Nemulţumirea diavolească, nemulţumirea metafizică a celui ce veşnic se svârcoleşte în gol e trăsătura de temelie a vremurilor noastre de acum.

Oricare din noi simte un rău, o nelinişte sub apăsarea unui bolovan de zădărnicie. Nu se poate tăgădui prin aceasta că omenirea nu a fost îndurerată, nu a suferit pururea. Mulţi au dovedit-o cu prisosinţă: durerea e baza vieţii şi chiar conştiinţa eului nu o avem decât prin suferinţă. De-a pururi omul şi-a ţipat tragedia sufletului său căzut. Niciodată, însă, nemulţumirea nu a fost mai obştească din atâtea mulţimi de pricini şi în atâtea chipuri deosebite şi puternic vădită. Nu perspectiva vreunui gând pesimist mă face să înţeleg astfel vremea noastră, ci observaţia concretă a vieţii.

Care e pricina, e principala întrebare? … Boala cea adâncă a veacurilor e suprema laşitate pe care Apocalipsul ne-a proorocit-o. ’’Oare omul care a căpătat conştiinţă de el însuşi poate cu adevărat să se respecte’’?

Care ar fi leacul? Pocăinţa. Recunoaşterea păcatului de individualizare a omului, păcat ce i-a intrat în sânge de când a muşcat din fructul pomului cunoştinţei binelui şi răului. Pocăinţa şi mărturisirea ei. Niciodată nu e târziu şi nici greu să te întorci pe drumul cel adevărat pe care te aşteaptă să te însoţească dragostea Lui, ca şi pe drumul de la Emaus. În adevăr, celor ce sunt asemenea copiilor, lesne le va fi. Totuşi, noi să fim cinstiţi şi curaţi cu noi înşine; ceea ce împiedică atâţia oameni de a fi creştini e tocmai această condiţie de mărturisire deplină a păcatelor noastre. Aici simţim toată laşitatea. Ne lipseşte curajul de a ne supune. O mărturisire făcută în general, în principiu, făcută lui Dumnezeu, o putem împlini oricând şi ori de câte ori, însă umilinţa ceia deplină să îngenunchezi în faţa unui om, acelui care se numeşte preot, a-i povesti lui în amănunţime toate mizeriile trupului şi duhului tău, a-i dezvălui slăbiciunile tale ascunse pe care numai Dumnezeu singur le cunoaşte, a te înfăţişa ca un vinovat înaintea cuiva care-ţi este egal şi care poate nu preţuieşte nimic, şi care poate nu te înţelege cu desăvârşire, iată ce opreşte pe cei mai mulţi.

Cum să regăsim acest eroism străbun al supremei renunţări, iată singura condiţie de a reveni la Hristos.