Nu dori să vezi în chip simţit îngeri sau puteri sau pe Hristos, ca să nu-ţi ieşi din minţi cu desăvârşire, primind lup în loc de Păstor şi închinându-te vrăjmaşilor demoni.

Dacă doreşti să vezi faţa Tatălui Care este în ceruri, să nu dai atenţie nici dacă ţi S-ar înfăţişa Hristos sau îngeri sau puteri! Hristos este cu adevărat prezent. Nu-i nevoie să-L vezi ca să spui că Hristos este aici, că Hristos e de faţă. Dacă vrei să-L vezi cu simţurile, adică cu ochii trupeşti, atunci încet-încet cugetul ţi se va destrăma, vei fi înşelat şi vei ajunge chiar şi să-ţi pierzi minţile. Vei vedea un lup în loc de Păstor şi te vei închina demonilor în locul lui Dumnezeu, aşa cum s-a întâmplat chiar şi cu unii sfinţi. Aşadar, roagă-te nu ca să ai vedenii, nu pentru altceva, ci numai dorind să vezi faţa Tatălui Care este în ceruri.

Prin urmare, în primul rând, când omul se roagă, trebuie să nu-i fie frică de nimic. Când cuiva îi este frică să umble noaptea, acesta este un semn de neputinţă sufletească, înseamnă că sufletul lui este neputincios. La fel se întâmplă şi când se teme să meargă în cimitir; lucrul acesta este mai serios, pentru că, de cele mai multe ori, este consecinţa influenţelor demonice. În al doilea rând, lupta celui care se roagă este pe de-a-ntregul duhovnicească. În al treilea rând, demonii încearcă, prin mijloace văzute şi nevăzute, cu figuri şi diferite arătări, să-l ducă în rătăcire pe cel care se roagă, însă el doreşte un singur lucru: să-L vadă pe Domnul. Şi ştie şi cum: prin faptul de a-L dori ÎI găseşte şi se uneşte cu El. Cel care se roagă are privirea neîmprăştiată.

Citeşte şi:  Întoarcere la Dumnezeu: «Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!»

Acesta este omul duhovnicesc! Prin rugăciune devine egal cu îngerii, având cea mai înaltă făgăduinţă de pe pământ. Ceea ce nu poate să facă nimeni altcineva, face monahul, dacă este un monah adevărat. Însă, dacă eşti un monah ne-monah sau dacă îţi pui în viaţă alte interese rele sau bune, se deosebesc între ele foarte puţin, toate cele câte nu sunt Dumnezeu fierb în acelaşi cazan . Eu, de exemplu, vreau păcatul şi ÎI uit pe Dumnezeu. Lucrul acesta este rău şi pătimaş. Tu vrei să îl iubeşti pe celălalt, şi stai cu el toată ziua, şi aşa îl uiţi pe Dumnezeu. Nu este un lucru pătimaş şi acesta? Iubirea se găseşte în întoarcerea noastră spre Dumnezeu.

Citeşte şi:  Răspunsul perfect dat unui ateu care se întreabă: De unde a apărut Dumnezeu?

Iubirea exterioară este ceva omenesc, o virtute socială şi lumească, este o afecţiune, o iubire prietenească, în timp ce adevărata iubire este plinirea legii (cf. Rom. 13, 10), este dată de Dumnezeu ca o harismă, ca un „dar desăvârşit” (Iac. 1, 17), şi îl face pe om părtaş, în fiecare clipă, la Viaţa tuturor.

Aşadar, avem, pe de-o parte, iubirea omenească, iar pe de altă parte, iubirea păcatului. Amândouă ne îndepărtează de Dumnezeu. Sigur că nu sunt unul şi acelaşi lucru, însă răul constă în faptul că amândouă îndepărtează de Dumnezeu. Care rău este mai înfricoşător? Păcatul! Dar care rău este cel mai greu de vindecat? Binele! Pentru că îl îndreptăţim, credem în el, îl absolutizăm şi ni se pare că suntem vrednici de răsplată, că îl face Dumnezeu.

Se istoriseşte că unui monah i s-a spus să facă misiune printre fraţii săi, fiindcă aveau nevoie. „Asta este înşelare”, le-a spus, „pentru că misiunea te scoate din chilie, din locul unde este Dumnezeu, din starea de rugăciune şi te aruncă în mijlocul furtunii, al vijeliei. Bun lucru este şi misiunea, desigur, dar lăsaţi-o pe seama mirenilor!” Toţi fac asta în lume, până şi Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale, în timp ce noi, care suntem pentru Dumnezeu, trebuie să fim sfinţi.

Citeşte şi:  Sfaturi duhovniceşti tinerilor care oscilează în alegerea ştiinţei pe care vor să o studieze

Voi spune cuvântul meu, pe care l-am spus şi celor mai tineri: Fericită este mintea care a dobândit, în vremea rugăciunii, o deplină lipsă de formă!

Am să repet ceea ce îmi place să vă spun, zice Awa Evagrie, ceea ce iubesc şi simt, în care cred şi pe care îl trăiesc şi pe care l-am mai spus adeseori şi începătorilor.

Fericit este omul care îşi ţine, la rugăciune, mintea într-o deplină lipsă de formă, adică nu are în minte forma sau chipul vreunei persoane sau lucru, nu are nici imaginaţii, pentru că vrea să aibă prezenţa lui Dumnezeu! Astfel, conţinutul minţii sale este însuşi Dumnezeu.

Arhim. Emilianos Simonopetritul, Fragment din cartea: „DESPRE RUGĂCIUNE”, Editura Nectarie