Plânsul noilor Martiri ai Bisericii lui Hristos

de părintele Serafim Rose

Viața pe pământ îi este dată omului pentru a agonisi Duhul Sfânt. Pentru a face aceasta omul trebuie să învețe, de asemenea, să distingă cinstirea adevăratului Duh al lui Dumnezeu de duhul contrafăcut, al acestei lumi, al cărei stăpânitor este satana, dușmanul lui Dumnezeu.

Toată fericirea pe pământ a omului constă în creșterea conștientă în cunoaștere și practica legii vieții duhovnicești creștine care, potrivit Sfântului Teofan Zăvorâtul, este un tărâm în care împărăția lumii acesteia nu pătrunde. Viața creștină trebuie să fie deplin dăruită „umblării în Duhul Sfânt” (Galateni 5, 16). Pentru unii, aceasta poate însemna un proces lung și stăruitor până la vârsta bătrâneții și o moarte pașnică, creștinească, dar martirii au dobândit cununile lor într-un moment scurt, în care moartea i-a găsit cu o inimă trează, deplin îndreptată către Dumnezeu, mărturisind pe Hristos chiar și în tortură și în moarte. Pentru că Hristos a zis: „Căci ce-i folosește omului dacă va câștiga lumea întreagă și își va pierde sufletul?” (Marcu 8, 36)

Primii martiri pentru Hristos au fost cei 14.000 de prunci, copiii născuți în perioada Nașterii lui Hristos, a căror moarte a fost rezultatul imediat al urii prințului lumii acesteia față de Pruncul Dumnezeiesc. Chiar fără să știe, acești copii au fost martorii lui Hristos și toți martirii care le-au urmat, chiar până acum, sunt aceleași victime ale răutății satanei și în același timp ei sunt o jertfă bineplăcută lui Dumnezeu.

Astăzi chiar filosofi și istorici ai lumii au început să admită că omenirea a atins o limită și că evenimentele acestor vremuri sunt nemaiîntâlnite în toată istoria lumii, ca și când ar indica sfârșitul istoriei înseși.

Aceste vremuri cumplite au început intens în anul 1917, odată cu înlăturarea a ceea ce împiedica venirea lui antihrist (conform II Tesaloniceni 2, 7) și anume autoritatea regală creștină, care a fost întruchipată în special de imperiile Bizantin și Rus. La acest moment, din nou, atacul puterii anticreștine a luat pentru început forma masacrului copiilor regali, copiii țarului, care au fost martirizați împreună cu tatăl lor, chiar dacă, mai devreme, primul dintre noii martiri ai Rusiei a fost un preot simplu la inimă, omorât în Ajunul pomenirii celor 14.000 de prunci (28 decembrie 1904), în fața propriilor copii (părintele Serafim Rose se referă la Vladimir Troepolsky care, pentru propovăduirea neînfricată a curatei ortodoxii împotriva revoluționarilor și a sectelor protestante, care au lucrat împreună, a fost înjunghiat în casă în fața soției și a copiilor, după ce a fost atenționat să-și înceteze predicile înflăcărate – n.trad.).

Într-adevăr, copiii inocenți, care au fost victime ale jugului sovietic, nu pot fi numărați; în U.R.S.S. au fost lagăre de concentrare exclusiv pentru copii, dovedind malițiozitatea satanică a sistemului sovietic. Pentru creștinii ortodocși acestea nu sunt coincidențe, ci lecții profunde: noi, creștinii ortodocși ai acestor vremuri din urmă trebuie să rămânem în Adevărul lui Hristos cu absolută simplitate și inocență, neavând încredere în propria înțelepciune pentru a răspunde inchizitorilor acestei lumi, pentru că „Duhul Sfânt te va învăța chiar în ceasul acel ce trebuie să spui.” (Luca 12, 12)

Istoria Rusiei în secolul al XX-lea a dat lumii ceva de o valoare inestimabilă: Sfinți – noii duhovnici și martiri ai Rusiei – care au îndurat și au triumfat împotriva celui mai mare experiment antiteist, războiul împotriva lui Dumnezeu. Ei au dovedit că pentru sufletul omenesc nu există valori mai mari decât:

1. Credința în puritatea ortodoxiei Bisericii lui Hristos;
2. Speranța în viața veșnică de după moarte;
3. Puterea atotcuprinzătoare a iubirii, atât între oameni pe pământ, cât și pentru Dumnezeu din ceruri.

Ei au fost încercați în fiecare ispită și tentație închipuită și au izbândit, fiind curățiți ca aurul pur în topitoare, puși în acord cu cerințele dobândirii împărăției cerurilor.

Noii martiri ai Rusiei se împart în două perioade: înainte și după 1927, anul faimoasei „Declarații” a mitropolitului Serghie.

Mai întâi au fost martirii dați de primul val al revoluției, când slujitorii satanei cercetau cum ar putea smulge esența ortodoxiei din inimile oamenilor. Ei au acuzat credincioșii de „politică” și i-au persecutat, aparent, pentru aceasta și nu pentru religia lor; au jefuit Biserica sub pretextul ajutorării victimelor foametei (o foamete care a fost creată artificial de sovietici înșiși), au instigat oameni ai Bisericii, cu conștiința mai slabă, să „reînnoiască” Biserica. Dar toate aceste încercări au eșuat. Milioane de oameni și-au pierdut viața, bisericile au fost jefuite și distruse, obiectele sfinte ale Rusiei au fost profanate, dar inima Bisericii a rămas neatinsă, iar credincioșii au stat ca un singur om, în spatele patriarhului lor, Sfântul Tihon.

Apoi, eșuând sovieticii în a-și atinge scopul, au căutat un Iuda care să trădeze Biserica dinăuntru, printr-un sărut: un ierarh care să fie „ortodox”, care „nu va încălca nici norme, nici canoane”, care va trage la sine toți oamenii Bisericii și va sta drept cap al lor, doar pentru a dinamita Biserica din interior, așa cum spunea Sfântul Chiril, mitropolitul de Kazan, făcând Biserica slujitoarea ateilor care purtau război împotriva lui Dumnezeu.

După numeroase încercări, sovieticii au găsit un astfel de Iuda în mitropolitul Serghie, a cărui „Declarație”, în anul 1927, a legat Biserica de structura ateistă și i-a distrus puterea de a mărturisi Adevărul. Atunci, într-adevăr, a început separarea neghinei de grâu în Biserica Rusă.

Aceia care au acceptat „Declarația” au căzut într-o capcană subtilă din care cu greu poți să ieși, păcătuind împotriva chiar a primei dogme a Bisericii, identificând Biserica Lui, Care este Adevărul, cu minciuna sovietică. Așadar ei au săvârșit o schismă în Biserica Rusă, pentru ca Biserica lui Hristos să nu mai fie atât de unită. Eroii acestei a doua perioade de martiriu sunt aceia care au deosebit în mod corect adevărata ortodoxie de biserica serghianistă, în exterior corectă, dar contrafăcută și care era atât de cinică încât nega chiar existența noilor martiri ai Rusiei. Ei, aceia care au luptat împotriva serghianismului, sunt mai mari decât duhovnicii și martirii primei perioade a robiei comuniste, pentru că ispita era mai mare.

Această luptă este încă purtată în Rusia (acestea au fost scrise în 1974 – n.trad.). La un nivel laic, ea a fost descrisă de A. Solzhenitsyn ca „a nu trăi prin minciuni”, dar puțini sunt aceia care sunt capabili să discearnă minciuna atât de subtilă pe care se bazează organizația bisericii serghianiste.

Pentru iubitorii acestei lumi, a trăi în Adevăr este imposibil, o utopie sau altceva total de neînțeles. Până la urmă, aproape toată viața publică în URSS și în lumea liberă este bazată pe minciuni de diferite grade și nu este doar organizația bisericii serghianiste cea care se hrănește cu ele. Vocea duhovnicilor împotriva serghianismului nu este doar a Rusiei: mulțumită diasporei ruse, plânsul noilor martiri poate fi acum auzit oriunde și oportunitatea de a înțelege și trăi adevărata Ortodoxie a devenit universală.

Noii martiri sunt mijlocitori tuturor celor care stau în adevărata Ortodoxie, oriunde ar fi sau oricare ar fi natura luptei lor împotriva creștinismului falsificat și a Ortodoxiei falsificate a vremurilor noastre.

Noi, creștinii ortodocși, astăzi pierim! Avem nevoie de noii martiri care să ne cheme la o viață duhovnicească autentică. Ei ating în noi ceva atât de adânc și elementar încât sufletele și mințile noastre, golite de iluminismul modern, pot cu greu să îl cuprindă.

Să ne alăturăm oștirii lor în drumul către fericirea veșnică, luând hotărârea să suferim pentru adevăr chiar și moartea trupului! Această condiție, măcar de am fi știut, conține secretul celei mai profunde bucurii posibile pe pământ, pentru că este naturală pentru sufletul creat de Dumnezeu. Să ascultăm plânsul noilor martiri! Să auzim trâmbița chemării lor, să le urmăm făclia și să devenim, conform cuvintelor Sfântului Gherman: „creștini adevărați, războinici luptând cu regimentele dușmanului nevăzut, în calea spre patria noastră cerească”. Amin.