„Preotul se mâhneşte pentru turma ortodoxă şi vrea să fie cât se poate de binevoitor faţă de slăbiciunile oilor sale – dar mai întâi cineva trebuie să-i îndrume, să le spună ce este bine şi ce se aşteaptă de la ei, trăgându-i întotdeauna mai sus, dându-le ideea că sunt ortodocşi nu pentru că aşa s-au născut sau pentru că aparţin unei „organizaţii” ortodoxe ci numai dacă aceştia se luptă să fie credincioşi învăţăturii lui Hristos.

Păstorii ortodocşi de astăzi trebuie să se păzească mai mult ca niciodată să-şi pună nădejdea în „organizaţie”, şi mai degrabă trebuie într-una să se uite în sus către Hristos Păstorul cel mare, către lumea cerească a Adevărului lui Dumnezeu şi a sfinţilor Săi, singurul de la care vine insuflarea de a păzi turma pe calea cea dreaptă. Păstorul nu poate fi doar un săvârşitor al slujbelor pentru anumite nevoi ale oamenilor, care sunt „automat” ortodocşi pentru că aparţin organizaţiei; ci el trebuie să îi avertizeze că pot pierde mântuirea ortodoxiei dacă nu privesc în sus şi nu luptă.”

Episcopul Teofan Zăvorâtul a prevăzut deja această pierdere a mântuirii ortodoxiei şi era foarte mâhnit că nimeni din jurul lui nu părea să vadă aceasta – că asta se întâmpla deja în sec. al XIX-lea şi cu atât mai mult se întâmplă astăzi!(1)(…)”(fragment dintr-o scrisoare a Pr. Serafim către un preot de parohie)(pag.261)

PĂRINTELE Serafim scria într-o scrisoare, „În înţelegerea răspândită  astăzi, o ‘mânăstire’ este un loc cu o adunare de oameni la întâmplare, cu o funcţie precisă în Biserică: să slujească ca reşedinţă de vară a episcopului, un centru pentru picnic, sursă de muncă  umană pentru nevoile Bisericii, etc.

Şi ‘călugării’ sunt aceia care devin robi, zdrobiţi de autorităţi sub motivul ‘ascultării’, mai fără de nădejde decât ieromonahii din parohii care nu-şi puteau permite nimic mai bun, şi nebunii desăvârşiţi să rămână în mânăstire ca să păzească vacile …. În acest concept, ‘monahismul’ a devenit un fel de gimnastică spirituală (metanii, ascultări, etc.) care se pot dobândi trăind o vreme într-o ‘mânăstire’ şi odată ce ai ajuns aici, poţi deveni membru obişnuit al oricărei alte ‘mânăstiri’ şi să oferi altora rodul experienţei tale în gimnastică – urcând între timp în ierarhia rangurilor bisericeşti până când, dacă ai noroc, devii episcop sau poţi să-ţi faci propria imagine.

Nu! Monahismul este o înclinaţie şi un efort al sufletului care năzuieşte să se mântuiască şi forma cenobitică(2)s-a creat vieţuind în comunitate cu alţii care sunt de o minte şi un suflet şi ajung să aibă aceeaşi năzuinţă, fiecare îndemnând pe alţii la mântuire.”(pag 257-258)

(1)Teofan Zăvorâtul, „Pomenirea cinstitelor maici despre ceea ce cere monahismul de la ele”, Cap. 5, Cuvântul ortodox, nr. 138 (1988), p. 43.

(2)Termenii de „cenobit”, „chinovit” sau „cenobitic” provin din termenii grecesti koinos (κοινός), „comun” şi bios (βίος), „viaţă”. În limba greacă, adjectivul este κοινοβιακός (koinobiakos), în română „chinovial”. Despre un grup de călugări care urmează viaţa de tip comunitar se spune că sunt cenobiţi sau că trăiesc în „chinovie” ori în viaţa de obşte.

-extras din EDIȚIA NECENZURATĂ ” Viața și lucrările Părintelui Serafim Rose” de Ieromonahul Damaschin, Editura Sophia, București 2005-