Nu cunosc nici un francmason şi din toate cărţile pe care le-am citit n-am înţeles nimic asupra francmasoneriei. Nu ştiu ce vor aceşti oameni, cine le-a băgat în cap că îşi trag doctrinele de la Solomon şi de la Piramide, şi de ce sunt atât de misterioşi cu ’’secretele’’ lor pe care le publică totuşi în sute de cărţi de propagadă. Dar un lucru am învăţat din comerţul meu cu literatura asta aiurită: am învăţat să cunosc mentalitatea francmasonică.

Vă veţi mira, poate, aflând că acord o mentalitate francmasonică unor oameni care n-au nimic de-a face cu această societate secretă. Într-adevăr, uimitor cât de mulţi intelectuali judecă lumea, spiritul şi istoria cu o astfel de mentalitate francmasonică. Pe care aş putea-o rezuma astfel: fel simplist de a vedea lucrurile, criterii abstracte de judecare a istoriei. Un marxist, de pildă, exemplifică de minune mentalitatea aceasta francmasonică. Pentru marxist, toate lucrurile sunt clare, toată istoria este un joc de forţe economice, rigide, simpliste până la absurd, abstracte până la confuzie. Cu un marxist nu poţi discuta. În capul lui e prea multă ’’lumină’’, sunt prea multe ’’certitudini’’; problemele se rezolvă, toate, cu aceeaşi ecuaţie, necunoscutele sunt, toate, de acelaşi grad, pe acelaşi plan.

Am început să mă gândesc serios că paradoxul acesta – mentalitate francmasonică – nu este un simplu paradox, după ce am cunoscut mai îndeaproape mentalitatea marxistă. Un marxist este un om cu o mie de certitudini şi care acceptă un singur miracol: opera lui Karl Marx. Pentru el istoria se rezolvă în câteva formule simple, care explică tot, satisface orice curiozitate, preîntâmpină orice controversă – iraţionalul, imprevizibilul, ireductibilul – toate acele forţe obscure şi peste putinţă de anticipat care fac istoria unei ţări să se deosebească net de istoria altei ţări – pentru un fericit marxist cu mentalitate francmasonică nu există.

Ceea ce caracterizează această mentalitate francmasonică este strania conjugare a abstractului şi a grosolanului. Într-adevăr, un spirit francmason judecă lumea şi istoria într-un chip abstract (adică fără atingere directă cu realităţile, fără experienţa timpului, fără priză asupra prezentului). Un francmason pur sânge, ar spune de pildă cam astfel: Mihai Viteazul a reprezentat cutare Forţă şi a jignit cutare simbol; din această cauză, lipsindu-i ajutorul Maestrului trei Stele, şi-a găsit moartea, aşa cum era de aşteptat. (Am pe masă, acum când scriu, o serie întreagă de cărţi ale ’’magistrului’’ Ragon. Dacă cineva se îndoieşte de felul cum am rezumat judecata masonică asupra istoriei, pot cita din Ragon. Şi jocul poate continua).

Aţi observat cât de ’’abstract’’ şi cât de grosolan, totuşi, judecă un mason – sau un marxist, unul cu mentalitate masonică – istoria, lumea, viaţa. Nu există concret pentru ei; nu există fapte, pur şi simplu fapte, adică evenimente imprevizibile, ireductibile, iraţionale. Ei posedă o schemă simplistă – adică semidoctă, adică pseudoraţională, lipsită de pătrundere filozofică şi, în acelaşi timp, lipsită de intuiţia directă a faptelor, a realităţilor – şi cu această schemă rezolvă totul. Pentru un fericit participant la mentalitatea masonică nu există enigme după cum nu există destin. Toate se pot prevedea, toate se pot explica; toate şi pentru oricine.

Freud şi psihanaliza alcătuiesc încă un admirabil exemplu de ceea ce numesc mentalitate francmasonică. Freud laicizează Absolutul, adică pune la îndemâna oricui o cheie unică prin care, crede el, se explică toate cele sufleteşti. De unde înainte înţelegerea Absolutului (adică a sensului existenţei, sufletului, a realităţilor suprafireşti) presupunea efort, asceza, inteligenţă – deci inegalitate – psihanaliza oferă tuturor această înţelegere în schimbul a trei sau patru cărţi, accesibile oricui, costând aproximativ 1000 lei. Freud este un grav exemplu de trădare a spiritualităţii iudaice – adică de monovalenţă transferată şi de laicizare a Absolutului. De altfel, ar fi interesant de studiat apariţia elementului dramatic în spiritualitatea iudaică (unde n-a existat niciodată, unde liturghia era singurul dinamism acceptat în experienţa spiritului) – care după părerea noastră coincide cu această laicizare a Absolutului.

Nu mai e nevoie de efort, de inegalitate, de inteligenţă deci – căci e la îndemâna oricui. Învaţă un simbol în plus, şi ai înţeles Evul Mediu. Citeşti un volum din ’’Capitalul’’ lui Marx şi ai înţeles feudalismul. Plăteşti încă o taxă la Lojă şi înveţi un al doilea simbol; înţelegi atunci misterul secolului al XVIII – lea. Citeşti un al doilea volum din ’’Capital’’ şi înţelegi Revoluţia Franceză.

Poate că cele ce scriu par vorbe glumeţe. Şi n-aş vrea să pară aşa. Lucrurile sunt prea serioase şi prea triste. Nu ştiu ce e această societate sau lojă masonică, dar mi se pare că spiritul masoneriei-simplism, anti-istorie, abstracţiune versus grosolănie – a pătruns şi a răscolit întreaga mentalitate europeană. Sunt clase întregi de oameni atât de siguri că posedă cheia universului, clavis abs conditorum, încât nici nu mai poţi sta de vorbă cu ei. Şi observaţi că această certitudine nu se referă la principii, la esenţa lucrurilor, la un domeniu propriu filozofiei sau religiei – ci se referă la un domeniu de realităţi fenomenologice, în veşnică prefacere, în evanescenta revenire; viaţa, istoria, omul de toate zilele şi omul faptelor mari.

Nu ştiu dacă aţi întâlnit şi dumneavoastră asemenea ’’intelectuali’’ de formaţie masonică, oameni cu care nu poţi sta de vorbă asupra lucrurilor de toate zilele, ci cu care trebuie să te întâlneşti pe un teren neutru de discuţie. Priviţi cu mai multă luare aminte asemenea oameni. Veţi observa că ei toţi acceptă un miracol în centrul înţelegerii lor universale. Ei admit că, în cursul istoriei, a intervenit la o anumită dată un eveniment unic, singular, ireversibil – prin care se explică totul şi pentru toată lumea. Este un proces invers, de degradare, a ceea ce am putea numi mentalitatea creştină, dacă creştinismul ar fi ceva abstract şi nu s-ar contopi, în cazurile sale autentice, cu însăşi firea omului, cu omenia. Şi un creştin admite că prin faptul istoric al venirii Mântuitorului pe pământ lumea s-a schimbat. Şi acest fapt este ireversibil şi este un miracol. Dar observaţi câte deosebiri de mentalitatea laică modernă, de mentalitatea masonică. În primul rând, creştinul religios în general (filozoful, moralistul), acceptă harul, mântuirea, destinul, istoria; acceptă o economie spirituală paralelă cu economia, să mi se ierte expresia, ’’economică’’. Continuaţi dumneavoastră şi veţi găsi câte deosebiri veţi voi.

Există un lucru pe care mentalitatea masonică îl refuză îndârjit: subtilitatea, disocierea planurilor. Un socialist ştie una şi bună; un teozof ştie trei şi bune. Dar numai UNA ,sau numai TREI. Niciodată altceva, niciodată altfel. Veţi spune: bine, dar acesta este însăşi scopul raţiunii (al gândirii ştiinţifice sau filozofice), de a găsi numai o lege, numai un criteriu de înţelegere a lumii.

Foarte just. Numai că raţiunea caută o lege care să se refere la principii, la esenţă. Unitatea raţiunii constă în coerenţă, nu în monovalenţă. Mentalitatea masonică, dimpotrivă, ignoră coerenţa, ocupându-se numai de monovalenţă.

Adică, în loc de a judeca lumea organic (coerent), o judecă simplist (constrâns, monovalent).

Nu ştiu şi nu interesează orientarea acestor note, dacă există vreo legătură istorică între feluritele manifestări ale mentalităţii masonice în lumea modernă (iluminism, marxism, teozofism, anti-istorism etc.). De altfel, mentalitatea masonică se manifestă şi în afara cadrelor menţionate mai sus. Am un excelent prieten care judecă lumea masonic, fără a fi nici marxist, nici teozof. Este numai simplist, şi puţin cam semidoct. Cu cât ştii mai convins ’’una şi bună’’, cu atât te apropii de mentalitatea masonică.

Iată, de pildă, istoria politicii româneşti de la paşoptism la 1933. Peste tot nu întâlneşti decât legi abstracte, fapte iluministe, gândire grosolană. Lipseşte cu desăvârşire simţul realului, al concretului, al omeniei, intuiţia de toate zilele. Şi lista exemplelor poate continua.

Din ’’Vremea’’, 10 septembrie 1936.