Unii făcători de rele au o moarte amară și numaidecât se trimit în muncile iadului. Moartea păcătosului este cumplită și cei ce urăsc pe cel drept vor greși.

Lactanțiu, scriitor bisericesc din veacul al IV-Iea, a scris o carte în care a vrut să dovedească Dumnezeirea religiei prin pilda morții nenorocite a celor nelegiuiți. După ce vorbește de moartea grozavă a lui Irod, ale cărui măruntaie au fost roase de viermi și despre moartea nu mai puțin fioroasă a lui Neron, Domițian, Deciu, Aurelian, vorbește și de moartea lui Valerian, care a fost prins de perși și jupuit de viu, apoi închis într-o cușcă, pentru ca să fie supus la mii de batjocuri.

Moartea păcătosului este cumplită – cum au murit cei mai mari prigonitori ai creștinilor?

Moartea păcătosului este cumplită – cum au murit cei mai mari prigonitori ai creștinilor?

Dioclețian, spune el, a fost lăsat să moară de foame. Maximilian Hercule uneltește împotriva lui Constantin, ginerele lui și alege moartea cea mai rușinoasă: se spânzură. Maximilian Daia bea otravă, măruntaiele i se înveninară și îi ieșiră din corp. În culmea durerilor, timp de patru zile mânca pământ și se lovea cu capul de pereți, ochii îi crăpară și îi ieșiră din orbite.

Credea că vede pe Iisus Hristos stând la judecată și făcându-l să îndure chinurile, la care supusese el însuși pe Mucenici. În acest timp striga: „N-am făcut eu lucrul acesta ci alții”. Pe urmă, mărturisi că e biruit de chinuri și din când în când ruga plângând pe Iisus Hristos să aibă milă de el. Apoi, își dădu sufletul gemând ca un om care se simte arzând.

Citeşte şi:  Cum să primim insulta

Galeriu moare deznădăjduit; trupul îi era tot o rană, și în durerile groaznice pe care le suferi, opri hotărârile date pentru prigoniri. Se știe cum au murit Maxențiu, Liciniu, Valens. Urmărind istoria veacurilor următoare, vedem aceeași priveliște îngrozitoare.

Dar, vorbind despre moartea tuturor nelegiuiților nu pot să las la o parte pe a lui Iulian Apostatul și a unchiului său Iulian. Sfinții Mucenici Vasile al Ancirei și Teodoret, le prevestiră moartea cea mai înspăimântătoare. Iulian merge împotriva Perșilor, hotărând ca, după întoarcere, să șteargă numele de creștin de pe fața pământului. În luptă e atins de o săgeată care îi străpunge ficatul. I se părea că vede pe Iisus Hristos într-un nor ceresc. Atunci, umplându-și mâna cu sângele care-i curgea din rană, și aruncându-l spre cer, strigă:

— Ce, Galileene, mă urmărești până și în mijlocul armatelor mele? Cu toate că sunt rănit de mâna Ta, voi avea încă destulă putere, ca murind să Te tăgăduiesc.

Citeşte şi:  Aşa cum bolile distrug trupurile şi omoară, la fel şi păcatul face sufletului

Satură-te de sângele meu, și laudă-te că ai biruit pe Iulian! Puțin după aceasta muri.

În actele lui Teodoret se povestesc de către martori oculari, următoarele: „Noi slujitorii Domnului, deși păcătoși, am scris tocmai ceea ce s-a întâmplat la moartea lui Iulian, lucruri la care am fost martori noi înșine, fiind găzduiți în Antiohia, în palatul împăratului și urmându-l în Persia, Iulian venise să ia parte la o jertfă păgânească. Seara fu lovit de o durere puternică la stomac și în măruntaie.

Bucata nenorocită pe care o înghițise în templu îi tăiase ficatul în bucăți, pe care le scotea din când în când pe gură. Gura lui ajunsese un izvor murdar, plin de viermi care ieșeau pe ea fără încetare. În sfârșit, boala înrăutățindu-se, trimise să roage pe împăratul, nepotul lui, să deschidă Bisericile, zicându-i: „Din pricina ta sufăr eu și mor, fiindcă am avut prea multă bunăvoință pentru tine”. Porunci soției să înduplece pe creștini să se roage pentru el și muri mâncat de viermi, după ce îndurase atât de multe suferințe, chemând în ajutor, ca și Antioh, milostivirea lui Dumnezeu.

Citeşte şi:  Vom vedea evenimente înfricoşătoare. Se vor da lupte duhovniceşti

Se poate ca amândouă istorioarele acestea să se completeze una pe alta, cum se observă și în alte istorii. Poate că Iulian, în ziua în care a mâncat bucata de carne, din jertfele idolești, a pornit și la luptă și pe lângă tăierea ficatului fusese rănit și de săgeată.

Voltaire — care, deși credea în Dumnezeu, dar era un mare vrăjmaș al religiei creștine — de frică și de durere se rostogolea în patul său de moarte, aci plângând, aci batjocorind numele lui Dumnezeu. Se îndoia ca un șarpe pe care ar călca un picior și și-a sfâșiat corpul cu propriile unghii. Striga pe abatele Gautier, dar prietenii lui necredincioși au rămas nemișcați. A sosit ultima clipă.

Un nou acces de disperare sună în urechile celor de față: „Simt o mână care m-a apucat și mă duce la judecata lui Dumnezeu”. Apoi, uitându-se cu privirea nemișcată spre uși a zis: ”Diavolul stă acolo, voind să mă înșface; îl văd, văd și iadul; ascundeți-mă de ele”. Așa a murit. Medicul lui, doctorul Troskin, scria prietenului său Bonnet: „Adu-ți aminte de zvârcolelile lui Orest. Așa a murit Voltaire și și-a dat sufletul chinuit de furii”.

Nicodim Măndiță; Credința, nădejdea și dragostea