Statomicia Bisericii Ortodoxe în a păstra Sfânta Tradiţie a fost dintotdeauna privită, de către credincioşii ortodocşi, ca semn al slavei şi cinstei sale, de a fi Mireasă a lui Dumnezeu. Dimpotrivă, heterodocşii (cu mici excepţii), au privit acest tradiţionalism ca pe un semn al declinului, al unor lipsuri ale vieţii ei interioare. Mai ales protestanţii, au ajuns la o asemenea nebunie, înşelare şi orbire duhovnicească, încât afirmă că Biserica Ortodoxă este „moartă”, asemănând-o unei „mumii împietrite”.

Acest fapt, dincolo de hula pe care o reprezintă, aduce o dovadă in plus despre câtă ignoranţă există in mediile neortodoxe, cu privire la adevărata esenţă a creştinismului, ceea ce ne arată cât de puţine au ei in comun. Tradiţia Bisericii, cu născocirile şi nebuniile lumii de azi. Lumea heterodoxă crede că Biserica ar trebui să ţină pasul cu ştiinţa şi tehnologia, ce se află, zi de zi, intr-o continuă dezvoltare şi perfecţionare, intr-un proces perpetuu de schimbare a vechiului cu noul – intr-un cuvânt: modernizare.

Să nu ne împuţinăm sufleteşte din pricina acestor cuvinte nebuneşti. Biserica Ortodoxă este singura care păstrează intr-insa, ca pe o comoară, toată invăţătura şi Predania cea mântuitoare. Această însuşire a sa o face să fie nu moartă ci, din contră, plină de viaţă. Orice schimbare a sfintelor canoane şi aşezăminte patristice, cât de mică ar fi, duce la o slăbire a vieţii duhovniceşti şi, în cele din urmă, chiar la degradarea ei treptată. Şi pentru acest lucru, avem ca dovadă exemplul nefast al bisericii apusene, care, după 1054 şi până astăzi, a introdus inovaţii şi modernisme, unul după altul.

Citeşte şi:  Cumplită pedeapsă vine peste noi nu numai pentru că nu îndeplinim poruncile lui Hristos, dar şi pentru că nu credem în ele

Chiar şi Marea Schismă a fost provocată tot de această traiectorie dezastruoasă a Apusului, de a se conforma lumii laice. Mai apoi, in sânul vlăstarului eretic apusean, a răsărit o altă mlădiţă otrăvită – protestantismul, ca un rod al aceleiaşi mişcări de innoire (modernizare) a papismului. După aceea, această tendinţă s-a aflat intr-o continuă creştere, ajungând până la formele ei de astăzi, în care sunt deja aprobate reforme şi legi bisericeşti, ce au în vedere o reformă din temelii a dogmelor bisericeşti, astfel incât propovăduirea modernă a Evangheliei să fie „în ton cu lumea” de astăzi. Deşi scopul iniţial al acestei mişcări de aggiornamento (innoire) era de a atrage pe cei necredincioşi către Biserică, efectul a fost tragic: mulţi oameni au apostat de la credinţă, devenind atei sau aderând la secte orientale idolatre.

Modernismul în iconografie

În primă instanţă, inovaţiile au fost introduse în iconografie şi în muzică. În acea perioadă, au inceput să apară inovaţii în crearea icoanelor, prin împrumutarea modelelor din pictura romano-catolică a Renaşterii italiene. Aceste influenţe ale artei laice s-au răspândit treptat ân Grecia şi celelalte ţări ortodoxe ale Europei care, proaspăt eliberate de sub robia sau ameninţarea turcă, începeau acum să devină practic sclavele ideologiei artistice ale Apusului eretic. Stilul sobru, profund spiritualizat al iconografiei bizantine a fost aproape în întregime abandonat, făcând loc unei arte ostentative, cu multe elemente laice, lipsite de orice element de sfinţenie. Noua iconografie introdusă era nu numai fără nici o legătură cu credinţa ortodoxă, dar chiar contrară acesteia, de vreme ce expresia ei era una carnală şi nu duhovnicească.

Citeşte şi:  Arhim. Gavriil (Urghebadze): Să nu mâncaţi pâinea celui care a primit pecetea lui antihrist

Modernismul în muzică

Introducerea muzicii corale, pe care Biserica Rusă a imprumutat-o de la biserica Apusului, s-a făcut invocându-se două motive: se spunea că Biserica trebuie să se modernizeze, ţinând pasul cu societatea şi că reforma muzicală va aduce mai multă lume la biserică, atraşi fiind de sonorităţile apropiate muzicii de operă. Spre deosebire de muzica bizantină (specifică Bisericii Ortodoxe incă din vremea Sfântului Ioan Damaschin), care are menirea de a inălţa sufletul către Dumnezeu, prin rugăciune şi contemplare, cea corală, din contră, îl coboară pe om din cele cereşti spre cele pământeşti.

O altă inovaţie regretabilă, imprumutată din practica protestantă şi catolică, a fost introducerea orgii – mai intâi in bisericile din insulă grecească Corfu, iar apoi in bisericile ortodoxe greceşti din America, iar in ultima vreme – şi in bisericile din Atena. Acest lucru a fost condamnat în mod expres de către Sfinţii Părinţi – aceşti străjeri neclintiţi şi tâlcuitori luminaţi ai Tradiţiei, care spun că instrumentele muzicale sunt nepotrivite cu trăsăturile dumnezeieşti ale credinţei ortodoxe, din cauză că ele aduc în mintea credincioşilor gânduri despre lumea căzută şi despre lucrurile ei: petreceri, dansuri, râs, neorânduială şi restul. Cât despre faptul că, în Legea Veche, organele muzicale erau permise în timpul slujbelor dumnezeieşti, aceasta se explică prin „pogorământul făcut de Dumnezeu spre poporul lui Israil, renumit pentru îndărătnicia sa, ca şi pentru neputinţa lor de a-şi schimba obiceiurile străvechi” (după Sf. Ioan Gură de Aur – Comentariu la Psalmul 150, P.G. 55:497-498).

Citeşte şi:  Unirea cu ereticul papă înseamnă supunerea faţă de el, cu dezastruoase urmări pentru Ortodoxie şi neamul nostru ortodox

Modernismul clerului

S-a manifestat în primul rând prin renunţarea la portul specific (rasă, dulamă), prin tăierea părului şi prin tunderea bărbii. Ca şi celelalte inovaţii la care am făcut referire, şi acestea au avut drept punct de pornire biserica apuseană, iar primii preoţi „ortodocşi” fără veşminte specifice au apărut în parohiile comunităţilor ortodoxe din Europa apuseană, mai ales din Viena, iar apoi in America. Mai mult decât atât, adepţii acestei mişcări de înnoire fac demersuri pentru introducerea unor legi ce vor prevedea renunţarea la portul preoţesc şi monahal, ce urmează a fi inlocuit cu haine mireneşti. Lor le stă impotrivă cuvântul Sfântului Vasilie cel Mare, ce spune că „veşmântul unui preot este semnul prin care un cleric se deosebeşte de laic, amintind lumii totodată, prin aceasta, că el este slujitor al Celui Preaînalt, deosebirea în privinţa hainelor, care mai înainte vesteşte pentru noi, punând mărturie pentru chemarea şi viaţa noastră întru Hristos, este folositoare… Mărturisirea prin înfăţişare este un fel de pedagogie pentru cei mai slabi, făcându-i să nu se pogoare cu mintea către lucrurile cele de jos. Aşa cum un soldat se îmbracă într-un anume fel, ori un senator (…), la fel şi creştinii se îmbracă şi se poartă după cum Sfinţii Apostoli înșişi au făcut şi le-au poruncit lor” (Regulile Mari, întrebarea 22; P.G. 31:980BC).

 

Sursa: Revista ” Tradiția ortodoxă” nr. 30