După cum se poate vedea din scrierile multor Sfinţi Părinţi ai Bisericii Creştine, muzica devine armă de apărare şi element de demonstraţie în luptele spirituale care au loc pentru lămurirea şi fixarea dogmatică a învăţăturii şi tradiţiei creştine. Să amintim doar ce rol precumpănitor a avut muzica în combatereaa ereziei lui Arie şi în răspândirea dreptei credinţe.

În secolul al IV-lea, din îndemnul Sfântului Vasile cel Mare, al Sfântului Ioan Gură de Aur şi al altor Sfinţi Părinţi, se dezvoltă, în aproape tot Orientul creştin, cântarea responsorială (când cântăreţul canonic începea cântarea, iar poporul îi răspundea, de obicei cu un refren: „Că în veac e mila Lui“ sau cu alt verset din acelaşi psalm) şi cântarea antifonică (când credincioşii se împărţeau în două grupuri, cum ar fi astăzi strana dreaptă şi strana stângă, cântând fie simultan, fie alternativ). Spune George Breazul: „Acest sistem de cântare a făcut o profundă impresie asupra credincioşilor. Dar neînţelegerile dintre arieni şi ortodocşi nu se termină aşa de repede, ci ele accentuându-se, muzica a fost luată atunci drept armă de atracţie, propagandă şi luptă, în ambele tabere. Chiar şi după condamnarea lor la Sinodul I de la Niceea (325), arienii n-au încetat de a executa cu multă expresie pe străzile oraşului imnuri inspirate din doctrina lor. Asemenea procesiuni aveau un adânc răsunet în popor. De aceea, ortodocşii au ripostat cu aceleaşi mijloace, organizându-se, după îndemnul Sfântului Ioan Hristostom, în coruri şi procesiuni, în care era cântată şi proclamată învăţătura ortodoxă. Nu-i mai puţin adevărat că aceste acţiuni au contribuit la ridicarea şi perfecţionarea mijloacelor ei de expresie. Aşa s-a şi născut imnodia, psalmodia, modurile de cântare cu formule melodioase şi mărturii, cadenţe, notaţie, ritm, ca rezultat al muncii şi priceperii zecilor şi sutelor de poeţi, melozi, melurgi, maistori.“

Ce spun Sfinţii Părinţi despre folosirea muzicii în cultul creştin? Ce rol îi acordă în Biserică?

Toţi Sfinţii Părinţi pledează pentru o cântare frumoasă, duhovnicească, izvorâtă din adâncul sufletului, executată cu bună cuviinţă, numai cu vocea umană, renunţând la „zgomotul“ instrumentelor în favoarea câştigului duhovnicesc, fiind executată „cu o singură gură şi o singură inimă“, cu multă simţire, nesilindu-se firea spre răcnire.

Dacă noua religie (creştinismul) s-a înfiripat la început în mediul evreiesc al Templului, era firesc să se folosească de muzica sau de cântările iudaice, evitând instrumentele sau dansurile, pe care Biserica creştină de atunci, dar şi de mai târziu le-a exclus din cultul ei, recomandând prin excelenţă cântarea vocală, recomandare pe care o vom găsi la majoritatea Sfinţilor Părinţi creştini.

Cauza era una nobilă şi duhovnicească, în sensul că această cântare creştină nu trebuia să impresioneze prin zgomot, precum cea a evreilor, ci trebuia executată de către toţi cei care participau, urmărindu-se în primul rând nu desfătarea auzului, ci mângâierea sau alinarea sufletului.

Deci, cântarea trebuia să aibă, aşa cum vor pleda Sfinţii Părinţi, un rol duhovnicesc, să izvorască din adâncul sufletului, fiind executată numai cu voce umană.

Cu vremea, creştinismul s-a răspândit, comunităţile devenind puternice, dar şi numeroase, aşa că se impunea ca mulţimile să fie strunite, pentru evitarea dezordinii.

De aceea, autorităţile bisericeşti, prin canoane sau prin alte recomandări, vor fi nevoite să reglementeze multe aspecte în ceea ce priveşte cântarea bisericească în lăcaşurile de cult, fixând atribuţii precise, atât pentru ierarhia superioară, cât mai ales pentru cântăreţi şi membrii comunităţilor.

Celebre sunt Canoanele 15 şi 59 ale sinodului local din Laodiceea din secolul al IV-lea, precum şi Canonul 75 al Sinodului Trulan din 691. Primul recomandă poporului drept-credincios, care participă la cântarea în biserică, să asculte de psalţii sau cântăreţii canonici, care erau desemnaţi special să conducă organizat cântarea; al doilea interzicea întrebuinţarea imnurilor particulare în biserică, aceasta din grija de a nu se infesta cântarea şi imnografia creştină cu creaţii, conţinând idei păgâne sau eretice; al treilea recomanda celor ce se află în biserică pentru a cânta „să nu se folosească de strigăte netocmite, silind firea spre răcnire, nici să adauge ceva în afară de cele ce sunt rânduite de Biserică şi care nu-i sunt potrivite, nici cuviincioase, ci cu multă luare aminte şi smerenie să aducă laude lui Dumnezeu, Cel ce veghează asupra celor ascunse, căci Sfântul Cuvânt a învăţat pe fiii lui Israel să fie cucernici“.

Ce reprezintă introducerea instrumentelor de cântat în cult care vedem că s-a întâmplat în Apus? Este un plus sau un minus? De ce s-a făcut această mişcare?

Instrumentele folosite o vreme la cultul divin proveneau în special de la Templul iudaic (afară de orgă): chitare cu şapte corzi, alăuta, chimvalul, organonul, flautul şi toate celelalte pomenite şi astăzi în stihurile psalmilor, dar care în cultul creştin au dispărut treptat, până spre anul 800, când orga a fost făcută cadou de către împăratul bizantin Constantin Copronim lui Pipin cel Scurt, la anul 757. Ceva mai târziu, Carol ce Mare recomandă generalizarea orgii în cultul apusean, la început în bisericile din centre mari ale Apusului şi apoi în toate lăcaşurile de cult.

Acest fapt a atras după sine dezvoltarea în mileniul al II-lea a muzicii instrumentale şi a celei corale, deci o dezvoltare pe verticală, pe când în răsărit, mai ales la greci, cântarea s-a dezvoltat pe orizontală, adică melismatic.

Aceasta s-a întâmplat din cauză că cei mai mulţi Sfinţi Părinţi răsăriteni au preferat eliminarea instrumentelor în susţinerea cântării, punând accentul pe vocea umană, organ al Duhului Sfânt. De altfel, şi în Apus a rămas doar orga, care, bineînţeles, cuprinde întreaga gamă de instrumente. Fără să fim ipocriţi, n-am putea spune că nu ne place orga, dar nouă ni se pare mai corectă folosirea vocii omeneşti în cultul divin.

„Şi textul, şi melodia trebuie să predispună la rugăciune…“

Muzica bisericească este Evanghelia cântată. Cum trebuie să ne raportăm la piesele muzicale, cum să primim cântarea, ştiind că aşa cum spunea Fericitul Augustin, „dacă îmi place mai mult muzica decât conţinutul, este deja un păcat?“

„Nu orice compoziţie muzicală merită calificativul liturgică sau bisericească. Nu orice muzică profană se potriveşte cu spaţiul eclezial“, zicea regretatul preot, profesor, compozitor şi dirijor sibian, Gheorghe Şoima (1911-1985), într-o carte intitulată „Funcţiunile muzicii liturgice“ (Sibiu, 1945).

Biserica creştină a refuzat şi a respins întotdeauna efectele de tip teatral, spectaculoase şi, în general, orice cântare care nu concordă cu atmosfera de religiozitate, de reculegere în smerenie, de rugăciune a cultului ortodox. Sfinţii Părinţi – răsăriteni şi apuseni – au luat permanent atitudine împotriva cântării nepotrivite, pernicioase, teatrale şi mai ales împotriva acelei muzici sau melodii care nu concordă cu frumuseţea şi doctrina textului liturgic, nemaivorbind de prozodie, adică de potrivirea ideii textului cu accentele tonice şi ritmice ale unei melodii, aşa încât să ne placă deopotrivă şi una, şi alta, adică şi textul, şi melodia, în aceeaşi măsură, căci altfel, îi dăm dreptate Fericitului Augustin, care spunea că „dacă îmi place mai mult muzica decât conţinutul, este deja un păcat“.

Deci şi textul, şi melodia trebuie să predispună la rugăciune.

Cântarea aduce darul Duhului Sfânt, spun Sfinţii Părinţi. Care este impactul muzicii în general asupra sufletului uman? Dar al muzicii bisericeşti?

Sfântul Vasile cel Mare, în „Cuvânt către tineri…“, îi îndeamnă pe cei vizaţi să-şi păstreze nepătată curăţenia sufletului printr-o cântare adecvată, zicând: „Să închidem urechile la cântecele care pervertesc sufletul, căci prin acest fel de cântare se nasc, în general, pasiunile servile şi josnice. Să cântăm mai degrabă celălalt fel de cântare, ce conduce la bine, şi de care se folosea David, poetul cântărilor sfinte“.

Interesante rămân comentariile la unii psalmi, atunci când acelaşi Sfânt Părinte vorbeşte de frumuseţea psalmilor biblici, inspiraţi de Duhul Sfânt, căci unii obişnuiau probabil să cânte şi psalmi neinspiraţi de Duhul Sfânt, cu totul particulari şi nereceptaţi de comunitatea religioasă.

Analizând mai profund, ne dăm seama că muzica bisericească nu este şi nu produce o simplă emoţie. Ea are rolul de a mărturisi credinţa. Cuvântul este conţinutul muzicii. Explicaţi legătura între muzica bisericească şi credinţă. Vorbiţi despre poezia cântărilor bisericeşti.

De când e lumea, se ştie că muzica, şi în special cea religioasă, are o influenţă covârşitoare asupra sufletului omenesc şi, prin extensie, asupra întregii naturi înconjurătoare (iarbă, flori, pomi, anumite vieţuitoare), alinând chiar unele suferinţe psihice şi fizice. Este o constatare a medicinii moderne, ce nu poate fi contrazisă, dar mai ales o constatare a Bisericii creştine, care propovăduieşte de veacuri credinţa, nădejdea şi dragostea prin cuvânt şi muzică.

Între muzică şi imnografie există o legătură indestructibilă. Toate formele poeziei imnografice (tropar, condac, canon), ca şi celelalte apărute ceva mai târziu (luminânde, voscresne, stihiri, slave) capătă o dublă importanţă când sunt însoţite de melodii potrivite, creatoare de emoţii religioase, în adevăratul sens al cuvântului, dar mai ales de bucurii duhovniceşti şi de învăţături dogmatice profunde.

Istoricul celor opt glasuri din muzica psaltică

Părinte profesor, să vorbim puţin despre istoria muzicii bisericeşti. Mulţi spun că muzica bizantină greacă este mama muzicii bisericeşti. Istoria spune că cele opt glasuri au fost compuse de un sirian, Sfântul Ioan Damaschin.

Muzica şi toate celelalte arte constituie rezultatul şi produsul efervescenţei culturale a Imperiului Bizantin, care se întindea în aproape toată lumea orientală cunoscută înainte de Hristos şi cucerită de Alexandru cel Mare (323 a.Hr.)

Ce este de fapt muzica bizantină? Este cântarea bisericească şi laică orientală, practicată în Bizanţ, şi nu numai aici, ci în tot spaţiul geografic, destul de întins, care intra în sfera de influenţă a împăraţilor bizantini, elenismul jucând un rol principal.

Grecii cunoşteau din antichitate tetracordul, apoi pentacordul, heptacordul, scara diapazon şi disdiapason. Modurile antice existau la greci înainte de creştinism, dar în forma în care le avem acum sunt un produs al creştinismului, al Sfinţilor Părinţi din primele opt secole (Vasile cel Mare, Ioan Hrisostom, Niceta de Remesiana, Ambrozie al Milanului, Roman Melodul, Andrei Criteanul), culminând cu Sfântul Ioan Damaschin (†749), cel care adună imnele deja existente, completându-le cu scrieri proprii, dând naştere Octoihului, care cuprinde cântări de sâmbătă şi duminică dimineaţa, pe cele opt glasuri, moduri sau echuri bisericeşti, care existau în diferite provincii ale Imperiului Bizantin, cum ar fi Doria din Peloponezul Greciei, Lidia, Frigia, Milesia (Milet), toate din Asia Mică. Deci, nu cineva anume şi nici măcar Sfântul Ioan Damaschin ar fi creat cele opt moduri; ele existau, dar trebuiau organizate.

Precizăm că aproape toţi imnografii erau şi melurgi (făcători, creatori de melodii) şi melozi (cântăreţi, executanţi), iar, mai târziu, apar înfrumuseţătorii, maistorii, exighisitorii sau îndreptătorii şi traducătorii.

Aşadar, creştinismul a prelucrat, de la caz la caz şi după nevoile sale, bogatul patrimoniu muzical şi imnografic al unei civilizaţii milenare. Sfinţii Părinţi au selectat cu mare grijă şi sub inspiraţia Sfântului Duh, din mulţimea de stihuri şi variante de cântare, ce se practicau în diferitele provincii ale imperiului, numai aceste opt versiuni de cântare, care, după constatările lor, se potriveau de minune cu atmosfera de pietate şi de rugăciune ce trebuie să însoţească slujbele creştine.

Sursa: ziarullumina.ro