„NU EXISTĂ CAZURI ÎNTÂMPLĂTOARE ÎN RĂZBOI… Fiecare glonț nimereşte unde trebuie. Războiul este o consecință a îndepărtării noastre de la Dumnezeu!” Sfântul Nicolae Velimirovici

NU EXISTĂ CAZURI ÎNTÂMPLĂTOARE ÎN RĂZBOI… Fiecare glonț nimereşte unde trebuie. Războiul este o consecință a îndepărtării noastre de la Dumnezeu!

Sute de volume au fost scrise despre motivele războaielor – istorice, politice, însă nu ele sunt principale. Principalele motive sunt de ordin spiritual. Sfântul Nicolai (Velimirovici), care a văzut ororile Primului Război Mondial și a anticipat noi masacre, s-a gândit la ele. Cartea sa „Biblia și războiul” a fost publicată în 1932, în urmă cu aproape 100 de ani. Dar cât de actuale sunt astăzi cuvintele sfântului! Scrie ca și cum ar fi vorba despre situația actuală din lume. Să ne gândim la gândurile sfântului și să tragem concluzii.

Este deosebit de important să tragă concluziile politicienii, care îndrăznesc să construiască un paradis digital pe pământ, reducând ființa umană, această neprețuită imagine a lui Dumnezeu, la un produs scanabil, transformând-o într-un număr și o cifră, introducând legi care duc la degradarea spirituală și morală a omului. Aceasta este înfruntarea Lui Dumnezeu în formă deschisă. Și oricât de mulți ar fi cei care îi țin pumnii – digitalizarea și biometrizarea omului și a tuturor aspectelor vieții sale, construirea constantă a unei societăți cu control total, vaccinarea forțată, toate acestea reprezintă păcatul luptei contra Lui Dumnezeu.

Printre cauzele războaielor din trecut și din viitor, cauza principală și fundamentală este lipsa de credinţă și îndepărtarea de Unicul Dumnezeu Viu.

* * *
Războiul este răsplata rapidă a lui Dumnezeu pentru faptele de lungă durată ale omului pe timp de pace. Regretăm și deplângem faptul că unitatea unuia sau altuia a intrat accidental în necazuri și a murit. Dar nu există accidente în război. Sau ne este milă de un ofițer care a fost ucis de un glonț „rătăcit” care a intrat în cortul său. Nu există gloanțe „rătăcite” și nici nu au existat vreodată. Fiecare glonț nimereşte unde trebuie. Nu există accidente oarbe în război.

* * *
Toate războaiele, de la începutul și până la sfârșitul istoriei, sunt războaie biblice, adică toate depind de voința vie, activă și atotputernică a Sfintei Treimi, Celei Nevăzute și Atotputernice; toate izvorăsc din păcatul ambelor părți (nn: participante în război), sau doar al uneia dintre ele; toate funcționează după legea biblică a cauzalității și sfârșesc așa cum le acordă Justiția Eternă și Fără de Greşeală.

OAMENII APOSTAȚI ȘI NEEVLAVIOȘI VOR FI ÎNFRÂNȚI, DEȘI SUNT LA FEL DE MULȚI CA ȘI FRUNZELE DIN PĂDURE.

* * *
Se poate spune cu siguranță că partea căreia voința lui Dumnezeu îi dă victoria, acea va învinge. Din Sfânta Revelație a lui Dumnezeu reiese clar cui dă Dumnezeu biruința. Acest lucru este clar și din exemplul tuturor războaielor din istoria omenirii, dacă sunt privite în lumina Sfintei Revelații. Pe scurt: voința lui Dumnezeu îl face învingător pe cel care are cea mai clară și mai puternică credință în Dumnezeu și care se supune legii Sale. Un popor apostat și nelegiuit va fi învins, chiar dacă este la fel de numeros ca frunzele unei păduri. Conducătorii nelegiuiți și apostați ai unei națiuni nu vor fi ajutați de inteligența, calculul, armata, cultura, armamentul, diplomația, elocvența sau orice altceva de natură materială.

* * *
Norocul militar al tâlharilor și violatorilor nu se datorează puterii lor, ci păcătoșeniei oamenilor pe care îi atacă.

* * *
În război, soldatul trebuie să fie curat de păcate și corect sufleteşte, trebuie să stea cu frică ca o lumânare în fața lui Dumnezeu.

* * *
O națiune care s-a îndepărtat de singurul Dumnezeu viu este, în esență, o națiune moartă. Sufletul lor este ca o umbră, care se clatină în lume, ca un stejar tăiat până la rădăcină, dar care încă nu a fost tăiat. Este nevoie de cutremure, inundații, molimă sau război pentru a spulbera această umbră, pentru a doborî copacul tăiat, pentru a îngropa morții. Pentru că a te îndepărta de Dumnezeul cel viu înseamnă a face război împotriva Lui și a încălca întreaga Sa lege.

* * *
Nici o națiune nu poate trăi în pace păcătuind împotriva legii lui Dumnezeu. Păcatul este agentul războiului; și oricât de mult ar arăta o națiune păcătoasă că este pașnică, războiul trebuie să o lovească.

* * *
Oamenii cărora războiul le aduce sclavia au meritat-o prin viața lor nedemnă în timp de pace.

* * *
Cei mai importanți factori în eliberarea unui popor înrobit sunt pocăința poporului și harul lui Dumnezeu.

* * *
Armele nu ajută acolo unde Dumnezeu nu ajută. Dar acolo unde Dumnezeu ajută, poate fi victorie în praștia unui păstor.

* * *
De calitatea păcii noastre depinde dacă va fi sau nu va fi război. Dacă în vremuri de pace viețile noastre sunt plăcute lui Dumnezeu, bineînțeles că nu va exista război. Dar o lume fără Dumnezeu este un leagăn de război. În lume se înmulțesc și cresc bacili de război, iar când aceștia se înmulțesc și cresc, războiul este inevitabil. Fie că vor sau nu, războiul este inevitabil.

De când a apărut lupta împotriva lui Dumnezeu în Europa, națiunile europene au fost în război incomparabil mai mult decât restul lumii. Războiul a fost biciul lui Dumnezeu pentru a-i instrui pe cei neînțelepți. Dar cei neînțelepți nu s-au deşteptat. Ei cad din ce în ce mai adânc, se îndreaptă spre prăpastie… Cei aleși de Dumnezeu să fie „sare și lumină” și-au pierdut puterea și se sting.

* * *
Motivele viitorului război sunt apostazia de la Dumnezeu și idolatria națiunilor creștine și a conducătorilor lor. Aceste cauze sunt identice cu cauzele războaielor din cauza cărora Israel, cândva sarea și lumina lumii, a suferit și a pierit. Aceste cauze trebuie înlăturate rapid prin pocăință și întoarcerea la Dumnezeu, pentru că altfel o serie întreagă de războaie viitoare vor duce, fără îndoială, la distrugerea națiunilor creștine – dar nu și a creștinismului însuși.

* * *
Dacă nicio națiune creștină nu se pocăiește și nu se întoarce la Hristos, centrul sufletului și al vieții sale, atunci Dumnezeu va da victoria națiunilor asiatice, necreștine.

* * *
Victoria în războiul viitor este condiționată de pocăință. Națiunea victorioasă va fi acea națiune care, după ce a fost chemată la război de Pronia lui Dumnezeu, se va pocăi în fața celorlalți și, apelând la Dumnezeu, își va repara păcatele.

* * *
Ce s-ar întâmpla dacă toate națiunile creștine s-ar pocăi? Cine ar câștiga atunci? Atunci toți ar fi câștigat, iar o astfel de victorie ar fi fost cea mai glorioasă, pentru că atunci nu ar mai fi existat niciun război. O, ce fericire ar fi fost pentru omenire dacă toți s-ar fi pocăit și toți ar fi învins! Dar, deși nu există nimic mai ușor sau mai salutar decât pocăința, oamenii de astăzi au ales calea cea mai grea și mai pernicioasă.

* * *
În războiul care va urma, națiunile cele mai îngâmfate în fața lui Dumnezeu vor fi și cele mai afectate.

* * *
În răutatea lor, națiunile creștine au devenit mult mai rele decât națiunile necreștine, care se agață cu tărie de „zeii”-idealurile lor, în timp ce printre națiunile creștine nu există doar propagandă împotriva Domnului, ci chiar „răfuială” directă împotriva Lui. La fel a fost și cu evreii înainte de distrugerea lor. Vecinii lor idolatri erau credincioși idolilor lor, dar evreii, după ce L-au respins pe Dumnezeu, au călcat în picioare legea Lui. Dumnezeu i-a pedepsit, dar ei au rămas în continuare la lipsa lor de evlavie și au continuat să fie scandalizați. Și profetul a strigat: „O, Doamne, ochii Tăi nu privesc ei oare la adevăr? Tu îi baţi şi ei nu simt durerea; Tu îi pierzi şi ei nu vor să ia învăţătură; şi-au făcut obrazul mai vârtos ca piatra şi nu vor să se întoarcă.” (Ier. 5:3).

* * *
Dumnezeu nu este un om care să nu știe, și El știe, că în necazuri omul se întoarce la Adevăr, de aceea trimite dezastre. În pace și belșug, oamenii devin neevlavioși și egoiști; pentru a-i trezi la realitate, Dumnezeu trimite calamități. De aici și proverbul: „Până nu răsună tunetul, omul nu-şi face cruce”.

Dragostea lui Dumnezeu este incomparabil mai mare decât dragostea unei mame și, desigur, Dumnezeu permite pedeapsa doar din dragoste pentru om.

* * *

Cel care se află în război cu sine însuși poate merge cu fermitate pe calea cea bună spre adevăratul țel. Dacă un om nu este în război cu el însuși, el este în război cu Dumnezeu și cu oamenii.

* * *

Cei care au păcătuit nu vor fi pedepsiți cu războiul imediat, ci după o perioadă lungă, foarte lungă de răbdare și iertare din partea lui Dumnezeu. Când Domnul a epuizat toate celelalte mijloace de corecție, Sfânta Sa Dragoste nu va recurge decât la ultima soluție – pedepsirea copiilor Săi cu flagelul războiului. Prevăzând războaiele, Hristos a plâns (vezi: Luca 19, 41).

* * *

Când a prezis războaiele – până la sfârșitul vremurilor – Hristos a menționat și motivul lor: Căci se vor ridica hristoși și prooroci falși și, din cauza creșterii fărădelegii, dragostea se va răci în mulți (Mt 24,12.24). Falșii hristoși vor arăta oamenilor scopuri false ale vieții; falșii profeți vor prezice în mod fals evenimentele; nelegiuirea și răceala dragostei îi vor conduce pe oameni pe căi false. Unii nu vor cunoaște nici scopul, nici modul de viață.

Alții vor fi rătăciți de slăbiciunea de caracter. Alții vor cunoaște atât scopul, cât și calea vieții, dar le vor respinge în mod deliberat și cu răutate pe amândouă, așa cum bătrânii evrei le-au respins în mod deliberat și cu răutate când L-au răstignit pe Hristos. Toate acestea determină Sfânta Iubire, plângând, să îngăduie ca fiii Săi să fie pedepsiți cu flagelul războiului.

Atâta timp cât oamenii, prin gândurile, sentimentele și faptele lor, sunt în război împotriva lui Dumnezeu, visele lor de pace sunt în zadar.

* * *

Atâta timp cât oamenii prin gândurile, sentimentele și faptele lor se războiesc împotriva lui Dumnezeu, visele lor de pace sunt în zadar. Războiul trebuie să izbucnească acolo unde sunt semănate semințele războiului… Nu este pace pentru cei răi, zice Domnul (Isaia 48:22).

* * *

Misiunea Europei este de a trăi ea însăși o viață creștină și de a-i ajuta pe frații săi, națiunile păgâne, să se ridice la Hristos. Europa însăși a căzut în idolatrie. Din această discordie se nasc toate celelalte, iar războiul urmează în mod inevitabil.

* * *

Oamenii au meritat deja războiul care va urma. Dacă nu ar fi fost mila și dragostea lui Dumnezeu, războiul ar fi început de mult. Într-adevăr, fără dragostea milostivă a lui Dumnezeu, sabia – pentru păcatele creștinilor – nu ar fi fost niciodată pusă în teacă. Pacea relativă actuală, acest răgaz, nu ne este dat de inteligența și cultura oamenilor, ci de harul și dragostea lui Dumnezeu; și, de asemenea, de frica de Dumnezeu și de rugăciunile oamenilor evlavioși și buni, care se găsesc în fiecare națiune din Europa și America.

* * *

De la căderea în prăpastie până la salvare și siguranţă este un singur pas. O să vrea oamenii să se retragă măcar cu un pas din prăpastia straşnică peste care se află? Dumnezeu așteaptă răspuns la această întrebare; așteaptă ca un tată iubitor și grijuliu. Deși în fiecare zi i se dă lui Dumnezeu un răspuns negativ – în mila și dragostea Sa, Dumnezeu așteaptă; așteaptă să vadă dacă vreun popor va auzi un răspuns bun pentru a devia dezastrul.

* * *

Binecuvântat este conducătorul care, cunoscând Adevărul, cheamă la timp poporul său la pocăință înaintea Dumnezeului Celui Viu. Fericiți sunt cei care vor arunca în timp armele păcatelor lor împotriva lui Dumnezeu. Nici un rău nu se va apropia de ei. Neînarmați, ei vor trăi în siguranță, căci Domnul Atotputernic îi va proteja cu dreapta Sa invincibilă. Chiar dacă nu are nici măcar o sabie, dușmanii lui vor fi neputincioși în fața lui și nu vor trece granițele țării sale; Domnul oștirilor nu le va permite să facă acest lucru. Iar dacă dușmanii săi îi depășeau limitele, își săpau astfel propriul mormânt.