În viziunea Sfântului Efrem, odată cu răstignirea şi moartea pe Cruce a Domnului nostru Iisus Hristos sunt împlinite toate simbolurile în care a fost ancorată de către Dumnezeu creaţia Sa. Crucea, ca mijloc necesar pentru moartea de viaţă dătătoare a Domnului, este impregnată cu toate aceste simboluri, asemenea unui medicament în care sunt turnate toate substanţele necesare vindecării oamenilor aflaţi sub semnul morţii cauzate de păcatul adamic (Imnul Azimelor 3, refren, în Ephrem the Syrian, Select Poems, tr. Sebastian Brock, George A. Kiraz, Brigham Young University Press, Provo, Utah, 2006, p. 115):

„Laudă Fiului, Domnul simbolurilor Care a împlinit toate simbolurile la răstignirea Sa!”

După cum am văzut, hotărârea Domnului de a-Şi decreta în simbol propria moarte reprezintă începutul eficient al eliberării oamenilor de sub tirania păcatului şi a morţii, căci începutul efectiv fusese făcut odată cu Bunavestire, iar începutul în simbol prin făgăduinţa făcută de Dumnezeu la judecarea Evei când îi promisese naşterea din sămânţa sa a Celui Care urma să zdrobească capul şarpelui. Vorbim despre un început eficient, pentru că aproape imediat acest decret a fost dus la îndeplinire în realitate prin răstignirea Domnului şi moartea Sa pe Cruce.

Prin moartea Sa cugetată, urmată de Înviere, Domnul a remediat în scurt timp toate acţiunile necugetate din vechime ale lui Adam care au menţinut omenirea timp de mii de ani într-o stare de chin şi suferinţă. Pentru aceasta a trebuit să parcurgă un drum invers în care fiecărei acţiuni şi fiecărui element ce au cauzat moartea prin păcat a lui Adam şi a urmaşilor săi, să-i corespundă acţiunea sau elementul reparatorii.

Sfântul Efrem arătase încă de la capitolul antropologic al Comentariilor sale la Geneză cum însăşi sentinţa judecătorească dată lui Adam, Evei şi urmaşilor, departe de a însemna o pedeapsă, reprezenta o acţiune reparatorie pentru a-l scoate din starea de moarte sufletească pe cel care îndrăznise să comită un păcat atât de grav. Văzusem astfel cum, pentru a-i face conştienţi de starea rea în care ajunseseră, marcată de lipsa oricărui impuls lăuntric spre pocăinţă, celor care au dispreţuit odihna şi desfătarea oferite de Rai li s-a dat munca în sudoare şi chinuri pe pământul năpădit de buruieni şi spini. Văzusem că, în concepţia Sfântului Efrem, moartea trupului prin despărţirea lui de suflet şi descompunerea lui în ţărână era, mai degrabă decât o pedeapsă, un semn de milostivire al lui Dumnezeu pentru a curma atât viaţa nefericită plină de suferinţa cauzată de păcat, cât şi păcatul însuşi. Iată că, prin acţiunile întreprinse de Domnul nostru Iisus Hristos, această stare, în care omenirea se afla de peste cinci mii de ani, a fost desfiinţată prin moartea Sa pe Cruce, urmată de învierea Sa.

De vreme ce moartea intrase în lume prin intermediul unui pom care a reprezentat obiectul de la care Adam, în loc să-şi agonisească în mod legiuit fericirea întru înţelepciune şi viaţă veşnică, şi-a agonisit nefericirea şi moartea prin furtul a ceea ce i-ar fi fost dăruit prin respectarea poruncii, Sfântul Efrem observă cum Domnul S-a folosit tot de un pom, de pomul care a furnizat lemnul din care a fost făcută Crucea Sa, pentru a-l scoate pe Adam din această moarte şi nefericire (Omilie despre Domnul Nostru/Homily on Our Lord, tr. Joseph P. Amar, FC, vol. 91, The Catholic University of America Press,Wasghinton D.C., 2004, IV, p. 280):

„Acesta este Fiul tâmplarului îndemânatic Care Şi-a înălţat Crucea asupra Şeolului atotînghiţitor şi a condus umanitatea către locul Vieţii. Fiindcă umanitatea a căzut în Şeol din cauza unui pom, ea a trecut spre locul Vieţii pe un pom. Şi astfel, pe pomul pe care a fost gustată amărăciunea, dulceaţa a fost gustată ca să putem cunoaşte cine este Cel Care nu are seamăn printre creaturile Sale. Laudă Ţie, Celui Care Ţi-ai înălţat Crucea asupra morţii ca sufletele să poată trece pe ea din locul celor morţi în locul Vieţii.”

Aşa cum ne arată Sfântul Efrem, Domnul Şi-a ales timpul şi momentul prielnice răstignirii şi morţii Sale tot ca contraponderi la momentul neascultării şi morţii sufleteşti a lui Adam (Imnele Bisericii/Hymnes de Ecclesia, tr. Dominique Cerbelaud, SO 83, Abbaye de Bellefontaine, 2004, 51, 8, p. 221):

„În luna Nisan Domnul nostru a plătit datoria primului Adam.
În Nisan El a înlocuit sudoarea lui Adam prin propria sudoare,
pomul lui prin Cruce, o a şasea zi printr-o a şasea zi,
şi prin revenirea Lui l-a făcut pe tâlhar să revină în Eden.
Este foarte probabil că şi luna lui Adam era de-asemenea cea a lui Nisan:
după cum ziua corespunde zilei, se cuvenea ca şi luna să corespundă lunii!”

Sudoarea care lui Adam i-a fost cauzată de neascultarea din trupul nemuritor, Domnului i-a fost pricinuită de ascultarea din trupul muritor, de ascultarea până la moarte, şi până la moartea cea mai groaznică şi dezonorantă, anume cea de pe Cruce. Ca orice om, de vreme ce a îmbrăcat trupul muritor şi pătimitor al lui Adam, după cum arată Sfântul Efrem, şi Domnului nostru i-a fost teamă de moarte (Comentariu la Diatessaron, tr. Ioan Ică jr. după varianta Leloir, în Sfântul Efrem Sirianul, Imnele Păresimilor, Azimelor, Răstignirii şi Învierii, Ed. Deisis, Sibiu, 2010 XX, 4, p. 70-71):

„Dacă e cu putinţă să se depărteze paharul acesta de la Mine. A spus aceasta din pricina neputinţei pe care o îmbrăcase nu în chip prefăcut, ci aievea. Pentru că se făcuse mic şi îmbrăcase aievea neputinţa, a trebuit să Se teamă şi să Se cutremure în neputinţa Sa. Luând trup, îmbrăcând neputinţa, mâncând când Îi era foame, ostenit de muncă, biruit de somn, au trebuit să se împlinească toate câte ţin de trup şi atunci când vine ceasul morţii Sale; căci frica de moarte L-a năpădit ca să se arate firea fiilor lui Adam asupra cărora domneşte moartea, după cuvântul Apostolului” (Rm 5, 14-17).

Sfântul Efrem observă cum, deşi S-a temut de moarte, ca să arate importanţa morţii şi a trupului, Domnul nostru Şi-a subordonat trupul voii Sale. În acest moment antiteza Adam – Hristos se evidenţiază cu pregnanţă. În vreme ce, aflat în trup nemuritor, Adam a încălcat fără frică de moarte voia Dumnezeului său şi-a împlinit voia trupului său, cu toate că, contrar voii sale neascultătoare de Dumnezeu, el nu-şi dorea moartea, Hristos, aflat în trupul muritor al lui Adam, a ascultat cu frică de moarte voia Tatălui Său, şi chiar dacă prin slăbiciunea trupului muritor nu-Şi dorea nici El moartea, prin voia Sa ascultătoare de voia Tatălui Său El Şi-a voit moartea (Comentariu la Diatessaron, …, XX, 8-9, p. 72-73):

„Gustând din rodul pomului, Adam şi-a destrămat voia sa şi a supus-o trupului; şi-a înmuiat trupul ca să-l facă hrană morţii; dar prin tăria voii Sale, Domnul a întărit trupul Său ca să stea tare în gura morţii. Nu voia Mea, ci voia Ta să se facă. Acest cuvânt e îndreptat împotriva lui Adam care s-a împotrivit voii Făcătorului său şi a urmat voia vrăjmaşului său. Dar Domnul nostru S-a împotrivit voii trupului, pentru a o urma pe cea a Făcătorului trupului, căci ştia că tot binele atârnă de voia Părintelui Său.”

Sfântul Efrem a arătat că, pentru a putea muri ca om – de vreme ce, fără de păcat fiind, nu era supus morţii prin moartea sufletească a lui Adam, ci îi era supus doar prin trupul muritor pe care îl îmbrăcase -, Domnul a recurs la o restrângere abisală a puterii Sale dumnezeieşti (Imnele Nisibene /The Nisibene Hymns, tr. Sarsfield Stopford, NPNF 213, 2004, 36, 1, p. 285):

„Domnul nostru Şi-a subordonat puterea şi a restrâns-o ca moartea Lui de viaţă dătătoare să-i dea viaţă lui Adam.”

Ochiul duhovnicesc al Sfântul Efrem descoperă însă şi următorul paradox. La fel ca în naşterea Sa, şi în moartea Sa, această chenoză a Domnului nu ascunde puterea Sa, ci o scoate în evidenţă (Imnele Naşterii în Sfântul Efrem Sirianul, Imnele Naşterii şi Arătării Domnului, tr. Ioan Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2010, 4, 160-166, p. 47):

„Fătul Fiului se plămădea în pântec, şi El Însuşi plăsmuia pruncii în pântece (le maicilor lor).
Puterea sa (dumnezeiască) în pântece nu era nelucrătoare asemenea nelucrării trupului Său în pântece.
Tot aşa cum puterea Sa(dumnezeiască) pe cruce nu era slabă asemenea slăbiciunii trupului Său pe Cruce.
Căci în timp ce spânzura pe Cruce, cine a sculat morţii la viaţă (Mt 27, 51): trupul Său sau voia Sa (dumnezeiască)?
Tot aşa, sălăşluia cu totul în pântece, şi voia Sa nevăzută cârmuia toate.
Tot aşa, era spânzurat cu totul pe Cruce, dar puterea Sa zguduia toate făpturile!”

De vreme ce menţinea lumea, o pronia şi o cârmuia chiar şi în starea de fetus sau de moarte a trupului spânzurat pe Cruce, prin slăbiciunea pe care a îmbrăcat-o Domnul nostru a dovedit de fapt puterea nemăsurată a iubirii sale pentru creaţia Sa şi pentru om în special.

Sfântul Efrem a remarcat cum Domnul, prin răstignirea şi moartea Sa, a reparat în simbol, adică în veşnicia Fiinţei Sale, toate acţiunile prin care a fost comis păcatul de către Adam. Pe lemnul Sfintei Cruci, Domnul a ancorat în Viaţa Sa dumnezeiască şi veşnică lumea noastră, reînnoind-o prin modelul unui Adam nou, exemplar şi opus modelului lui Adam cel vechi, care supusese această lume morţii (Imnele Nisibene,…, 36, 1, p. 285):

„El a predat mâinile Sale ţintuirii în piroane, în locul mâinii care a cules fructul; El a fost lovit în obraz în sala de judecată, în locul gurii care a mâncat fructul în Eden. Şi pentru că piciorul l-a purtat pe Adam de acolo, picioarele Lui au fost ţintuite. Domnul nostru a fost dezbrăcat ca să ne poată face modeşti; cu fiere şi oţet El a îndulcit amărăciunea şarpelui, pe care acesta a aruncat-o în omenire.”

Vedem cum chinurile şi umilinţele îndurate de Domnul Iisus Hristos la răstignire au reprezentat, fiecare, o desfiinţare a fiecărui element sau acţiune prin care a fost comis păcatul adamic. Răstignirea arată atât ce a pătimit Domnul în realitate ca să şteargă fiecare element şi urmă a păcatului lui Adam, cât şi, în chip simbolic, ce trebuia să întreprindă Adam ca să nu păcătuiască. Cunoscând dinainte chipul morţii Sale, Domnul Şi-a împodobit-o pe aceasta, aşa cum remarcă Sfântul Efrem, cu nenumărate simboluri, adevărate bogăţii, prin care a ancorat lumea noastră căzută pe un drum al restaurării ei. Cel mai impresionant dintre toate este simbolul coastei străpunse, simbol al Bisericii, văzută de Sfânt ca Mireasă a lui Hristos prin care izvorăşte în lume viaţa, în locul coastei lui Adam, Eva, prin care a izvorât în lume moartea (Comentariu la Diatessaron, …, XXI, 10-11, p. 94-95):

„Cu cât Îi înmulţeau durerile, cu atât se descopereau comorile ascunse în El. Bogăţiile cereşti prisoseau în fiecare din mădularele Lui, iar când nimicitorii s-au apropiat de ele, acestea au curs din belşug ca să îmbogăţească pe prieteni şi să-i învinuiască pe ucigaşii Săi. Am alergat spre toate mădularele Tale, am luat toate darurile cu putinţă şi, mulţumită coastei străpunse de suliţă, am intrat în Raiul ocrotit de suliţă. Să intrăm prin coasta străpunsă, căci din pricina coastei luate din bărbat am fost dezbrăcaţi de făgăduinţă. Foc al poftei a ars în Adam din pricina coastei sale. De aceea a fost străpunsă coasta celui de-al doilea Adam şi din ea a ieşit un râu menit să stingă focul întâiului Adam.
(…) Şi a ieşit sânge şi apă, adică Însăşi Biserica zidită pe Hristos, aşa cum mireasa lui Adam a fost scoasă din coasta lui. Coasta lui Adam e mireasa lui, iar Sângele Domnului nostru e Biserica Lui. Moartea a ieşit din coasta lui Adam, iar viaţa din coasta Domnului nostru.”

Dar antiteza dintre Adam şi Hristos îşi atinge intensitatea maximă prin învierea Domnului. Adam a murit în Rai iar Domnul a înviat în mormânt ca să-l aducă din nou pe Adam în grădina din care căzuse (Imnele Răstignirii, în Sfântul Efrem Sirianul, Imnele Păresimilor, Azimelor, Răstignirii şi Învierii, tr. Ioan Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2010, 8,13, p. 228-229):

„Mormântul şi grădina Lui sunt simbolul Edenului unde Adam a murit de moarte nevăzută. A fugit şi s-a ascuns printre pomi, intrând şi ascunzându-se printre ei ca într-un mormânt. Cel viu, care a fost îngropat şi a înviat în grădină, l-a sculat pe cel ce căzuse din grădină. Din mormântul grădinii l-a dus întru slavă în cămara de nuntă din grădină.”

Reiese pregnant din aceste versuri că Domnul a murit cu scopul de a ajunge în Şeol, locul în care se găsea Adam, pentru a-l scoate de acolo şi a-l readuce, împreună cu toţi urmaşii lui, înapoi în grădina Raiului, adică în Împărăţia Sa.
În cel de-al 36-lea Imn Nisibitean, Sfântul Efrem descrie cu o înaltă artă poetică pogorârea la iad a Mântuitorului Iisus Hristos. Evenimentul este relatat din punctul de vedere al Morţii personificate. Văzându-l ţintuit pe Cruce şi aşteptându-L să vină în împărăţia ei, Moartea, crezându-se atotputernică în Şeol, îl provoacă făţiş pe Domnul să-Şi măsoare puterea cu ea (Imnele Nisibene,…, 36, 2-18, p. 285-287):

«„Dacă Tu eşti Dumnezeu arată-Ţi puterea. Şi dacă Tu eşti om, simte puterea noastră. Şi dacă Adam e cel pe care-l cauţi, îndepărtează-Te. Din cauza păcatului lui el este închis aici. Heruvimii şi Serafimii nu–i pot plăti datoria. Nu este niciunul printre muritori care să-şi dea viaţa în locul lui. Cine poate deschide gura Şeolului să se coboare acolo şi să-l scoată din locul care l-a înghiţit şi care-l ţine pentru totdeauna?

Eu sunt cea care i-a biruit pe toţi înţelepţii şi, uite, ei sunt adunaţi în ungherele Şeolului pentru mine. Vino, intră, fiu al lui Iosif şi priveşte lucruri cumplite: mădularele uriaşilor, cadavrul puternicului Samson şi scheletul îndărătnicului Goliat. Mai mult, pe Og, fiul uriaşilor care şi-a făcut pat de fier şi a stat pe el, de unde l-am înhăţat şi l-am azvârlit jos, acel cedru pe care l-am prăbuşit până la poarta Şeolului.

Eu de una singură am învins mulţimi şi mă poate învinge de unul singur cineva? Am răpit profeţi şi preoţi şi oameni cu renume. Am biruit regi în mijlocul armatelor lor şi oameni puternici în timpul vânătorii lor şi oameni drepţi în desăvârşirea lor. Şuvoaie de cadavre sunt azvârlite de mine în Şeol, în Şeolul care rămâne însetat deşi ele curg în el. Cineva poate fi aproape sau departe, dar sfârşitul îl aduce la poarta Şeolului.

Am dispreţuit argintul din mâna bogaţilor şi darurile lor nu m-au corupt. Stăpânii sclavilor niciodată nu m-au convins să iau un sclav în locul stăpânului lui şi un sărac în locul unui bogat sau un bătrân în locul unui copil. Cât despre cei înţelepţi care pot îmblânzi sălbăticiuni, descântecele lor nu intră în urechile mele. Toţi oamenii mă numesc urâtoarea rugăminţilor, căci singurul lucru care-mi este poruncit, pe acela îl fac.

Cine este acela, sau al cui fiu este, sau care este obârşia celui care m-a învins? Cartea familiilor este la mine. Uite! Am deschis-o şi am citit şi am studiat toate numele de la Adam până acum şi nu uit niciun mort. Familie după familie, uite, sunt scrise pe foile mele. Pentru tine, o, Iisuse, am fost şi am făcut un bilanţ, ca să-Ţi pot arăta că niciunul nu a scăpat de mâinile mele.

Totuşi au fost doi oameni (şi nu mint) ale căror nume mi-au scăpat din Şeol. Căci Enoh şi Ilie n-au venit la mine. I-am căutat în toată lumea şi acolo unde a coborât Iona, am coborât şi nu i-am aflat. Şi, deşi cred că au intrat în Rai şi au scăpat, un heruvim puternic îl păzeşte. Scara pe care a văzut-o Iacob, poate că prin ea au intrat ei în Rai. Cine e cel care a măsurat nisipul mării şi a risipit numai două grăunţe?

Recolta pe care zilnic mi-o culeg bolile singură o strâng şi o adun. Alţi culegători, grăbindu-se, mai scapă din mâini. Culegătorii viei mai pierd ciorchini, dar numai doi struguri mi-au scăpat din via pe care am cules-o singură.

Eu sunt cea care a luat, a zis Moartea, de pe mare şi de pe uscat, toată prada urmărită. Într-adevăr, vulturi din văzduh vin la mine, şi balauri din adâncuri, târâtoare şi păsări şi vite, bătrâni, tineri şi copii. Aceasta Te va convinge, Fiu al Mariei, că puterea mea îi guvernează pe toţi. Cum mă va birui Crucea Ta, pe mine cea care printr-un pom, uite, am dominat şi am învins din vechime?

Doream să mai vorbesc, dar nu în cuvinte. Într-adevăr, nu cuvintele sunt cele pe care le caut, căci uite faptele-mi sunt mai la îndemână. Nu fac promisiuni ca Tine celor simpli despre lucruri tainice, cum că într-adevăr va fi cândva o Înviere. Atunci, dacă eşti foarte puternic, dă acum o garanţie, ca promisiunea Ta îndepărtată să poată fi crezută.”

Moartea şi-a încheiat discursul batjocoritor şi glasul Domnului nostru a răsunat în Şeol. Şi El a strigat şi mormintele s-au crăpat rând pe rând. Moartea a fost cuprinsă de tremur. În Şeolul care niciodată în vechime nu fusese luminat, scăpărau strălucirile Îngerilor care intraseră în el şi scoseseră afară morţii ca să-L întâmpine pe Cel Care a murit şi dă viaţă tuturor. Morţii au au ieşit la iveală şi cei vii au fost ruşinaţi, ei care credeau că Îl biruiseră pe Dătătorul de viaţă al tuturor.

„Dar cine mi-a dat ziua lui Moise, a zis Moartea, care mi-a făcut un festin? Căci mielul care a fost înjunghiat în Egipt mi-a dat primul rod al fiecărei case. Mormane întregi de nou-născuţi mi-a înălţat la poarta Şeolului. Dar acest Miel al Sărbătorii a prădat Şeolul. El Şi-a exercitat dreptul asupra lor şi i-a luat de la mine. Acel miel a umplut pentru mine mormintele, dar Acesta a golit mormintele care erau pline.

Moartea lui Iisus este pentru mine un chin. În ce mă priveşte, eu prefer viaţa Lui în locul morţii Lui. Acesta este Acel Mort a Cărui moarte, iată, îmi e urâtă. Mă bucur de moartea tuturor celorlaltor oameni, dar moartea Lui, chiar a Lui, o detest. Nădăjduiesc ca El să Se întoarcă la viaţă. Cât timp a fost în viaţă, pe trei dintre cei morţi i-a readus la viaţă şi i-a înviat, dar acum, prin moartea Lui, la porţile Şeolului m-au călcat în picioare morţii care au revenit la viaţă, pe care eu mă pregăteam să-i închid înăuntru.

Mă voi grăbi şi voi închide porţile Şeolului înaintea Acestui Mort a Cărui moarte m-a ruinat. Oricine aude acestea se va mira de umilirea mea, că printr-un Mort care este în afară eu sunt biruită. Toţi cei morţi caută să iasă afară, dar Acesta împinge să intre înăuntru. Leacul Vieţii a intrat în Şeol şi a redat viaţa morţilor din el. Cine deci a adus înăuntru şi a ascuns de mine focul viu prin care a fost dezlegat pântecele rece şi întunecos al Şeolului?”

Moartea a văzut îngeri în Şeol, pe nemuritori în loc de muritori, şi a zis: „Dezordinea a pătruns în sălaşul nostru, căci două lucruri mă chinuiesc. Că morţii au ieşit din Şeol şi îngerii care nu mor au intrat în el. Uite, unul la căpătâi în mormântul Lui a intrat şi a şezut şi al doilea, tovarăşul său, la picioarele Lui. Voi stărui pe lângă El şi-L voi convinge cu garanţia Lui să Se înalţe şi să Se ducă în Împărăţia Lui.
Nu te mânia împotriva mea, milostive Iisuse, pentru cuvintele pe care mândria mea le-a vorbit înaintea Ta. Cine ar fi putut, văzându-Ţi Crucea, să se îndoiască că Tu eşti om? Cine ar fi putut, văzându-Ţi puterea, să nu creadă că Tu eşti şi Dumnezeu? Uite, cum prin aceste două lucruri pe care le-am înţeles, mărturisesc că Tu eşti om şi de asemenea eşti Dumnezeu. Căci de vreme ce morţii în Şeol nu se pocăiesc, urcă-Te la cei vii, o, Doamne, şi predică-le pocăinţa.

O, Împărate Iisuse, primeşte-mi ruga, şi cu ruga mea ia-Ţi un zălog, chiar pe Adam marele zălog, acceptă-l pentru Tine – el în care sunt îngropaţi toţi morţii, întocmai cum atunci când l-am primit, în el erau ascunşi toţi cei vii. Primul zălog pe care Ţi l-am dat – trupul lui Adam. Înalţă-Te deci şi stăpâneşte peste toţi şi când Îţi voi auzi trâmbiţa, eu cu mâna mea îi voi conduce pe morţi la venirea Ta.”

Împăratul nostru Cel Viu a ieşit din Şeol şi S-a înălţat ca biruitor. Vai-ul l-a îndoit asupra celor care sunt de-a stânga. Pentru duhurile rele şi demoni, El este întristare. Pentru Satan şi Moarte, El este durere, pentru Păcat şi Şeol, El este plângere. Bucurie pentru cei de-a dreapta a venit astăzi. În această măreaţă zi, să-I dăm mare slavă Lui, Celui Care a murit şi este Viu ca tuturor să le dea viaţă şi înviere!»

Făcând abstracţie de metaforele folosite de Sfântul Efrem pentru a transpune învăţătura într-o formă artistică, acest imn cuprinde în linii mari întreaga teologie a Sfântului privitoare la Pogorârea la iad a Domnului nostru Iisus Hristos. Din provocarea făcută de către moartea personificată, reiese că pentru Sfântul Efrem nu există alt loc depozitar al morţilor în afara Şeolului. Porţile Şeolului se deschid celui mort odată cu porţile mormântului, închizându-se ireversibil pentru mort odată cu acestea. Nimeni, începând de la Adam până la Domnul, nu a reuşit să le mai deschidă înapoi prin propria lui putere. Prin urmare orice mormânt este o poartă spre Şeol, făcând din acest regat al morţii, pe de-o parte un loc real şi cunoscut prin realitatea şi localizarea precisă a mormintelor, iar pe de altă parte un loc tainic pentru suflete care, la Sfântul Efrem se poate extinde de la zona din apropierea Raiului, unde se odihnesc sufletele celor drepţi a căror conştiinţă este curată, până la abisul cel mai de jos unde se chinuiesc sufletele celor păcătoşi prin conştiinţa lor care îi biciuie. Avem acum toate elementele pentru a afirma că, la Sfântul Efrem, Şeolul nu este un domeniu care cuprinde numai sufletele celor morţi, ci şi trupurile lor, singura deosebire faţă de viaţa reală, în care omul se prezintă ca o entitate nedivizată trup-suflet, fiind aceea că în Şeol cele două elemente componente ale omului sunt despărţite. Trupul morţilor se află în mormântul poate cunoscut, în timp ce sufletul celor morţi, despărţit de trup, se află într-un loc tainic inaccesibil simţurilor omeneşti. Această concepţie a Sfântului Efrem este destul de clară şi în cazul Mântuitorului. Noutăţile concepţiei Sfântului Efrem despre Pogorârea la iad a Domnului se deduc uşor dacă coroborăm teologia din imn cu informaţiile oferite de Scriptură şi din alte imne şi scrieri ale sale (Comentariu la Diatessaron, …, XI, 3, p. 176):

„Astfel Fiul Omului va fi în inima pământului, pentru a le face lor cunoscut dinainte că nu ei vor putea să-L ucidă. Căci simbolul morţii Lui fusese reprezentat în Iona cu o mie de ani mai devreme. Acolo unde Abel a fost ucis, nu a fost gura pământului, a pământului care a deschis gura şi a primit sângele fratelui tău? Acolo unde Domnul nostru a fost îngropat, nu a fost inima pământului? Fiul Omului va fi în inima pământului, întocmai precum Iona a fost în peşte. Întocmai precum Iona nu a fost în niciun fel descompus în el, nici Domnul nostru n-a fost descompus în adâncimile Şeolului. Nu ai lăsat sufletul Meu în Şeol, şi nu ai lăsat pe Cel Sfânt al Tău să vadă stricăciunea. Întocmai precum Iona a ieşit din mare şi a vestit ninivitenilor, care s-au pocăit şi au trăit, tot astfel Domnul nostru, după ce Şi-a ridicat trupul din Şeol, Şi-a trimis ucenicii în mijlocul neamurilor, care au fost convertite în întregime şi au primit viaţa în plinătatea ei. Trei zile prin urmare sunt socotite în ce priveşte coborârea şi ridicarea din moarte pentru amândoi.”

Pentru a vedea care sunt cele trei zile pentru petrecerea Domnului în Şeol/Iad trebuie să avem în vedere că Domnul a murit pe Cruce în ceasul al nouălea din Vinerea mare după timpul calendaristic, sau după primele trei ore, cele de întuneric, ale Zilei celei Mici, după timpul înscris de Domnul încă de la Facere în mersul anual al soarelui. A rămas pironit pe Cruce până la lăsarea serii, adică în ceasul al 12-lea al zilei calendaristice, sau în cele trei ore de lumină ale Zilei celei Mici până la sfârşitul ei când a fost pus în mormânt. A stat în mormânt, adică în Şeol, până la împlinirea celor 3 zile care au trecut din momentul decretării morţii Sale în simbol până la Învierea Sa. Sfântul Efrem ne arată cum se calculează aceste 3 zile (Imnele Răstignirii,…, 6, 1-5, p. 218-219):

„Trei zile se numără pentru Hristos ca şi pentru Iona. Iată ziua de vineri, a cărei lumină a apus departe de popor. Cealaltă zi e sâmbăta, simbolul odihnei care a adus odihna morţii. Cel Care S-a întunecat şi a strălucit a făcut apoi o (altă) zi din răstimpul în care a întunecat soarele.

O, timp atât de scurt, dar a cărui putere e mai mare decât anii! Căci în el Şi-a predat Cel Slăvit duhul Său Tatălui: întuneric s-a făcut în el, lumină s-a făcut în el, cutremur s-a făcut în el, sfâşiere s-a făcut în el: toate acestea s-au făcut în (acest răstimp). Dintr-o singură zi Iisus a făcut două aşa cum Iosua făcuse din două zile una.

Şi în acea slăvită prefigurare, pe care Iosua a gătit-o Domnului numelui său, ziua a fost împărţită şi unită, a fost una şi două în acelaşi timp: prin răsărit şi apus a fost doar o singură zi, prin măsura somnului două zile, îndoită şi totuşi una. Şi Vinerea Mare a fost o singură zi prin măsura somnului, dar două prin semnul minunat arătat în ea (întunecarea soarelui).

Primiţi dar cei ce ascultaţi, cuvintele mele despre socoteala celor trei zile. Iată ziua de vineri şi seara ei cea mare, sâmbăta şi seara sa şi, afară de aceasta, celălalt răstimp cu apusul şi răsăritul luminii, şi care s-a făcut o zi. Seara acestei alte zile arată că învierea va fi desăvârşirea zilei de vineri.

Să fie pus deoparte răstimpul în care lumina s-a întunecat şi iarăşi a strălucit. Priveşte-l deosebi ca pe o zi! În locul ceasurilor [zilei] El a aşezat ceasurile de pe urmă ale serii, şi aşa a fost împlinită vinerea neîncheiată: trei ceasuri de întuneric şi trei de lumină, o noapte şi o zi dau o nouă zi.”

Aşadar, după Sfântul Efrem calculul celor trei zile este acesta: prima zi începe de la Cina cea de Taină şi durează până la ceasul al 6-lea din perioada de zi a Vinerii Mari; a 2-a zi, care este Ziua cea Mică de 6 ore, având 3 ore de întuneric şi 3 ore de lumină, începe de la ceasul al 6-lea şi sfârşeşte la ceasul al 12-lea al Vinerii Mari, zi care se desparte astfel în 2 zile; a 3-a zi începe din seara zilei de sâmbătă, când Hristos a fost pus în mormânt şi până în seara zilei de duminică când Domnul a înviat.

Aşa cum consfinţeşte Scriptura şi cum recunoaşte şi Moartea personificată din imn, strigătul prin care Domnul Şi-a dat duhul a fost un semn de putere, acea garanţie dată de Mântuitorul Care a bătut atunci la porţile tainice ale Şeolului şi a înviat pe mulţi drepţi din vechime (Matei 27, 50-53):

„Iar Iisus, strigând iarăşi cu glas mare, Şi-a dat duhul. Şi iată, catapeteasma templului s-a sfâşiat în două de sus până jos, şi pământul s-a cutremurat şi pietrele s-au despicat; Mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor adormiţi s-au sculat. Şi ieşind din morminte, după învierea Lui, au intrat în cetatea sfântă şi s-au arătat multora.”

În al 36-lea Imn Nisibitean, Sfântul Efrem descrie momentul în care Domnul nostru s-a pogorât la Iad. Prin strigătul mare cu care Şi-a dat duhul pe Cruce, Domnul a arătat semnul marii Sale puteri prin care a comandat pentru prima dată îngerilor Săi să intre în Şeol şi să-i scoată afară pe drepţii înviaţi ca să-L întâmpine la porţile Şeolului, adică în mormintele lor care s-au despicat, urmând ca după Învierea Sa să urce cu Domnul în Rai. Interesant este faptul că această relatare se îmbină foarte armonios cu relatarea din evanghelia lui Matei în care, deşi se afirmă că la strigătul Domnului mormintele „s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor adormiţi s-au sculat”, se deduce că aceştia au stat vii în mormintele lor desfăcute şi de-abia după învierea Domnului au ieşit afară din morminte şi s-au arătat în Ierusalim multora înainte de a accede cu Domnul în Rai. Din zălogul oferit de Moarte amintit în acest imn, şi din alte imne, se deduce că Sfântul credea că Adam şi Eva au fost înviaţi atunci şi aduşi în Rai.

Theodor Leontescu, Glasul Ortodox