Punându-te acum într-o astfel de împrejurare, incepe să aduci pe teren neutru diferitele gânduri care te ţin în orbire şi supune-le unei judecăţi aspre şi nefăţarnice.

1.Mulţumirea de sine cu „Sunt creştin “

Tu zici „Sunt creştin” şi te mulţumeşti cu asta. Aceasta e prima amăgire – să-ţi însuşeşti darurile şi făgăduinţa creştinismului, însă fără nici o grijă pentru a înrădăcina în tine adevăratul creştinism; sau să-ţi adaugi ceea ce nu poţi dobândi decât prin vârtutea şi vrednicia cea dinlăuntru. Arată-ţi singur că e o amăgire să nădăjduieşti într-o simplă denumire, că Dumnezeu poate ridica fiii lui Avraam şi dintr-o piatră şi că poate lua făgăduinţa de la tine oricând, atâta vreme cât cele de trebuinţă pentru a avea parte de ea nu sunt împlinite degrabă. Mai ales, caută să inţelegi ce înseamnă să fii creştin, uneşte-te cu acest ideal şi vei vedea cât mai ţine această proptea a orbirii tale.

2,,La urma urmei, nu suntem noi cei mai răi”

,,La urma urmei, nu suntem noi cei mai răi”, mai ştim cutare sau cutare lucru şi dacă ne gândim la cele pe care le urmărim, vom fi in stare să judecăm corect. Ne vedem de treburile noastre nu fără de chibzuială sau pricepere, aşa cum fac alţii!( Aşa se inşeală unii prin propria lor apreciere psihologică). Alţii, dimpotrivă, sunt înşelaţi de infăţişarea trupească – putere, frumuseţe şi formă.

Atât unii, cât şi ceilalţi sunt cu atât mai orbiţi cu cât se inalţă mai presus de cei din jur. Trebuie să te asiguri că:

• Înzestrările firii oricum nu au nici o valoare morală, căci nu sunt o facere a mainilor noastre, ci ne sunt dăruite de Dumnezeu; toate cele ale firii au încă şi mai puţină valoare in creştinism, pentru că firea a fost pervertită prin păcatul strămoşesc. Sfinţeşte toate bunele tale înzestrări prin credinţa în Hristos Mântuitorul şi printr-o viaţă pe măsura acestei credinţe şi abia după aceea socoteşte-le bune.

• Iarăşi – ai făcut tot ceea ce poţi şi trebuie să faci după măsura darurilor tale? Ţi se va cere mai mult cu cât ţi s-a dat mai mult. Grija să-ţi fie nu la talente, ci la punerea lor în lucrare. Ai ceva să arăţi pentru ele? E caştigul pe măsura cheltuielii?

• Cât despre cine ştie ce daruri trupeşti sau întâmplătoare, nu e nimic de zis. Undeva Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte despre un om care laudă pe un altul pentru înfăţişarea deosebită, maiestatea sa, avuţiile, palatul, caii de rasă şi celelalte; dar apoi, il întreabă pe acela: „Dar de ce nu-mi spui nimic despre omul însuşi? Tot ce mi-ai infăţişat nu e el.”
• N-avem însă nici o pricină să ne uităm la alţii – mai bine să ne îngrijim de noi înşine. Fiecare va răspunde pentru sine însuşi. Priveşte-te pe tine, şi separându-te de ceilalţi, judecă-te numai pe tine fără a te raporta la ei. Dar dacă chiar vrei să te pui alături de alţii, atunci compară-te cu sfinţii cei bineplăcuţi lui Dumnezeu. Ei sunt legea creştină cea vie şi pildă pentru cei ce vor să se mântuiască. Dacă te vei judeca prin asemuire cu ei, nu vei mai greşi.

3.„Nu suntem chiar aşa de răi”

Nu suntem chiar aşa de răi: din câte se vede nu facem nici un lucru de ruşine şi nici alţii nu ne socotesc chiar aşa de răi şi nu ne lipsesc de respectul şi consideraţia lor. Şi pe lângă asta, nu sunt chiar oameni de rând, ci persoane însemnate. Cel mai gros şi mai întunecat văl al orbirii este tocmai aparenta bună-cuviinţă a purtării din afară şi legăturilor cu cei din jur! Să-ţi fie cât mai limpede că cele din afară nu au nici o însemnătate fără cele din lăuntru. Buna purtare în afară e frunza, ân vreme ce bunătatea dinlăuntru e roadă. Frunzele smochinului făgăduiau roadă, dar Mantuitorul, neaflând nici una, l-a blestemat.

Acelaşi lucru se intamplă şi cu orice om cu o bună rânduială exterioară, dar care stă inaintea feţei lui Dumnezeu fără o inimă cu adevărat bună şi temătoare de El. „Dă-mi. fiule, mie inima ta” (Pilde 23, 26) i-a spus Domnul celui inţelept [lui Solomon]. Din inimă iese tot binele şi tot răul. După cum ţi-e inima, aşa eşti şi tu înaintea Domnului. Dacă inima ţi-e mândră, atunci oricât de smerit te-ai arăta în afară, Domnul tot mândru te va socoti. Aşa e şi cu orice altceva.

Şi judecarea altora e inşelătoare. Ceilalţi nu ne cunosc, dar se poartă bine cu noi, fie pentru că ne socotesc buni, fie pentru că respectă regulile de politeţe. Oare nu se mai întâmplă că cei dimprejurul nostru ne văd răutatea, dar nu ne-o vădesc din cine ştie ce socoteli ale lor? Şi nu se mai întâmplă că unii, văzând răul din alţii, ii laudă pentru aceasta, dând astfel oarecare sare şi piper necuviinţei lor? Iar nebunii care -i ascultă continuă fără să se oprească, scufundându-se din ce în ce mai adanc în nebunie şi răutate; căci, atunci când cineva vede pe cei din jur zâmbind cu plăcere la faptele sale, înaintează în căile cele rele cu o anumită mulţumire de sine. Oare nu tot aşa am face şi noi dacă am sta să ascultăm cu atâta grijă cum ne socotesc şi ne judecă alţii?!

4. Aşadar, răutatea e “in mine – dar ce, eu sunt singurul? “

„Ei bine, deci e răutate în mine – dar ce, eu sunt singurul?” Cutare e la fel şi tot aşa e şi celălalt şi chiar şi ăsta. Şi mai sunt o mulţime de oameni răi, chiar mai răi decat mine…” Aşa ne orbim singuri cu obişnuinţa păcatului din jurul nostru. Lămureşte-te pe tine însuţi că numărul mare al păcătoşilor nu schimbă cu nimic legea dreptăţii şi nici nu uşurează pe nimeni de răspunderea pe care o are. Dumnezeu nu se uită la număr. Dacă toţi au păcătuit, El va pedepsi pe toţi. Priveşte câţi oameni s-au născut înainte de potop şi toţi au pierit, afară de opt suflete. În Sodoma şi Gomora cinci oraşe au fost arse prin foc din cer şi nimeni nu s-a izbăvit afară de Lot şi fiicele sale. Chinurile din iad nu vor fi deloc mai uşoare doar pentru că acolo se chinuiesc atâţia – dimpotrivă, oare aceasta nu va spori chiar chinul fiecăruia?

Încetează a te mai îndreptăţi în păcate şi ocupă-te de orbirea ta

Cu aceste gânduri şi altele asemănătoare, grăbeşte-te să risipeşti ceaţa cugetării păgubitoare care te ţine in orbire şi nu te lasă să te vezi aşa cum eşti. Fă din aceasta ţelul acestei lucrări de seamă asupra ta – să ajungi până într-acolo, încât să conştientizezi starea primejdioasă în care te afli. Vei ajunge firesc la aceasta când vei începe să îndepărtezi unul după altul acele lucruri care iţi intreţineau orbirea.

Puţin câte puţin vei începe să nimiceşti nădejdea deşartă în tine însuţi sau în cele ale tale; încetul cu încetul vei înceta să te mai îndreptăţeşti pentru păcate, adică vei pune capăt acestei porniri de a te indreptăţi mereu şi in orice privinţă. Încredinţează-te că ceea ce numeşti tu creştinismul tău nu inseamnă nimic; că, dacă eşti rău, înzestrările tale intelectuale şi trupeşti mai degrabă te mustră decât să te îndreptăţească; că, dacă inima nu ţi-e în bună randuială, purtarea ta bună exterioară nu e decât un bâlci prin care îl batjocoreşti pe Dumnezeu, că nici laudele celorlalţi, nici cercul larg de prieteni la păcat nu te vor apăra de mânia şi judecata lui Dumnezeu, încetul cu încetul te vei despărţi de gândurile tale şi nu va mai rămane decat unul, un singur gând înaintea ochilor minţii şi conştiinţei tale, care va grăi răspicat împotriva ta, mai ales după ce te vei fi unit cu ceea ce se aşteaptă de la tine să fii în Hristos. Vei descoperi că te-ai abătut mult de la imaginea pe care o aveai mai înainte despre tine.

Ca urmare, dacă în tine conştiinţa nu va lucra împotriva ta, vei deveni în chip firesc nesigur de tine însuţi. Despărţit de toţi şi lipsit de orice sprijin de mai înainte, ar trebui să fii copleşit de simţul primejdiei în care te afli. Ar trebui să te sârguieşti în orice chip îţi stă la îndemână să lucrezi asupra orbirii tale înainte de a ajunge în această stare-limită. Renaşterea acestui simţământ e întotdeauna pragul de cădere al păcatului, aşa cum în război clătinarea şirurilor inamicului e semn că în curând acesta va fugi.

Sfântul Teofan Zâvorâtul – „Calea spre mântuire”. Ed. Bunavestire 1999