Naşterea Domnului s-a făcut simţită întotdeauna, pretutindeni, indiferent de condiţiile sociale exterioare. Astfel, în mari săli de concerte şi pe uliţe înguste, în măreţe catedrale şi în chilii smerite, în case boiereşti şi în bordeie de pământ, înaintea sobei sau în temniţe îngheţate, vestea Naşterii Domnului a străbătut dintotdeauna lumea, întărind pe cei slabi şi înviind inimi moarte.

Nașterea Domnului și Sfinții Închisorilor Comuniste

Deodată, în această perioadă, aproape toţi credem că avem nevoie de mult mai multe lucruri decât în lunile trecute; aceste nevoi închipuite, care încep încă din vremea postului, încetând abia după Bobotează, ne împiedică adesea să ne bucurăm după cuviinţă de marele praznic al Naşterii Domnului. În contrast cu lumea noastră, mărturisitorii creştini din închisorile comuniste aveau înainte numai marele praznic.

Crăciunul în închisorile comuniste

Închisorile din perioada comunistă, renumite pentru sistemul lor ateu de conducere, au fost şi ele locuri pe unde sărbătoarea Naşterii Domnului nu a trecut fără de urmă. Deţinuţii drept credincioşi, iubitori de Biserică şi de neam, au fost rupţi din familiile lor din motive politice, fiind aruncaţi în temniţe alături de ceilalţi deţinuţi de drept comun. Departe de familie şi de cunoscuţi, unii au trecut la cele veşnice în celulele întunecoase, în vreme ce alţii au fost eliberaţi abia după mulţi ani.
Urând cu toată puterea credinţa creştină, în preajma sărbătorilor, conducerea închisorilor şi torţionarii se comportau ca nişte îndrăciţi, căutând să distrugă până şi cea mai firavă urmă de demnitate din cei prigoniţi. Dacă până în postul Crăciunului torturile administrate deţinuţilor de torţionarii nemiloşi cunoşteau o oarecare măsură, în apropierea marelui praznic şi, mai ales, în ajun, acestea deveneau insuportabile, tinzând parcă spre nebunie şi satanizare.
O astfel de tortură aminteşte Dumitru Bordeianu, zicând: „În dimineaţa Crăciunului, îndată ce a sunat deşteptarea la ora şase, Zaharia, unul din torționării-pedagogi ai reeducării a dat ordin ca, de acum încolo, în fiecare dimineaţă, să luăm poziţie fixă pe prici, iar cei care aveau nevoie să iasă la urină şi scaun, nu o vor mai face la ţinetă, ci în propria lor gamelă pentru mâncare”.
Între cei condamnaţi la ani grei de închisoare s-au numărat şi foarte mulţi copii. Dacă cei mai în vârstă puteau găsi mai uşor puterea de a birui singurătatea şi torturile de tot felul, copiilor le-a fost însă cu mult mai greu să facă acest lucru, trezindu-se deodată singuri, departe de mamă şi de tată. Deşi inofensivi, copiilor li se impunea un program asemănător cu cel al celor mari, având voie numai o dată pe săptămână să îi vadă pe cei veniţi în vizită şi, doar o dată pe lună, să scrie acasă.
Pe când avea numai cincisprezece ani, Flor Strejnicu se afla pe sine aruncat în închisoarea de minori din Sibiu. O scrisoare trimisă de acesta mamei sale cu ocazia Crăciunului mărturisea următoarele: „Mamă dragă, dintre gratii, printre lacrimi şi suspine, sărutând nebun zăbrele, cred că te sărut pe tine; dar, de-odată, fierul rece-l simt pe buze: vai, ce grea este soarta ce desparte pe copil de mama sa”.
Indiferent de vârstă, de sentinţă şi de loc, mărturisitorii din închisorile comuniste erau aflaţi de Crăciun luptându-se mai ales cu gerul şi cu foamea. În general, Naşterea Domnului în închisorile comuniste însemna foamete, frig, murdărie, chinuri trupeşti şi boli.

În pofida tuturor lipsurilor însă, Mântuitorul Iisus Hristos a fost prezent preintre deţinuţi. Precum s-a născut în ieslea săracă din Betleem, în vremea ce lumea acelei vremi dormea în paturi calde, tot aşa, Mântuitorul s-a născut şi în celulele îngheţate din închisorile comuniste, pe când cei de afară stăteau lângă sobe şi mese calde.
Părintele Zosim Oancea, amintindu-se despre un Crăciun petrecut în închisoare, spune: „Iisus a fost totuşi prezent în celule: în colindele murmurate, în strânsul mâinilor, în glasurile tremurânde ce rosteau urarea: «La mulţi ani»! Pe la ceasul vecerniei din ziua întâi de Crăciun, când paznicii au întârziat ceva mai mult pe la căminele lor, a început să răsune, ca într-o catedrală pravoslavnică, întâi mai încet, apoi tot mai plin, Irmosul Naşterii: «Îngerii cu păstorii măresc, iar magii cu steaua călătoresc»”.
Atanasie Berzescu, amintindu-se de Crăciunul din anul 1952, mărturiseşte: „În sfârşit, semnalul de colinde s-a dat. Noi toţi cei din celulă, patru la număr, cu expresia feţei din copilărie, cu inima svâcnind în piept, cu mâinile înfipte în zăbrele, cu ochii aprinşi scânteind în noapte, începem colindul «O, ce Veste minunată!», continuând pe aceeaşi melodie cu «A venit şi-aici Crăciunul», colindul lui Radu Gyr. Gardienii băteau disperaţi cu pumnii şi cu picioarele în uşi, ameninţându-ne şi ordonându-ne să încetăm. Populaţia din Aiud s-a adunat în jurul închisorii; ascultau uimiţi colindul, ca la urmă să cânte şi ei cu noi. Am trăit şi am simţit adânc aceste momente sublime. În acele clipe puteau să se deschidă uşile toate, gardienii să ne ucidă, că nouă nu ne mai era frică de nimic. Eram în Dumnezeu şi Dumnezeu în noi”.
Cântările bisericeşti şi colindele au fost printre singurele izvoare de bucurie şi întărire din care deţinuţii au putut gusta în aceste zile sfinte. Cântările nu au putut fi oprite prin niciun mijloc de tortură. Amintindu-şi de acestea, mărturisitorul Dumitru Bordeianu afirma: „Nu voi uita niciodată clipele de duioşie şi de înălţare sufletească, când, din fiecare celulă de fete, începând cu apusul soarelui şi până la stingere, ocupantele ieşeau pe rând la geamul celulei şi cântau. Nu mi s-a părut vreodată un cântec mai dulce, mai suav, mai înălţător spre cer, decât vocea acestor privighetori închise după gratii. Ceea ce a impresionat până la lacrimi pe toţi arestaţii erau cântecele de leagăn pe care le cântau mamele ai căror copii nu mai ştiau de ele”.
Ion Ioanid, amintindu-şi de Crăciunul anului 1952, petrecut în mina Cavnic, mărturiseşte: „Când am intrat în mină, în galeriile întunecate care ne deveniseră prietene, toată mina a început să răsune de colindele pe care le cântam. Mai bine de o jumătate de oră, nimeni n-a plecat la locul lui de muncă şi s-au cântat colindele cunoscute de tot românul, dar şi cele cunoscute numai de lumea închisorilor.”
La rândul său, părintele Dimirie Bejan, retrăind ajunul unui Crăciun petrecut în lagăr, departe de ţară, spune: „În lagărul de la Manastarca, în toate bordeiele ardeau feştile, între ramurile pinilor, pe care atârnau jucării confecţionate din placaj şi carton. Pentru cine erau toate aceste nimicuri? Inimile celor ce împodobiseră bradul le închinaseră copiilor care, în colţul de sub icoană, alături de mămica lor, îl implorau pe Moş Crăciun să-l aducă pe tăticul înapoi. În lumina opaiţului, cântam colindele Pruncului născut în Betleemul Iudeii. Uşor, liniştit, ca într-o poveste spusă de bunic, se depăna firul sfintelor amintiri. Ultimul colind aducea rouă în ochii tuturor robiţilor: «Sub fereastra amintirii ne-adunam, sufletul de altădată-l colindam. Cad nămeții şi pierim, fără cruce, fără ţară, velerim! Brazii ard în vatra vechiului cătun, noi pornim colindul unui nou Crăciun»”.
Chiar şi aşa, prigoniţi, ameninţaţi şi torturaţi, deţinuţii nu au încetat să creadă şi să nădăjduiască în Dumnezeu. Cum aproape în fiecare celulă era închis cel puţin un preot, mirean sau călugăr, deţinuţii puteau cu uşurinţă să se spovedească, aşteptând în curăţenie Naşterea Domnului. Cei care nu aveau lângă ei un preot se spovedeau în chip minunat, după cum mărturiseşte Ioan Ianolide, zicând: „În ajunul Crăciunului mă mărturisisem, la semnalul dat în ţeava caloriferului dintr-o celulă unde era un preot. Bucurii mă inundau în cele din adâncuri, înţelesuri noi se desluşeau şi cerurile se deschideau uimitor”

Sursa: https://deveghepatriei.wordpress.com