Într-o lume aservită simțurilor corporale și magicului tehnologic mulți consideră rugăciunea de prisos sau nepotrivită omului emancipat al vremii noastre. Căci ce poate aduce – zic ei – rugăciunea? Sau cum te mai poți simți emancipat și demn, din moment ce recurgi la rugăciune? În realitate însă întrebările acestea trebuie puse pe dos: Cum poate trăi omul fără rugăciune? Sau cum poate simți plinătate și libertate, dacă nu se hrănește cu rugăciunea? Rugăciunea reprezintă o necesitate ființială a firii omenești. Precum icoana există și își păstrează valoarea ei doar pusă în legătură cu cel pe care îl iconizează, tot astfel și omul, ca făptură după chipul lui Dumnezeu, există, își păstrează valoarea sa și se împlinește doar în legătură cu Cel al Cărui chip (icoană) este.

Rugăciunea este raportarea omului la Dumnezeu, comuniunea și unirea cu El. Rugăciunea nu este o practică magică, ci o faptă a libertății. În vreme ce practica magică se face pentru a satisface voia omenească, indiferent dacă aceasta e în acord sau nu cu voia dumnezeiască, rugăciunea se face prin libera încredințare a omului voii lui Dumnezeu. Când rugăciunea nu se face în aceste condiții, ci urmărește înfăptuirea voii omului, reprezintă de fapt o practică magică.

Pentru a se apropia de Dumnezeu, omul trebuie să lase deoparte orice grijă lumească; trebuie să își desprindă mintea de făpturi și să și-o înalțe la Făcătorul lor. Și ca să izbutească aceasta, e nevoie să își pună în lucru acea putere specială a minții, care se numește atenție sau luare aminte. Fără luarea aminte nu avem rugăciune adevărată. Iar când mintea se ațintește la Dumnezeu, se unește cu inima și unifică întregul om. Inima omului, care după învățătura Sfintei Scripturi constituie sinele cel mai profund, rămâne în adâncul ei necunoscută omului însuși: Inima e mai adâncă decât toate, și ea este omul; și cine îl va cunoaște pe acesta? Eu Domnul, cel ce cercetez inima și încerc rărunchii, ca să dau fiecăruia după căile lui și după roadele obiceiurilor lui (Ieremia, 17, 9-10). Prin rugăciune omul află cunoașterea harismatică a lui Dumnezeu și unirea în taină cu El. Pătrunde astfel și în zona subconștientă sau inconștientă a sinelui său, luminându-o cu lumina dumnezeiască.

Rugăciunea nu se face doar în biserici, în adunările pentru săvârșirea în comun al cultului, ci și de sine. Desigur biserica – locul adunării credincioșilor – are o deosebită importanță pentru rugăciune. Dar acest fapt nu micșorează rostul și valoarea rugăciunii personale de sine sau particulare. Rugăciunea aceasta este numită adesea și individuală. Dar denumirea aceasta nu este potrivită, întrucât creștinul nu se roagă niciodată individual, ci chiar și când se roagă aparte, se roagă tot ca membru al Bisericii. Rugăciunea de sine reprezintă prelungirea rugăciunii celei una a trupului Bisericii de către fiecare mădular al ei în parte. Temelia ei este adunarea euharistică. Creștinul Îl numește Tată pe Dumnezeu, întrucât aparține trupului lui Hristos. Acesta este motivul pentru care rugăciunea personală are sens eclesiologic.

Rugăciunea model a creștinului este rugăciunea domnească. Prin aceasta Dumnezeu este chemat Tată al tuturor: Tatăl nostru care ești în ceruri (Mt 6, 9;  Lc 11, 2). Dumnezeu căruia ne rugăm creștinii este Unul și Întreit: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Sf. Maxim Mărturisitorul arată în primele trei fraze ale Rugăciunii domnești o adresare limpede la persoanele Sfintei Treimi. În invocarea de început există numele Tatălui. În cuvântul Numele, distinge pomenirea Fiului, care în literatura iudeocreștină era denumit prin acest termen. Iar propoziția vie/vină Împărăția Ta consemnează invocarea Sfântului Duh, prin harul căruia vine în lume Împărăția lui Dumnezeu. Astfel rugăciunea devine teologie și teologia rugăciune.

Rugăciunea îl înalță pe om la arhetipul său, la Dumnezeu, și îl preschimbă în ipostas adevărat sau persoană adevărată (în greacă termenul prosopon înseamnă și persoană dar și chip sau față, ceea ce  arată legătura de nedesprins dintre persoană și chipul care aceasta îl poartă). Este cel mai mare privilegiu dat omului, însă pentru a-l simți ca privilegiu, trebuie ca omul să aibă o maturitate duhovnicească pe  potrivă și râvnă dumnezeiască. Imaturitatea duhovnicească și trândăvia nu îl lasă pe om, însă, să prețuiască și să trăiască așa cum se cuvine rugăciunea. O consideră o îndatorire grea. Dar această considerație dă naștere anumitor întrebări: Ce scop poate avea această îndatorire și ce poate aduce împlinirea ei. Ce rost poate avea o cerere adresată lui Dumnezeu, adică Atotștiitorului, Care cunoaște nevoile și cererile omului. Tot așa, pe de altă parte, la ce folosește mulțumirea pentru darurile și binefacerile lui Dumnezeu sau slăvirea numelui Său, de vreme ce Dumnezeu nu are nevoie de nici o satisfacție?

Dumnezeu nu are trebuință de rugăciunea omului. Omul, însă, are trebuință de rugăciune. Dumnezeu voiește să îl mântuiască pe om. Dar acesta nu acceptă totdeauna mântuirea. Rugăciunea valorifică oferta lui Dumnezeu. Nu Îl coboară pe Dumnezeu în lume ci îl înalță pe om la Dumnezeu; îl face vas primitor al milei și harului Său. Precum cel ce se află în barcă și trage de funia legată de mal, nu mută țărmul lângă barcă , ci se mută pe sine însuși și barca la țărm, tot astfel cel ce se roagă nu Îl coboară pe Dumnezeu Carele pretutindeni este, ci se ridică pe sine însuți către El. În felul acesta se înfiripă tainic întrepătrunderea vieții dumnezeiești cu cea omenească; viața omenească este înălțată la Dumnezeu, iar viața lui Dumnezeu pătrunde înăuntrul omului.

Ceea ce este pentru ochii trupești lumina soarelui, aceea este rugăciunea pentru ochii sufletului. Prin ea Îl cunoaște omul mai bine pe Dumnezeu și se face părtaș vieții dumnezeiești. Biruiește cugetarea trupească , își lărgește conștiința  și își orientează corect existența. De altfel, slava pe care omul o dă lui Dumnezeu, se întoarce în cele din urmă la sine însuși. Și mulțumirea pe care o exprimă către Domnul, devine măsura virtuții personale a desăvârșirii omului.

Invocarea lui Dumnezeu și raportarea cultică la El îl face pe om în chipul lui Dumnezeu. Precum floarea soarelui, întorcându-se către soare, este hrănită și însuflețită de către el, tot așa și omul, întorcându-se către Dumnezeu prin rugăciune, este hrănit și însuflețit duhovnicește de către El. Dumnezeu, ca foc ce arde și lumină ce luminează, Se face simțit în vremea rugăciunii într-un mod sau altul, în funcție de starea sau măsura duhovnicească a credinciosului. Astfel, unii ies de la rugăciune ca dintr-un cuptor aprins, care i-a curățat de întinăciunea păcatului, în vreme ce alții ies ca luminați și îmbrăcați în haina smereniei. Cei ce ies de la rugăciune fără a simți una din aceste două lucrări, nu se roagă duhovnicește ci trupește și iudaicește. Pe de altă parte, precum copilul care își iubește și își admiră părinții , se străduiește în tot chipul să îi imite și să participe la viața lor, tot așa credinciosul care Îl iubește pe Dumnezeu este firesc ca, prin toate mijloacele și posibilitățile, prin gândirea și simțămintele lui, prin mișcările și șederea sa, prin vorbele și tăcerea lui, prin dorințele și hotărârile sale, să încerce să Îl imite și să participe la viața Lui .

Rugăciunea este virtute și maică a virtuților. Ca virtute, îl înalță pe om la Dumnezeu. Iar ca maică a virtuților, îl călăuzește tainic la unirea cu Dumnezeu și naște virtuțile. Însă, ca orice virtute, și rugăciunea are nevoie de efortul omului. Un efort deosebit îl cere lupta cu gândurile care vin omului la rugăciune, ca și unirea minții cu inima, care reface unitatea lăuntrică a omului. Dar toate acestea nu reprezintă o lucrare strict omenească, ci presupune și darul harului lui Dumnezeu.

Ca mod de punere în practică a rugăciunii aceasta poate lua diferite forme și manifestări sufletești. În general, la începători este des întâlnită rugăciunea predominată de imaginație, închipuiri și fantezii. Sau , într-un caz mai fericit, cu puțină atenție, creștinul înțelege doar cu mintea cuvintele rugăciunii. Este de înțeles, însă, neputința omului de a avea de la început o rugăciune desăvârșită. Însă, dacă aceste moduri de rugăciune se statornicesc, în special cel al rugăciunii care îl ține pe om în tărâmul închipuirii sau imaginației, și nu se depășesc, acestea îl mențin pe om în nerodire duhovnicească și îi pot provoca stări bolnăvicioase pentru că imaginația este tărâmul în care demonii îl atacă cel mai ușor și până la ultima suflare pe om. Nici unul din cele două moduri începătoare de rugăciune, însă,  nu duce la eliberarea de patimi, și, prin urmare, nici la vederea lui Dumnezeu. Adevărata rugăciune, cea duhovnicească sau desăvârșită, este atunci când mintea omului se unește cu inima, pătrund în înțelesurile tainice ale rugăciunii și ale Împărăției lui Dumnezeu și se apropie de Dumnezeu prin curăție, fără de imagini sau forme.

Mulți reduc rugăciunea la cadrul cererii sau al schimbului cu Dumnezeu. Acest fapt nu este corect. De altfel, rugăciunea nu este doar un mijloc de cerere, ci și un mijloc de deplângere a ticăloșiei pe care o simte omul înlăuntrul său: a murdăriei păcatului, a pângăririi conștiinței, a egoismului, a neputinței, a lâncezelii , a fricii, a îndoielii, a deznădejdii lui. Dar , în același timp rugăciunea este și un mod de mulțumire și slăvire. Prin mulțumire, credinciosul își exprimă recunoștința sa față de Dumnezeu dar totodată ea îl mișcă pe Dumnezeu către și mai mari daruri. Sf. Ioan de Kronștadt spune: Rugăciunea este o necontenită recunoștință față de Domnul, iar Sf. Isaac Sirul scrie: Mulțumirea celui ce primește, ațâță pe cel ce dă ca să dea daruri și mai mari decât cele dintâi. Cele ce le are omul nu îi aparțin propriu-zis lui, ci lui Dumnezeu. Când nu uită că Dumnezeu este Cel ce i le-a dat, ci le primește cu recunoștință, atunci cu adevărat devin ale lui. Și, pe de altă parte, slăvindu-L pe Dumnezeu, participă el însuși la slava și fericirea Lui.

Prin rugăciune omul poate cere și dobândi și daruri speciale, necesare împrejurărilor concrete ale vieții lui. Hristos a spus: Cereți și vi se va da, căutați și veți afla, bateți și vi se va deschide. Dumnezeu nu este, însă, un mijloc de satisfacere a dorințelor omului. Ci, este Domnul Atotînțelept și Atotputernic, iar acest simțământ trebuie să însoțească toate cererile și rugăciunile noastre, și întotdeauna când cerem este potrivit a nu uita să zicem și: Doamne, facă-se voia Ta, că Tu știi mai bine toate!

Pentru a rodi, rugăciunea are nevoie de cugetare smerită, simplitate și încredere de copil în Dumnezeu. Felul de a cugeta al copilului, manifestat în special prin simplitate și încredere în părintele său, trebuie să caracterizeze rugăciunea credinciosului. Modul acesta de a cugeta presupune conștiința omului că el nu cunoaște ce îi este cu adevărat de folos. Și precum copilul cere de la părintele său orice, tot așa și credinciosul poate cere de la Dumnezeu totul. Dar, iarăși, precum dragostea părintelui față de copil se manifestă nu numai prin satisfacerea, ci și prin nesatisfacerea cererilor lui, tot astfel și dragostea lui Dumnezeu către om se exprimă nu numai prin împlinirea , ci și prin neîmplinirea cererilor lui. Dacă, în final, copilul e dator să primească judecata și sfatul printelui său, cu atât mai mult este dator omul să primească judecata atotcunoscătorului Dumnezeu, care cunoaște mai bine decât el ce îi este de folos.

Omul nu este în stare să cunoască totdeauna ce îi este cu adevărat de folos. Nici nu poate fi sigur că se va folosi cu adevărat, dacă i se va satisface o anumită cerere a sa. Lucruri părute rele, îi pot fi de folos, în vreme ce altele, aparent bune, îl pot vătăma. De aceea trebuie să lase totdeauna judecata și hotărârea finală pe seama lui Dumnezeu Celui atotcunoscător și să primească, smerit, voia Lui. Că Dumnezeu judecător este, pe unul smerește, pe altul înalță (Psalm 74, 7). Hristos Însuși rugându-se Tatălui să depărteze de la El paharul muceniciei, a adăugat Însă nu cum voiesc Eu, ci precum Tu voiești (Matei 26, 39). Când credinciosul se încredințează voii lui Dumnezeu, se maturizează și se desăvârșește duhovnicește, Când, însă, stăruie în voia sa, se chinuie și se pierde, după cum arată și Proorocul David: Că iată cei ce se depărtează pe sineși de la Tine vor pieri, … iar mie a mă lipi de Dumnezeu bine este, și a pune întru Domnul  nădejdea mea (Psalm 72, 26-27).

Nimeni nu se întoarce deșert de la rugăciune. Tot cel care cere, ia. E de ajuns să ceară cum se cuvine: Iar când stați de vă rugați, iertați orice aveți împotriva cuiva (Mc 11, 25). Iar luarea poate consta și în neîmplinirea cererii sau în împlinirea ei altfel decât voia omul. De multe ori ceri mila lui Dumnezeu, dar fiindcă aceasta vine precum Dumnezeu găsește de cuviință, o respingi, că nu a venit precum voiai tu. Însă doar Dumnezeu, care cunoaște tainele inimii fiecăruia, știe ce îi este cu adevărat de folos omului. Mai mult, rugăciunea însăși este o răsplată pentru cel ce se roagă. Nu zice că, zăbovind mult timp în rugăciune, scrie Cuviosul Ioan Scărarul, n-ai dobândit nimic, căci iată ai și dobândit. Căci ce bine este mai înalt ca Acela de a fi fost lipit de El și de a fi stăruit neîntrerupt în unirea cu El? În final, ceea ce are o importanță deosebită este că Dumnezeu aude totdeauna cererile oamenilor. Iar când omul cunoaște lucrul acesta, este încredințat că i se va face potrivit cu ceea ce îi este într-adevăr de folos.

Trebuințele omului nu sunt doar materiale, ci și duhovnicești. Iar trebuințele duhovnicești sunt mai importante decât cele materiale. Cel ce se roagă doar pentru nevoile materiale, uită nevoile lui mai profunde, dar și porunca lui Hristos care spune să căutăm mai întâi Împărăția lui Dumnezeu. Dumnezeu știe că omul are trebuință de bunurile materiale. Însă acestea, oricât de importante ar părea, sunt cu totul neînsemnate față de cele cerești. Că ce-i va folosi omului, dacă va câștiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? (Mt 16, 26). De altfel, credinciosul nu Îl cinstește pe Dumnezeu când Îi cere lucruri mărunte, ci când Îi cere lucruri însemnate, care țin de suflet: iertarea, curățirea, luminarea, înțelepciunea, bunătatea, blândețea, dragostea, mila, puterea de a ierta. Pe cât sporește duhovnicește, mintea i se luminează și învață pentru ce lucruri trebuie să se roage.

Creștinul adevărat nu se roagă doar pentru sine, ci și pentru semenii săi, vii sau adormiți în Domnul. Ce rost are rugăciunea pentru aceștia și cum poate cineva să mijlocească la Dumnezeu pentru grijile și nevoile celorlalți?

Rugăciunea pentru ceilalți poate fi înțeleasă  doar în temeiul ei ecclesiologic. Ca mădulare ale trupului lui Hristos, dreptcredincioșii sunt organic legați întreolaltă. Durerea, grijile și nevoile fiecărui mădular nu se pot înțelege independent de durerea, grijile și nevoile celorlalte mădulare. Adevăratul creștin privește situațiile în care se află ceilalți ca pe ale sale. Dar și invers, trăiește în situațiile sale cele ce li se întâmplă celorlalți. În drama păcatului său personal, trăiește drama păcatului lumii, și în propria sa tragedie pătimește tragedia întregii omeniri. Astfel participă la viața celorlalți și împarte cu ei durerea și problemele lor. De aceea este firesc să nu se roage ca individ izolat, ci ca mădular al trupului unitar al lui Hristos, chiar și când se roagă singur. Astfel că putem întoarce întrebarea pe care am formulat-o  și întreba dacă, și în ce măsură, poate un adevărat creștin să se roage numai pentru sine sau să ceară satisfacerea cererilor sale individuale. O asemenea rugăciune ignoră însăși ființa Bisericii.

Rugăciunea creștinului trebuie să se lărgească treptat și neîncetat, spre a cuprinde întreaga lume, precum se întâmplă în rugăciunea Bisericii. Toți sunt făpturile lui Dumnezeu. Iar Hristos S-a făcut om pentru mântuirea tuturor. Biserica nu cheamă în sânul ei doar anumiți oameni, ci pe toți fără excepție. Dar și toate mădularele Bisericii sunt chemate să dea mărturia Evangheliei mântuirii tuturor celor  ce sunt în afara ei. Astfel devine evidentă necesitatea rugăciunii pentru întreaga lume. Rugăciunea aceasta este mai grea, dar și mai deplină, mai apropiată de desăvârșire. Este rugăciunea Sfinților, care se lucrează prin harul Sfântului Duh. Când Duhul lui Dumnezeu Se sălășluiește în om , îl lărgește la nesfârșit, îi dă caracter universal. Atunci și rugăciunea lui dobândește dimensiuni universale și harul lui Dumnezeu este invocat pentru toți oamenii, ca pentru sine.

Legătura cea întru Hristos a credincioșilor nu este desființată de moarte. Cei adormiți în Domnul, ca și cei vii, aparțin trupului Bisericii și nu încetează de a-și păstra unitatea lor în Hristos. Cei adormiți în Domnul au trebuință de rugăciunile celor vii. Iar cei vii au trebuință de rugăciunile celor adormiți, mai ales ale acelora care au bineplăcut lui Dumnezeu și au îndrăznire înaintea Lui. De aceea Biserica a rânduit pomenirile Sfinților – când li se cer mai stăruitor rugăciunile, adică mijlocirile lor – dar a rânduit și pomenirile morților, când se roagă anume pentru cei adormiți în Domnul. Pomenirile celor adormiți se săvârșesc de regulă la dumnezeiasca Liturghie, care se încheie cu împărtășirea credincioșilor de dumnezeiasca Euharistie. Pomenirile morților nu rămân la nivel psihologic, ci sunt ridicate la nivelul ontologic. Nu reprezintă simple amintiri psihologice, ci comuniune liturgică, realizată în trupul lui Hristos, Biserica. Aceasta este trupul comun al tuturor, vii și adormiți. Și aceasta înseamnă că, precum pentru cei vii, tot așa și pentru cei adormiți, rugăciunea credincioșilor are o valoare reală.

Greșeala care se face de obicei la rugăciunea de sine sau chiar și la rugăciunea săvârșită în Biserică este limitarea credinciosului la sine însuși și ignorarea celorlalți. Însă o asemenea rugăciune nu este creștinească. Biserica este casa lui Dumnezeu, iar credincioșii alcătuiesc o familie al cărei părinte este Dumnezeu. Cel ce nu simte astfel, nu privește Biserica drept casă a lui, nici pe ceilalți ca frați și surori și nici pe Dumnezeu ca Tată comun. Starea aceasta, care caracterizează în special epoca noastră individualistă, are consecințe nefaste pentru viața credincioșilor și a Bisericii. Rugăciunea creștină nu poate fi înțeleasă decât ca rugăciune a fiilor lui Dumnezeu, care aparțin unuia și aceluiași trup al Bisericii.

Creștinul care are maturitatea duhovnicească necesară și simte rugăciunea ca privilegiu, se roagă neîncetat. Împreună-petrecerea cu o anumită persoană iubită este urmărită și prețuită în sine însăși, nu din obligație sau din interes. Stăruirea în rugăciune vădește iubirea de Dumnezeu. Vădește dragoste dumnezeiască și gustarea frumuseții duhovnicești. Dumnezeu, izvorul frumuseții, îl desface pe om de frumusețile stricăcioase și îi dezvăluie acestuia frumusețea dumnezeiască, ascunsă și înlăuntrul ființei omenești. Fără simțirea acestei frumuseți omul nu se îngrijește de rugăciune, ci se pleacă mai degrabă spre iubirea plăcerii trupești. Credinciosul care Îl iubește pe Dumnezeu se gândește neîncetat la El. Se bucură de rugăciune și nu vrea să o sfârșească. Cel ce iubește cu adevărat, zice Sf. Ioan Scărarul, își închipuie pururea fața celui iubit și o îmbrățișează cu dulceață înlăuntrul său. Unul ca acesta nu se mai poate liniști nici în somn de dorul aceluia, ci și atunci se îndeletnicește cu cel dorit. Așa se întâmplă cu ființele cerești, așa și cu cele trupești.

Hristos îi îndeamnă pe ucenicii Săi să se roage necontenit și stăruitor (Luca 18, 1-8). Iar Sf. Apostol Pavel îi sfătuiește pe credincioși să se roage neîncetat (1 Tes 5,17; Efeseni 6,18). La aceasta ne și conduce adevărata dragoste de Dumnezeu. Îndemnul la rugăciune neîncetată nu este o figură de stil, o hiperbolă. De la început Biserica a înțeles îndemnul acesta în sens propriu. Păreri diferite s-au exprimat doar în ceea ce privește  modul punerii în practică. În scrierea sa Despre rugăciune, Origen susține că rugăciunea neîncetată reprezintă sinteza obținută din unirea rugăciunii obișnuite cu comportamentul moral general al credinciosului. Astfel, întreaga viață devine o neîncetată rugăciune, parte a căreia este și rugăciunea obișnuită. Părinții Bisericii nu s-au mulțumit, însă, doar cu această tâlcuire și au căutat, cu o mai mare conștiinciozitate, exercitarea rugăciunii neîncetate. Sfântul Vasile cel Mare observă că întreaga viață a credinciosului este vreme de rugăciune. Rugăciunea nu trebuie să se reducă la cuvinte, ci să se extindă la toate dispozițiile și lucrările omului: „Că trebuie nu în silabe să împlinim rugăciunea, ci mai mult în voirea sufletului și în fapte de virtute întinse pe tot parcursul vieții să plinim puterea rugăciunii. „Ori de mâncați, zice Apostolul Pavel, ori de beți, ori altceva de faceți, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceți”. Șezând la masă, roagă-te; aducând pâinea, mulțumește Celui ce ți-a dat-o; cu vin slăbiciunea trupului îngrijindu-ți-o, adu-ți aminte de Cel ce ți-a dat ție darul spre veselia inimii și mângâierea bolilor. A trecut trebuința mâncărilor? Să nu treacă și pomenirea Făcătorului de bine. Cămașa îmbrăcându-o, mulțumește Celui ce ți-a dat-o; cu haina înfășurându-te, sporește-ți dragostea de Dumnezeu, Care ne-a dăruit acoperăminte potrivite și iernii și verii, păstrătoare a vieții noastre și acoperitoare a ce e urât. Plinitu-s-a ziua? Mulțumește Celui ce soarele spre slujba lucrurilor celor din zi l-a dăruit nouă, și foc spre a lumina noaptea și a sluji restului trebuințelor vieții acesteia. Noaptea să-ți dea alte pricini de rugăciune. Căci când ridici ochii la cer și privești frumusețea stelelor, roagă-te Stăpânului celor văzute, și închină-te lui Dumnezeu, preabunului meșter a toate, Cel ce toate cu înțelepciune le-a făcut. Când vezi toată firea vietăților de somn cuprinzându-se, iarăși închină-te Celui ce și fără voia noastră, prin somn, din osteneli ne-a slobozit pe noi și, prin mică odihnă, iarăși ne-a adus la plinătatea puterii. Iar noaptea să nu-ți fie întreagă sortită somnului, nici să primești ca prin nesimțirea somnului jumătate din viață a ți-o face netrebnică; ci împărțit să-ți fie timpul nopții între somn și rugăciune; ba și visele să-ți fie cugetări la dreapta cinstire” (Sf. Vasile cel Mare, Omilie la Mucenița Iulita). Sf. Grigorie Teologul notează: „Trebuie să pomenim pe Dumnezeu mai des decât respirăm. … Pentru cel ce caută desăvârșirea cea după Hristos, rugăciunea nu cunoaște măsură. Rugăciunea este întărirea și luminarea sufletului. Și e nevoie să se facă neîncetat nu pentru a-L îndupleca pe Dumnezeu spre împlinirea vreunei anume cereri, ci pentru a adeveri că omul se întoarce la Dumnezeu și vrea să rămână neîncetat lângă EL, spre a fi al Lui și părtaș darurilor Lui”.

Când omul este stăpânit de iubirea lui Dumnezeu, simte rugăciunea ca o respirație. Nu se întreabă cum se poate ruga neîncetat, așa cum nu se întreabă nici cum poate respira neîncetat. Precum respirația este o funcție biologică, tot așa și rugăciunea devine o funcție duhovnicească. Însă cel ce uită de iubirea lui Dumnezeu, nu simte nevoia rugăciunii și, în starea aceasta, se supune cu ușurință patimilor și i se întunecă mintea.

Dumnezeu nu este ceva, ci totul. Iar omul nu Îi datorează lui Dumnezeu ceva, ci întreaga lui existență și viață. Viața și moartea, trezia și somnul, lucrarea sau șederea, bucuria sau necazul, trebuiesc să se raporteze la Dumnezeu. Aceasta o urmărește rugăciunea neîncetată: raportarea integrală a omului la Dumnezeu, expresia iubirii celei din toată inima și din tot sufletul și din toată puterea și din tot cugetul. Fără iubire nu se naște rugăciunea adevărată. Și fără lacrimi nu sporește. Răsadul rugăciunii este adăpat de izvoarele lacrimilor, iar acestea izvorăsc prin pocăință și zdrobirea sufletească din pricina păcatului.

Și ca să punem început bun de rugăciune în fiecare zi și în toată vremea, trebuie să ne amintim chemarea și îndemnul lui Dumnezeu către toți oamenii, din toate vremurile, îndemn care cheamă pe om la întoarcere din țara păcatului, și sălășluire în pământul făgăduinței și al dreptății, prin pocăință: „Tatăl  care a trimis pe Înaintemergatorul Ioan, ca să boteze, a propovăduit prin gura lui păcătoșilor : „Pocăiți-vă” (Matei 3, 2). Fiul, când s-a aratat în lume, a grăit acest cuvânt, începătură și temelie a propovăduirii Sale: „Pocăiți-vă” (Matei 4, 17). Duhul Sfânt, când S-a pogorât în chip de limbi de foc, cuvântul acesta l-a rostit prin Apostolul Petru: „Pocăiți-vă” (Faptele Apostolilor 2, 38). Trei sunt cei ce mărturisesc, și mărturia lor este adevarată, mai mult, este însuși adevărul. Deci, frați ai mei, păcătoși: „Pocăiți-vă, pocăiți-vă, pocăiți-vă,  căci s-a apropiat Împărăția Cerurilor” ne amintește Sf. Nicodim Aghioritul în a sa „Carte foarte folositoare de suflet”. Orice rugăciune trebuie să aibă ca temelie pocăința celui ce se roagă. Orice cereri, laude sau mulțumiri ar aduce omul lui Dumnezeu, acestea trebuie să fie o expresie a pocăinței înainte de toate. Dacă, pe parcursul urcușului duhovnicesc al omului și al îmbunătățirii sinelui, se pierde din vedere nevoia continuă de pocăință și de smerenie până la moarte, atunci el pierde pământul de sub picioare și se va vătăma negreșit. Căci acestea, smerenia și pocăința, sunt începutul, cuprinsul și sfârșitul a oricărei lucrări duhovnicești spre mântuire, Că întru smerenia noastră Și-a adus aminte de noi Domnul, că în veac este mila Lui  (Psalm 135, 23).

Deci, dacă-ți vei aduce darul la altar și acolo îți vei aminti că fratele tău are ceva împotrivă-ți, lasă-ți darul acolo, înaintea altarului, mergi mai întâi și te împacă cu fratele tău și numai după aceea întoarce-te și adu-ți darul–  Mt 5, 23-24.

Ruga-ți-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc –  Mt 5, 44

Iar când vă rugați, nu fiți ca fățarnicii cărora le place să-și facă rugăciunile … ca să placă oamenilor… Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta și, închizând ușa, roagă-te Tatălui tău Care este întru ascuns, și Tatăl tău Care vede întru ascuns, îți va răsplăti la arătare–  Mt 6, 5-6

Iar când stați de vă rugați, iertați orice aveți împotriva cuiva, pentru ca și Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă greșalele voastre. Iar dacă voi nu iertați, nici Tatăl vostru Cel din ceruri nu vă va ierta vouă greșalele – Mc 11, 25-26.

Nu tot cel ce-Mi zice: Doamne, Doamne! va intra în Împărăția Cerurilor, ci acela care face voia Tatălui Meu Celui din ceruri. Mulți îmi vor spune în ziua aceea: Doamne, Doamne, oare nu în numele Tău am profețit? Și nu în numele tău demoni am scos? Și nu în numele tău multe minuni am făcut? Și atunci le voi mărturisi: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtați-vă de la Mine cei ce lucrați fărădelegea!  – Mt 7, 21-23.

Dacă ați avea credință cât un găunte de muștar, veți zice muntelui acestuia: mută-te de aici acolo!, și se va muta și nimic nu va fi vouă cu neputință  – Mt  17, 20.

Privegheați și vă rugați ca să nu intrați în ispită  Mt 26, 41.

Drept aceea, mergeți și învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit Eu vouă. Și, iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin  – Mt  28, 19-20.

Cuvinte despre Rugăciune

Fragment din cartea „Ține candela inimii aprinsa. Invatatura parintelui Serghie” – Jean Claude Larchet

• Fă din rugăciune candelă nestinsă a inimii tale, şi untdelemnul ei pururea să-l picuri, măcar cât picătura de puţin. Veghează ca fecioarele înţelepte, nu dormi ca cele nebune, ca să nu te afle clipa morţii negătit.

• Ţine candela inimii pururi aprinsă. De se stinge, iute s-o aprindem din nou. Şi se stinge de păcătuim. Dar căindu-ne, să ne luminăm iarăşi cu ea. Iar candela nu-i alta decît rugăciunea.

• Nu fă din rugăciune roaba bunului tău plac. Nu spune nebuneşte: N-am nici un chef să mă rog. E o ocară adusă lui Dumnezeu, şi adevărată hulă. Rugăciunea să-ţi fie ţie lege necălcată. E vorba aici de viaţă şi de moarte. Că nu respiri după cum ţi-e voia, nu cauţi pricini şi prilej ca să respiri. Nu întrebi: La ce bun să respir, de ce respir eu, oare? Atâta ştii: mor de nu respir. Aşa-i şi rugăciunea; nu sta să te tocmeşti. Spune: Asta-i porunca, şi cu asta basta. Pune-ţi canon de rugăciune şi ţine-te neabătut de el.

• La deşteptare, sari la rugăciune cum sare călăreţul în şa, neprivind înapoi şi negândind la ce-o să fie mâine, şi aţine-te aşa măcar o clipă. Iar seara, tot aşa, măcar o clipă, fă-ţi socoteala zilei ce-a trecut şi plânge-ţi greşelile, cerând iertare de la Dumnezeu.

• Nu socoti nebuneşte că rugăciunea cere anume timp şi loc. Roagă-te în toată vremea şi în tot locul. Şi ce nu poţi face cu plecarea genunchilor, fă cu plecarea duhului, stând ca în faţa lui Dumnezeu.

• Nu-i de ajuns să te rogi dimineaţa şi seara. Că nici plămânii nu ţi-i umpli cu aer numai de două ori pe zi.

• De nu poţi să te rogi lucrând, lucrează măcar cu duhul rugăciunii.

• De nu poţi însoţi necontenit lucrul tău cu rugăciunea, fă rugăciune măcar la început şi la sfârşit. Şi strecoar-o în toată clipa de răgaz.

• De-ţi vine la vremea rugăciunii silă, lene, vlăguire, cunoaşte că-s de la draci, şi o veche ispită. Căieşte-te şi roagă-L pe Domnul să te ierte pentru neputinţa ta.

• Iarăşi, de-ţi fuge mintea şi nu mai ştii ce spui la rugăciune, nu te lăsa de ea. Nu-i fă dracului pe plac. Vezi-ţi de rugăciune, că spune în Pateric: „de nu pricepi cuvântul, îl pricepe dracul şi se teme”. Fără osteneală nu e rugăciune.

• Nu trecem dincolo de chipul văzut al lucrurilor şi al făpturilor, şi nici pe noi nu ne cunoaştem cu adevărat, pentru că nu ne rugăm pe cât s-ar cuveni. Numai rugăciunea descuie taina fiinţei noastre. În rugăciune prinde-le pe toate, nimic să nu rămână în afara ei. Nu pune rugăciunea într-o parte, şi toate celelalte ale vieţii tale într-altă parte. Sădeşte rugăciunea în tot ce faci şi pe toate fă-le rugăciune.

• Sileşte-te la rugăciune şi la citirea Scripturii, şi nu după pofta ta, ci după nesmintită rânduială fă-le sfânt şi bun obicei. Că trupul boleşte şi moare pentru lipsa hranei, iar sufletul, pentru lipsa rugăciunii. Că asta-i hrana lui.

• Sufletul tău, când ţi se arată curat şi paşnic, să ştii că e asemeni unui luciu înşelător de apă, clară la vedere, dar plină de mâl şi murdărie în străfundul ei. Aşează-te la rugăciune, şi-ai să vezi îndată cum, ca dintr-o apă răscolită, îi iese la iveală toată necurăţia. Să nu te tulburi, şi mai mult să te rogi, şi ai să te speli de toată întinăciunea.

• De se abat asupra ta cugetele rele ca un roi de muşte, nu te tulbura, ci vezi-ţi cu tărie de rugăciunea ta.

• Pentru tot gândul rău pe care-l ai, căieşte-te pe dată şi roagă-L pe Domnul să te ierte.

• Nu te lăsa de rugăciune chiar de ţi-e sufletul trândav şi scârbit. Şi chiar de-ţi pare că te rogi cu vorbe străine şi de neânţeles, rămâi la rugăciune. Că dracii le înţeleg şi se îndepărtează.

• Stăruie bărbăteşte în rugăciune, în duh de căinţă. Rabdă până la capăt, cum au răbdat mucenicii. E şi asta o cruce pe care o ai de dus.

• Dacă, din mila lui Dumnezeu, rugăciunea curge de la sine, şi ţi-e uşor s-o faci, şi sufletul ţi-e plin de bucurie, unde e vrednicia ta? La greu se arată cât eşti de puternic şi cât de drag ţi-e Dumnezeu.

• Mereu e în rugăciune o parte de trudă omenească. Şi la început e plugărie plină de osteneală. Dar vine apoi harul şi-o face uşoară.

• Uşurinţa la rugăciune semeţeşte. Vezi să n-ajungi ca omul din Evanghelie, căruia stăpânul îi iartă datoria, iar el, neiertător, îşi strânge datornicii de gât.

• Nu căuta dulceaţa şi bucuria rugăciunii. De n-ai parte de ele, nu te întrista; vezi-ţi de rugăciune, şi n-aştepta mângâieri. Pe Dumnezeu să-L cauţi, nu desfătarea ta.

• Lucrarea rugăciunii cere îndelungă-răbdare. Mângâierea harului e darul lui Dumnezeu, nu rodul ostenelii noastre, şi toată bogăţia de la Domnul, s-o adunăm în Domnul şi pentru Domnul, iar nu pentru noi. Iar dacă harul nu vine, să nu deznădăjduim, ci cu răbdarea să trecem pustia părăsirii.

• În vremea rugăciunii vin asupra noastră atâtea ispite, că ni se pare că avem mai multă pace şi linişte când nu ne rugăm! E o veche şi bine-ştiută viclenie a dracului, care ne-aduce gândul că ne merge rău fiindcă ne rugăm, şi de nu ne vom mai ruga, ne va fi mult mai bine. Slavă lui Dumnezeu că dracul nu-i prea mintos, si-i sărac în momeli!

• Când nu te rogi, sufletul se vede limpede ca un lac. Dar un lac plin de mâl, care îndată ce-i răscolit se tulbură. Aşa rugăciunea răscoleşte sufletul şi scoate la iveală relele de care-i ispitit. De stăruim într-însa cu răbdare, ispitele se risipesc şi încet-încet vom stârpi cugetele rele care răsar în noi. De unde vin aceste ispite? De la draci. Dacă vin de la draci, cum poate rugăciunea să ne curăţească, de vreme ce izvorul lor e în afara noastră? Nu vom fi pururi războiţi de draci? Cu adevărat, ispitele vor dăinui, dar nu în suflet, ci în afara lui. În sufletul curăţit prin rugăciune nu-şi mai află hrana răutăţii lor şi surghiunite şi vlăguite nu ne mai războiesc ca mai înainte. „Iscodit-au fărădelegi şi au pierit când le iscodeau, ca să pătrundă înlăuntrul omului şi în adâncimea inimii lui”.

• Nu fi de cremene la rugăciune. Că cere cucernicie, nu voinţă tare, cum socotesc yoghinii, de pildă. Nu-i nicidecum o faptă a voii tale.

• Ziarele ne pun în faţa ochilor o lume bântuită de chin şi suferinţă. Cum să nu-ţi fie milă şi să nu te rogi pentru întreaga lume?

• Nu poate fi obştească rugăciunea lui Iisus. Că nu-s două inimi să bată la fel. Iar rugăciunea e lucrare slobodă a omului slobod să se roage după cum voieşte, şi mai ales să tacă când simţirea sufletului îi vesteşte venirea harului. Cum spune unul dintre sfinţi [Serafim de Sarov, n.n.]: „Pentru ce să mai strigi după Domnul, când El a şi venit?”.

• Fără smerenie, rugăciunea lui Iisus e pierzare curată.

• Ia seama cu ce inimă te rogi. Rugăciunea cere o inimă căită. N-a venit Domnul să te înveţe meşteşugul rugăciunii, ci să te cheme la căinţă.

• Lucrarea rugăciunii lui Iisus e întodeauna însoţită la început de tulburare? De tulburare ne scapă smerenia adâncă şi aşteptarea cu răbdare a vremii roadelor, care nu cere minuni pe dată… Un pic de mândrie să fie, şi îndată e mare tulburare. Lucrarea rugăciunii cere viaţă curată şi nevoinţă duhovnicească. Nu poate sta împreună cu patimile. Cel ce vine la această lucrare, dar de păcat nu se desparte, şi mai vârtos e ţinut de mândrie şi desfrânare, merge la pieire. Unul ca acesta iute îşi poate pierde minţile.

• Cel mult rugător are de înfruntat ispita înşelării duhovniceşti.

_______________

Sursa – manualul de teologie ortodoxă „Morala Creștină” de G. Mantzaridis, editura Bizantină