în cetate sunt iertate pentru pocăința mea. Ei ziseră: „Așa este. După aceea însă, iar a făcut preacurvie și a murit fără de pocăință”. Auzind acestea Îngerii, au tot căutat dar n-au mai aflat nici un lucru bun ca să mă răscumpere de păcatul acela, și lăsându-mă s-au dus.

Atunci apucându-mă viclenele duhuri mă bătură groaznic și desfăcându-se pământul, m-am cufundat în adânc. Arapii aceia mă purtară prin niște intrări înguste, prin oarecare crăpături strâmte, puturoase, până la cele mai dedesubt temnițe ale iadului. Acolo sufletele păcătoșilor sunt încuiate în întunericul cel veșnic, unde nu este viață pentru oameni, ci muncă veșnică, plâns nemângâiat și nespusă scrâșnire a dinților. Acolo pururea strigau sufletele păcătoșilor cu strigare mare, zicând: „Amar nouă, amar! Vai, Vai!” Si nu este cu putință a spune primejdiile celor ce sunt acolo nici nu se poate a povesti de muncile și durerile acelora pe care i-am văzut acolo. Nefericiții gem de la inimă și nimenea nu se milostivește spre dânșii. Plâng și nu este cine să-i mângâie, se roagă și nu este cine să-i asculte sau să-i izbăvească. Acolo în adâncime am fost închis si eu cu dânșii. În locurile acelea întunecoase, în strâmtorarea aceea grozavă m-au pus… și începui și eu a plânge și a mă tângui cu amar, ținut fiind de la al treilea ceas până la al nouălea, după aceea am văzut puțină strălucire.

Citeşte şi:  Credinciosul este fericit pentru ca are certitudinea originii divine a credintei sale si este convins de adevarul ei

Cei doi Îngeri veniră și ei acolo. Eu începui a-i ruga cu dinadinsul ca să mă scoată pe mine din primejdia aceea, ca să mă pocăiesc înaintea lui Dumnezeu. Ingerii mi-au zis: „În zadar te tot rogi aici. Nimenea nu mai poate să iasă de aici, până la învierea tuturor”. Eu iarăși m-am tot rugat să mă ducă în lume ca să mă pocăiesc și să mă curățesc de păcate… Atunci a zis unul dintre Îngeri către celălalt: „Te pui tu chezaș pentru dânsul că se va pocăi din toată inima precum se făgăduiește?” Celălalt i-a zis: „Da, mă pun”. Atunci am văzut că i-a dat lui mâna chezașul.

Citeşte şi:  BISERICA este acolo unde este ADEVĂRUL

Îndată Îngerii apucându-mă, m-au scos de acolo pe pământ, în mormânt la trupul meu. Ei mi-au zis atunci: „Intră în trupul tău de unde ai iesit”. Atunci am văzut eu sufleteasca mea fire ca un mărgăritar strălucind, iar trupul meu cel mort ca niște tină puturoasă, neagră. Eu mă îngrețoșam să intru într-însul. Îngerii însă mi-au zis: „Nu se poate a te pocăi fără numai cu trupul cu care ai greșit”. Eu mă tot rugam ca să nu fiu silit a intra în trup. Îngerii mi-au grăit: „Intră, iar de nu vrei să intri în trupul tău, apoi iarăși te vom duce pe tine acolo de unde te-am luat”.

Atunci cu multă neplăcere am intrat, am înviat și am început a striga: „Miluiți-mă! Miluiți-mă!” Sfințitul Tarasie i-a zis atunci: „Gustă bucate!” El însă nu voia să guste nimic, ci umblând de la o Biserică la alta, cădea pe fața sa, mărturisindu-și păcatele sale lui Dumnezeu cu lacrimi și cu suspinuri. Din vreme în vreme grăia către toți: „Vai celor ce greșesc, că munca cea veșnică îi așteaptă pe dânșii. Vai celor ce nu se pocăiesc până ce au vreme! Vai celor ce-și spurcă trupul lor!” Așa a petrecut Taxiot după învierea sa, 40 de zile. În acel timp curățindu-se prin pocăință, și-a cunoscut ceasul sfârșitului său mai înainte cu trei zile și s-a dus către Dumnezeu cel prea Milostiv și de oameni Iubitor, cel ce pogoară în iad și iarăsi ridică și tuturor le hărăzește mântuirea. Cărora se cuvine slava în vecii vecilor. Amin

Din cartea: Judecata particulară