La ce ne folosește vremea îndelungată pe pământ dacă vom viețui cu puțină credință, fără nădejde, fără întărire, cu lenevire, fără silință? Ci, de vrem să ne mântuim, să ducem în acest veac trecător o viață sfântă, asemenea lui Hristos. Precum a pătimit Hristos pentru mântuirea noastră, așa au pătimit toți sfinții care, uitându-se la Patima Lui, așa au poruncit să facă și celor ce vor voi să meargă după El.

Nouă ni se cade să mergem pe calea pe care au mers sfinții

De aceea și nouă ni se cade să mergem pe calea pe care au mers sfinții. Și noi să agonisim credință neîndoită, nădejde tare, întărire neclintită și îndelungă răbdare, să ne supunem gândul lui Dumnezeu, să murim față de cugetul nostru, să ne întărim cu mintea prin sârguință și așa să îndurăm toate asupririle și nevoile, și chiar moartea, fie de la draci, fie de la oameni. Că aceasta este cinstită, iubită și mare înaintea lui Dumnezeu, Care, văzând că te-ai încrezut mai mult in El decât in tine, îndată, ca un fulger, iți trimite ajutor, nepricepând și necunoscând noi cum s-a făcut aceasta, Iar întristarea ni se preschimbă in bucurie. Atunci se sălășluiește întru noi, după credința noastră, puterea cea nevăzută pe care o simțim și pe care, simțind-o, mulți intră în foc și nu se tem, umblă pe apă și nu se îndoiesc, neluând aminte la vederea lucrurilor cele înfricoșătoare pe care le simt.

Ba unii, de bunăvoie, au venit la chinuri pentru credință. Cei trei tineri din Babilon, prin credință, nu au ars in cuptorul cel de foc; proorocul Daniil a scăpat nevătămat din gurile leilor; proorocul Ilie, cu credința, a coborât foc din cer; proorocul Moise, cu credința, a trecut noroadele prin Marea Roșie și prin credință au fost hrăniți fără pâine în pustie patruzeci de ani; apostolii, cu credință, au străbătut toată lumea și au propovăduit, aducând la credința lui Hristos neamuri de mare necredință și sălbăticie, ca și cum ar fi tras niște fiare sălbatice. Tot așa și ceilalți sfinți mulțime multă de fapte asemenea acestora au făcut. În același chip și cel ce s-a aruncat spre Dumnezeu, care a lăsat lumea și toate cele ce sunt in lume, a mers după Hristos, a crezut, a nădăjduit și s-a întărit intru toate spre Dumnezeu, s-a răstignit de voie pentru viața veșnică și pentru Împărăția cerească, nu trebuie să se teamă de nimic, ci deja a murit cu mintea, prin făgăduință și prin lepădarea de lume. Ostașul cel fricos însă niciodată nu biruie și nici nu primește cinste, ci se ostenește în zadar. Că omul care se îndoiește este asemenea valurilor mării, zice Apostolul, iar credința neîndoirii îl face pe om tare în toate cele după Dumnezeu, încât se minunează toți.

Auzit-ai, suflete al meu, cele zise mai sus, cum au viețuit Sfinții Părinți? Vai de noi, suflete al meu, măcar cât de puțin urmează acestora! Oare nu aveau aceia lacrimi? Vai de noi, suflete al meu, oare nu erau acei Sfinți Părinți și cu haine proaste, și slabi cu trupul, și șubrezi? Vai de noi, suflete al meu, oare nu aveau aceia boale trupești, și răni iuți, și tânguire sufletească cu lacrimi? Vai de noi, suflete al meu, oare nu erau îmbrăcați cu același timp neputincios ca și noi? Vai de noi, suflete al meu, nu aveau și ei poftă de cele frumoase și dulci și ușoare ale lumii acesteia și de toată odihna trupească? Ba aveau poftă, și timpurile lor simțeau durerea, dar au schimbat pofta prin răbdare, iar chinul, spre bucuria cea viitoare. Că toate le-au răbdat și s-au socotit ca morți. Și troparele mărturisesc aceasta, când zic: „lucrând, au învățat să nu se uite la trup, că este trecător„; și iarăși: „intru nevoințele lor, cununile nestricăciunii au luat de la Tine, Dumnezeul nostru„; altul, iarăși: „ostenelile lor și moartea le-ai primit mai vârtos decât toată jertfa„; altul, de asemenea: „pătimesc pentru Tine, ca să împărățesc împreună cu Tine, și mor cu nădejdea spre Tine, ca să viețuiesc intru Tine; ci ca pe o jertfă fără de prihană primește-mă pe mine, care cu dragoste mă jertfesc Ție!„.

O, iubite suflete al meu, aceștia au avut neîmpuținate izvoare de lacrimi, au batjocorit și călcat in picioare lucrurile trecătoare și putrede, împreună cu toate cele frumoase, dulci și înșelătoare ale lumii acesteia. Ca niște stâlpi tari erau și ca niște diamante, in toate încercările de la draci sau de la oameni; morți de bunăvoie, mucenici in toate zilele cu ostenelile. Pentru Dumnezeu și pentru credință au fost chinuiți de oamenii care-i urau, cu grele, înfricoșate și nerăbdate cazne. Pentru aceasta au și luat cununi nestricăcioase de la Hristos, Dumnezeul nostru. Preacuvioșii Părinți, din râvna dragostei de Dumnezeu, ei înșiși s-au muncit fără milă in războiul duhovnicesc, răbdând foame și sete, goniri și ocări, și in loc de haine luminoase au purtat haine proaste, cârpite și pline de păduchi, Iar unii și goi au viețuit, și, in loc de bucate cu îndulciri, s-au îndestulat numai cu pâine; alții se hrăneau cu rădăcini din pustie, iar singura băutură le era apa, dar și aceasta cu măsură și amestecată cu lacrimi. Nu au dat somn ochilor lor, nici le-a tăcut limba din rugăciune, iar picioarele le-au ostenit întru închinăciuni. în loc de somn, ședeau la rugăciune toată noaptea, in loc de veselie și de toată odihna cea trupească, neîncetată suspinare și vărsare de lacrimi. O, răbdarea lor cea minunată și preaslăvită! Au lăsat de bunăvoie veselia, mâncărurile cele bune și odihna lumii acesteia și au fost morți cu trupurile totdeauna, mai înainte de moarte având trupurile uscate și pline de răni; li se împuțiseră rănile, nemiluindu-și nicidecum trupurile, și pătimeau ca și cum ar fi fost în trupuri străine.

Că sfinții și-au subțiat și și-au uscat trupurile, cumpărând cu trupul cel stricăcios viața cea ne-stricăcioasă, viața cea fără de sfârșit și Împărăția Cerurilor cea veșnică. Cu sufletele au răbdat tot necazul și amărăciunea, iar cu trupurile, pedeapsa. De aceea au dobândit izvorul cel mai dulce decât toată dulceața și mirosirea și buna mireasmă a Duhului Sfânt; s-au umplut de lumină și bucurie; s-au făcut moștenitori raiului și dănțuiesc împreună cu îngerii. Așa au pătimit sfinții și asemenea plată au luat pentru ostenelile lor; așa s-au luptat și pe această cale strâmtă au călătorit toți sfinții cei din veac. Că trupul și sângele nu pot moșteni Împărăția Cerurilor, nici stricăciunea nestricăciune nu va moșteni. Nicăieri Sfânta Scriptură nu laudă pe cei ce-și hrănesc trupurile și se veselesc, dar totdeauna lauda și fericirea sfinților bărbați este in veci fără de sfârșit. Însuși Domnul zice in Sfânta Evanghelie: „Intrați pe poarta cea strâmtă, că largă este poarta și lată este calea ce duce la pierzare!” (Mt 7, 13) și prin multe nevoințe ni se cade nouă a intra intru Împărăția Cerurilor. Și cei care se silesc o cuceresc, precum Sfinții Părinți. Și iarăși zice: „Întru răbdarea voastră vă veți dobândi sufletele” (Lc. 18, 19); și iarăși: „Cel ce va răbda până in sfârșit, acela se va mântui” (Mt 10, 22), intru Hristos Domnul nostru, a Căruia este slava, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și pururea și in vecii vecilor. Amin.

Sfântul Paisie Velicikovski; Crinii Țarinii