’’Pentru sfârşitul lumii şi Judecata de Apoi nu e de ajuns să citim şi să discutăm, ci să dobândim harul Duhului Sfânt’’ Stareţul Antonie (din Rusia).

Nota redacţiei: Se remarcă o atitudine incorectă a multor creştini faţă de unele proorociri sau interpretări despre semnele vremurilor noastre. Unii sunt sceptici şi nu dau crezare la mai nimic din cele ce spun Sfinţii Părinţi sau Părinţii Bisericii, alţii, dimpotrivă, sunt foarte speriaţi şi chiar intră în panică. Dar care este, totuşi, atitudinea corectă, în duhul ortodox, faţă de aceste semne ale vremurilor-ne învaţă un monah din Sfântul Munte Athos.

Monahul Moise Aghioritul: Punctul de vedere ortodox asupra semnelor vremurilor

Dragostea pentru Hristos învinge orice teamă

Semnele acestea, de care vorbesc şi mulţi prooroci din Vechiul Testament, nu se arată pentru a înspăimânta şi a îngrozi, şi pentru ca viaţa oamenilor să fie cuprină de nelinişte, ci pentru ca lumea să se pregătească pentru ceasul acela cu adevărat înspăimântător. Este nevoie însă, o repetăm şi o subliniem, de mare atenţie în interpretarea acestor fenomene care de multe ori, şi trebuie s-o spunem fără teamă, i-au înşelat pe cei ce le-au interpretat cu superficialitate. Îl urmăm pe Hristos nu din teamă, ci din iubire, în mod liber, nesiliţi şi cu bună ştiinţă. Teama de iad trebiue să se transforme în dorinţa de lumină, de bucurie şi de fericire a copiilor binecuvântaţi ai Domnului. Sfârşitul lumii pune stăpânire şi îngrozeşte sufletul înrobit al păcătosului, dar cele propovăduite de Biserică vin să-l ocrotească pe acest om al vremurilor noastre, înfricoşat, chinuit, sfârtecat şi pierdut, şi nu să-i sporească problemele, adăugând neliniştii sale o altă nelinişte şi fricii sale-o altă frică.

Cu delicateţe, deznădejdea trebuie preschimbată în nădejde, iar lipsa de teamă, în sensul unei nepăsări şi neluări în seamă a păcatului, trebuie preschimbată în rugăciuni fierbinţi şi în căinţă sinceră.

A spori tristeţea omului înaintea sfârşitului lumii înseamnă a-l supune la o grea încercare, cum sunt de altfel toate întristările vieţii noastre. Menirea lor este însă de a ne face să simţim căinţa până în adâncurile sufletului, iar în lupta aceasta grea pe care o dă, îngerii şi sfinţii îi stau alături omului credincios. Tristeţea este cea care ne scapă de păcat şi prin aceasta rolul ei este pedagogic. Dacă păcat n-ar exista, n-ar exista nici întristare. Cei şapte îngeri din Apocalipsă sunt pomeniţi ca vestitori ai nenorocirilor la care trebuie să se aştepte omenirea nepocăită, dar conţinutul precis al mesajelor lor nu ne este cunoscut, ci s-au lăsat înconjuraţi de tăcere pentru că ceea ce ei ştiau nu ne era de folos. Dascălii nu spun niciodată tot ceea ce ştiu, ci ceea ce pot să înţeleagă şi să urmeze cei ce-i ascultă. Prin urmare, este nepermis să creăm confuzie şi panică, şi să ajungem asemeni ereticilor care îşi sporesc în acest fel numărul naivilor care îi urmează.

Dacă Sfântul şi dumnezeiescul Ioan Gură de Aur şi ceilalţi Părinţi purtători de Dumnezeu ai Bisericii noastre care au pătruns înţelesurile adânci ale Sfintei Scripturi, s-au dat în lături de a interpreta Apocalipsa, avem oare noi, cei mici, dreptul şi cutezanţa de a o face? Dar chiar şi în cazul în care unii au încercat mai de curând să interpreteze anumite pasaje, avem mari diferenţe de opinie. Caracterul profetic, eshatologic şi simbolic al Apocalipsei ce abundă în alegorii nu este o chestiune de inteligenţă şi nici chiar de credinţă puternică, ci este o problemă de timp care atunci când va veni, va face ca totul să fie pe înţelesul tuturor şi va arăta adevărul celor scrise, fără nici o putinţă de tăgadă. Atunci se vor dezlega toate tainele şi vor dispărea de la sine toate dificultăţile de interpretare.

Nu-şi au, prin urmare, loc în viaţa credinciosului nesiguranţa, vinovăţia, tulburarea, neîmpăcarea şi vorbăriile neîncetate despre subiectul acesta şi despre posibilele sale explicaţii. Că antihristul s-a născut sau se va naşte în curând sau peste o mie de ani, atitudinea mea în viaţă trebuie să fie aceeaşi, o atitudine dreaptă, mereu în stare de priveghere şi de trezvie, de înălţare şi de pocăinţă. Şi nu mă căiesc pentru că mă tem de antihrist, ci pentru că Îl iubesc pe Hristos. Dragostea pentru Hristos învinge orice teamă.

Nici un sfânt care a avut sau are harul profeţiei nu a vorbit despre date exacte, despre sfârşit, pentru că sfinţii nu seamănă niciodată groază, nu ameninţă şi nu spun ceea ce numai Dumnezeu cunoaşte.

Un element clar este acesta care ni se prezintă în primele versete ale Apocalipsei, şi anume că Dumnezeu arată ’’robilor săi cele ce trebuie să se petreacă în curând’’. Ceea ce trebuie să simtă neîncetat creştinul credincios este că sfârşitul este aproape, că existenţa noastră în această viaţă trecătoare şi că ceea ce trebuie să ne preocupe este întâlnirea cu Tatăl nostru cel Ceresc. Aceasta este eshatologia ortodoxă, una mântuitoare şi binefăcătoare.

Din Binecuvântarea durerii şi durerea iubirii de monahul Moise Aghioritul