Un imigrant musulman din Roma a înjunghiat recent un bărbat creştin în gât fiindcă purta un crucifix la gât. Atacantul, un marocan de 37 ani, este acuzat de tentativă de omucidere; ,,ura religioasă” este citată ca ,,factor agravant” în infracţiune.

Din nefericire, acesta nu este primul caz de infracţiune de ,,ură religioasă” din Italia care se petrece având ca subiect crucea. Printre altele,

– un băiat musulman de origine africană a sâcâit, a insultat şi în cele din urmă a bătut o fată de 12 ani în timpul orelor de şcoală pentru că şi ea purta un crucifix;

– un imigrant musulman s-a năpustit într-o biserică veche din Veneţia şi a atacat crucea mare, veche de 300 ani, rupându-i un braţ, în timp ce zbiera: ,,Tot ce este într-o biserică este fals !”

– după ce a fost distrus un crucifix în vecinătatea unei moschei aglomerate, primarul din Cinisello Balsamo a spus cu privire la identitatea vinovatului/vinovaţilor: ,,Înainte să ne arătăm uniţi cu musulmanii, haideţi să-i facem să înceapă prin a respecta civilizaţia şi cultura noastră”.

Din ce motiv crucifixul îi face pe unii musulmani să reacţioneze violent ? Ostilitatea islamică faţă de cruce este un fenomen decisiv, care străbate continentele şi secolele şi este foarte grăitor pentru ostilitatea înnăscută a islamului faţă de creştinism.

Pentru necunoscători ar trebui spus nu numai că crucea este simbolul fundamental al creştinismului – pentru toate confesiunile, inclusiv pentru majoritatea formelor de protestantism altfel iconoclast –, dar ea simbolizează dezacordul fundamental dintre creştini şi musulmani. Potrivit profesorului Sidney Griffith: ,,Crucea şi icoanele au declarat public tocmai acele puncte ale credinţei creştine pe care Coranul, potrivit poziţiei musulmane, le-a negat explicit: faptul că Hristos este Fiul lui Dumnezeu şi că El a murit pe cruce”. Drept aceea, ,,practica creştină a închinării la cruce … stârnea adeseori dispreţul musulmanilor”, astfel că de la începutul cuceririlor teritoriilor creştine de către musulmani, a existat o permanentă ,,campanie de a şterge simbolurile publice ale creştinismului, în special semnul anterior omniprezent al crucii”.

Această campanie porneşte de la profetul musulman Mohamed. Se pare că el ,,avea o asemenea aversiune faţă de forma crucii încât spărgea orice obiect care era adus în casa lui şi avea pe el semnul crucii”, scria un istoric[1]. De asemenea, Mohamed a afirmat că la sfârşitul vremurilor, Iisus (,,Isa” la musulmani) Însuşi va considera important să ,,zdrobească crucea”.

Raymond Ibrahim s-a născut în 1973, în SUA, din părinţi imigranţi copţi din Egipt. El a studiat la Universitatea de stat din Fresno, California, unde a scris o teză de master despre întâlnirea militară timpurie dintre Bizanţ şi islamism, bazată pe texte greceşti şi arabe medievale. De asemenea, a urmat cursuri de istorie, politică şi economie a lumii arabe contemporane şi a studiat istorie islamică medievală şi limbile semite la Universitatea Catolică a Americii.

El este specialist în Orientul Mijlociu şi islamism, concentrându-se asupra evenimentelor contemporane. Scrierile, traducerile şi comentariile sale au apărut într-o mulţime de publicaţii cunoscute la nivel internaţional: New York Times, CNN, Fox News, Financial Times, Jerusalem Post, USA Today, Washington Post; în reviste de specialitate ca The World Almanac of Islamism, Jane’s Islamic Affairs Analyst, Middle East Quarterly; pe site-uri populare ca American Thinker, Bloomberg, Breitbart, Christian Post, FrontPage Magazine etc. De asemenea, a depus mărturie înaintea Congresului SUA cu privire la islamism şi nenorocirea creştinilor copţi din Egipt.

A contribuit cu capitole la mai multe antologii, a scris mai multe cărţi care au fost traduse în zeci de limbi. Printre cărţile lui se numără Sabia şi paloşul: 14 secole de război între Islam şi Occident, 2018, Răstigniţi din nou: expunerea noului război al islamului împotriva creştinilor, 2013 etc.

Clericii musulmani contemporani confirmă acest lucru. Când a fost întrebat despre hotărârea islamului privind dacă unei persoane – în acest caz, creştinii – îi este îngăduit să poarte sau să se roage înaintea crucii, şeicul Abdul Aziz al-Tarifi, un expert saudit în legea islamică, a spus: ,,Sub nici o formă nu îi este permis unui om să poarte crucea”, nici ,,nu este permis nimănui să se roage înaintea crucii”. De ce ? ,,Pentru că profetul – pacea şi binecuvântările cu el – a poruncit zdrobirea ei (a crucii)”.

Istoria islamică este o reflectare a acestor sentimente. De exemplu, şeicul al-Tarifi amintit mai sus a explicat de asemenea că, dacă este prea greu să strici crucea – de exemplu, dacă este o statuie mare de beton –, musulmanii ar trebui cel puţin să încerce să sluţească unul dintre braţele ei ,,astfel încât să nu mai semene cu o cruce”. Dovezile istorice şi numismatice confirmă că, după ce califatul Umayyad a cucerit vistieria bizantină la sfârşitul secolului al VII-lea, a poruncit ca unul sau două braţe ale crucii de pe monede să fie şterse astfel ca imaginea să nu mai semene cu un crucifix[2].

Există numeroase mărturii din cele mai timpurii invazii ale musulmanilor în Siria şi Egiptul creştine privind stricarea sistematică a tuturor crucifixelor pe care ei le-au întâlnit. Potrivit lui Anastasie de Sinai, care a trăit în timpul cuceririlor arabe din secolul al VII-lea, ,,demonii îi numesc pe saracini (arabi/musulmani) drept tovarăşii lor. Şi este cu temei. Cei din urmă poate că sunt chiar mai răi decât diavolii”, căci pe câtă vreme ,,diavolii sunt adesea foarte înfricoşaţi de tainele lui Hristos”, printre care el menţionează crucea, ,,aceşti diavoli de carne calcă totul sub picioarele lor, batjocoresc, dau foc, şi distrug”[3].

Legat de recenta schiţare a unei cruci din materii fecale pe zidul unei biserici franceze, istoria ne spune că în 1147, în Portugalia, musulmanii au expus ,,cu multă batjocură simbolul crucii. Ei au scuipat asupra ei şi au şters fecalele de la dosurile lor cu ea”. Cu câteva decenii mai înainte, în Ierusalim, musulmanii ,,au scuipat asupra lor (crucilor) şi nici măcar nu s-au înfrânat să nu urineze pe ele în văzul tuturor”. Până şi acel aşa-zis ,,mărinimos” sultan Saladin a poruncit ,,oricui vedea că exteriorul unei biserici era alb, să-l acopere cu murdărie neagră” şi a poruncit ,,îndepărtarea tuturor crucilor din vârful turlelor tuturor bisericilor din provinciile Egiptului”[4].

Ca nu cumva ostilitatea musulmană faţă de cruce să pară încă necaracteristică – mărginită la o spusă obscură a lui Mohamed sau ,,istorie străveche” – mai jos este o listă extrem de incompletă a exemplelor despre cum crucea continuă să-i ducă la paroxism până şi pe musulmanii ,,de rând”:

Egipt: O tânără creştină coptă pe nume Mary a fost omorâtă în bătaie de turbulenţii din Frăţia Musulmană când a fost identificată, după crucea de la gât, că era creştină. În mod similar, Ayman de 17 ani, elev copt, a fost strangulat şi ucis în bătaie de profesorul său musulman şi colegii săi pentru că a refuzat să se supună ordinelor profesorului de a-şi acoperi crucea.

Pakistan: Când un bărbat musulman a văzut-o pe Julie Aftab, o femeie creştină, că purta o cruce la gât, a atacat-o, i-a turnat acid de baterie pe gât şi a stropit-o cu el pe faţă, vătămându-i ireversibil esofagul, orbind-o de un ochi şi făcând-o să-şi piardă ambele pleoape şi majoritatea dinţilor.

Turcia: Un băiat de 12 ani care purta un lănţişor de argint cu cruce în clasă a fost scuipat şi bătut regulat de colegii şi profesorii musulmani.

Malaiezia: Un cimitir creştin a fost atacat şi profanat în toiul nopţii de persoane necunoscute în naţiunea majoritar musulmană. Câteva cruci au fost distruse, inclusiv prin folosirea ,,unei unelte grele pentru spart”. Separat, o gloată musulmană a pornit o campanie împotriva unei mici biserici protestante din cauza crucii vizibile din vârful lăcaşului. Aceasta a fost îndepărtată imediat.

Maldive: Autorităţile au trebuit să salveze o profesoară creştină după ce ,,părinţii musulmani au ameninţat că o leagă şi o târăsc afară de pe insulă” pentru că ,,propovăduieşte creştinismul”. Infracţiunea ei a fost să deseneze un compas – care în mod greşit a fost luat drept cruce – în cadrul unei lecţii de geografie la clasă.

Pe măsură ce prezenţa islamului continuă să sporească în Europa, ar trebui să nu fie nici o surpriză că atacurile împotriva crucilor se înmulţesc şi ele. Pe lângă atacurile menţionate mai sus din Italia, următoarele s-au petrecut în Franţa şi Germania, unde atacurile împotriva bisericilor şi crucilor au devenit endemice:

– un bărbat musulman a comis acte majore de vandalism la două biserici, printre care s-a numărat strâmbarea unei cruci masive de bronz;

– cruci şi morminte creştine dintr-un cimitir au fost stricate şi profanate de un musulman;

– un bărbat musulman care s-a internat într-un spital pentru tratament a intrat brusc într-o stare de frenezie pentru că erau ,,prea multe cruci pe perete”. El a făcut-o pe asistentă ,,curvă” şi ,,fascistă” şi a devenit agresiv fizic;

– după ce musulmanii au primit un sector propriu într-un cimitir şi li s-a permis să săvârşească ceremonii islamice separate, aceiaşi musulmani au început să ceară ca simbolurile şi crucile creştine din cimitir să fie îndepărtate sau acoperite în timpul înmormântărilor islamice;

– un raport în limba germană notează că numai în Alpi şi în Bavaria, circa 200 de biserici au fost atacate şi multe cruci stricate: ,,Făptaşii sunt adesea tineri răsculaţi care provin dintr-un mediu de imigraţie”.

Aşa este istoria şi continuitatea urii islamice faţă de cruce – acel simbol care constituie miezul credinţei creştine, adică moartea şi învierea lui Hristos, două evenimente pe care islamul le neagă cu vehemenţă.

Jihadul asupra crucii a început cu Mohamed, a fost săvârşit de califii de la început şi este continuat până astăzi de jihadiştii lumii, fără a-i mai aminti pe musulmanii de rând.

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

Surse: 

www.americanthinker.com, 10 iunie 2019, Muslims destroying Christian crosses all over the world, and no one reports it

[1] Sabia şi paloşul: 14 secole de război între Islam şi Occident, p. 10.

[2] Sabia şi paloşul, p. 54.

[3] Sabia şi paloşul, p. 27.

[4] Sabia şi paloşul, p. 171, 145, 162.