”Acum, vreau sa va spun despre credinta, despre puterea pe care o are credinta cand suntem cu adevarat sinceri. M-am convins pana la ultima mea celula, pana la ultima mea fibra, ca fara credinta in Dumnezeu nu as fi rezistat. La prima arestare, cand am lucrat la santurile acelea si eram distrofic, trebuia sa mergem de la lagar pana la zona unde trebuia sa lucram. Erau vreo 2-3 km. Iarna, vara, noi trebuia sa mergem in formatie, cate cinci pe rand. Un pas in dreapta sau in stanga de convoi se socoteste tendinta de evadare; paznicii te impusca fara somatie.

In urma noastra, iarna, venea o sanie in care erau dusi cei bolnavi, dar, daca cineva cadea, prima data veneau cainii peste el si pe urma il puneau in sanie si-l aduceau. Pana sa via sania, ori te impuscau santinelele, ori te omorau cainii. Iar eu eram distrofic, nu puteam sa merg. Si ma rugam lui Dumnezeu sa ajung pana acolo. Daca cei de langa mine nu m-ar fi sprijinit, as fi cazut. Si tot timpul, dimineata cand ieseam din lagar si pana ajungeam la zona aceea unde trebuia sa muncim, eu inchideam ochii si incepeam rugaciunile pe care le stiam. Si le spuneam pe toate: ”Crezul”, ”Nascatoare de Dumnezeu”, ”Tatal nostru”, tot ce stiam.

Dupa ce le terminam, le spuneam din nou si asa, spunand rugaciuni, faceam tot drumul asta. Le repetam, iar cand ajungeam acolo, respiram usurat: ”Gata, am ajuns in zona de lucru, aicea sunt salvat!”. Seara, cand ma intorceam, aceleasi rugaciuni. Si ziceam: ”Iata, am scapat, a mai trecut o zi!”. S-a repetat lucrul acesta nu o zi, nu doua, ci multe zile. Si m-am deprins asa. Si de fiecare data cand ma duceam si ma intorceam, asta era preocuparea mea, de a ma ruga: dar cu o sinceritate extraordinara! Si mi-am dat seama ca, intr-adevar, daca omul intelege credinta si se adreseaza lui Dumnezeu, Dumnezeu numaidecat il ajuta, ii da puterea de-a lupta, de a merge inainte, indiferent de greutati. Asta mi-a ramas pentru toata viata. Sunt convins ca numai rugaciunea m-a scapat, pentru ca altfel n-as fi putut sa fac drumul asta si as fi cazut. Si ori ma impuscau santinelele, ori ma omorau cainii.

Alta data, cand munceam la banda transportoare pe care era scos carbunele, am cazut intr-un buncar despre care credeam ca e acoperit. Avea vreo 10 metri adancime, sub forma de piramida cu baza in sus. Noroc ca era in el niste carbune din asta marunt. Am inceput sa strig, dar acolo, ca in iad, nu se aude nimic. Strig si degeaba. Am incercat sa caut sa ma ridic. Nu pot. Gaseam armatura de cand se betonase buncarul asta, bucati de sarma ramase in pereti si am incercat cu mana sa ma prind de ele si sa ma ridic. Ma ridicam si iara cadeam. Iara incercam. Cand am auzit ca buncarul asta urma sa fie umplut cu carbune – pentru ca stiam ca, daca se umple buncarul vecin, urma sa se arunce in asta, unde ma aflam eu. Iar ei nu stiau ca sunt acolo. Si, dintr-odata, nu stiu de unde am gasit atata putere totusi sa ma apuc si sa ma ridic pana aproape sus, dar tot nu gaseam ceva de care sa ma prind si sa ies. Pana la urma am reusit, am gasit, m-am prins si incet-incet, m-am ridicat deasupra.

Tot asa, alta intamplare, tot din lagar. Eram intr-o echipa de constructii care lucra la tencuirea unor case. Si eu trebuia sa car apa pe care muncitorii o foloseau la tencuit. Ma duceam si aduceam de undeva, de afara, dintr-o groapa facuta pentru canalizare. Era o groapa adanca, iar eu pusesem deasupra ei o scandura. Dar cum, peste zi, gheata pe care statea scandura s-a topit, cand m-am dus sa iau apa, am cazut in groapa aceea adanca, plina cu apa. M-am speriat foarte tare. Eram singur si cu greu am reusit sa ies de acolo. Am facut un efort extraordinar. Acolo am simtit ajutorul lui Dumnezeu, pentru ca nici cel mai mare sportiv nu ar fi putut sa iasa din groapa aceea, singur, fara ajutor. Am cazut cu totul in apa si m-am dus pana la fund, nu puteam sa ma prind de nimic, scandura aceea era pe mal, dar am reusit si am iesit singur. Cand m-am intors si m-au vazut lucratorii aceia plin de apa nu stiau ce sa faca cu mine. Era spre seara, a inceput sa se faca frig si toate hainele au inghetat pe mine, parca eram de tinichea. Cu greu am reusit sa ajung pana la lagar. Acolo m-am dus la infirmierie. Mi-au luat temperatura, dar nu aveam febra si nu mi-au dat medicamente. A doua zi mi-au dat medicamente. Asa de tare m-am speriat cand am cazut acolo, in groapa! Si atunci m-am rugat la Dumnezeu. Nimeni n-a fost acolo sa ma ajute si am simtit puterea lui Dumnezeu. M-am convins acum, la capatul vietii, ca adevarata credinta nu consta in spontaneitate, adica sa te rogi doar cand ai nevoie de Dumnezeu. E bine si atunci sa te rogi, dar trebuie tot timpul, permanent sa te gandesti la Dumnezeu si sa te rogi.

A mai fost ceva. Cand am fost arestat a doua oara, dupa condamnare, cand eram in celula, inainte de a ne duce in Siberia, am avut noaptea un vis. Mi s-a aratat Maica Domnului si mi-a spus: ”Ce ai suferit pana acum e nimic – la prima inchisoare. Suferinta e de acum incolo. suferinta e in fata, pregateste-te de suferinta!”

Cand am venit acasa, eram distrofic. Aveam 1,80 m si ajunsesem la 40-45 kg. Eram numai pielea si oasele. Cand am coborat din tren, aveam de la gara pana acasa 10 km. I-am facut in jumatate de zi. Nu puteam sa merg, mereu trebuia sa fac pauze, sa ma odihnesc. Cand am ajuns acasa, nici mama nu m-a cunoscut. Credea ca sunt cersetor. A trebuit sa-i spun:

– Mama, sunt eu, Nicolae!

Si atuncea m-a cunoscut si m-a imbratisat, iar eu i-am spus:

– Mama, lasa-ma sa ma inchin.

Si m-am dus atunci si m-am inchinat. M-am inchinat, mi-am facut cruce si I-am multumit lui Dumnezeu ca m-a scapat cu viata.

Acuma, ma bucur de un lucru: ca am iesit din lagarele astea si din inchisorile pe unde am trecut neinrait si nerazbunator”.

Din ”Sa nu ne razbunati!”, Marturii despre suferintele romanilor din Basarabia