După cum nu ne putem înfăţişa lui Dumnezeu cu mâinile pătate de sânge, aidoma nu putem cuteza să ne apropiem de altar cu limba spurcată de vorbe urâte.

Simplul gând apare egal cu fapta: nu ajunge să nu săvârşeşti, Iisus ne cere să nici nu ne învoim cu gândul păcătos.

Creştinismul nu-i numai slujbă, cult şi ritual. Creştinismul înseamnă trăire creştină liberă, zi de zi. Unde este Dumnezeu? Acolo unde este lăsat să intre.

Răspunderea noastră e colectivă, a celor care nu pot invoca odioasa scuză „n-am ştiut” sau culpabilul argument „ce-mi pasă mie”.

Nu piroanele L-au ţinut pironit pe Hristos pe cruce, ci dragostea Sa de oameni.

Esenţial la Ilie este purtarea sa faţă de mincinoşi, răi, asupritori şi nelegiuiţi de tot felul. Mereu glăsuieşte deschis şi dur, mereu crede neclintit în dreptate şi într-un Dumnezeu fără părtinire. Nu ştie de glumă, nu recurge la parafraze, nu se lasă îmbrobodit, speriat, mituit. Pleacă din lumea aceasta întocmai cum a şi trăit: în iureş şi în slavă.

Citeşte şi:  Părintele Efrem Athonitul: Smerenia adevărată şi sinceră, izvorâtă din experienţă, este veşmânt dumnezeiesc

A nu mai izbuti să ajuţi pe aproapele tău e o nenorocire, o năpastă. A fi disponibil înseamnă a te nimeri oricând încins, cu toiagul în mână, cu încălţămintea în picioare, pregătit de drum, de acţiune, de răspuns afirmativ, de roadă.

Imposibilitatea se nuanţează: nu i se cere omului imposibilul fizic (unuia care cântăreşte 70 kg să ridice 200 kg), i se cere imposibilul posibil, cel moral adică (să-şi iubească vrăjmaşii, să se lepede de sine, să-şi jertfească singurul fiu), in conformitate cu modul cum Paul Claudel defineşte divinitatea: „De ce vă temeţi? Sunt imposibilul care vă priveşte”.

Citeşte şi:  Câte zile vei avea, să te fereşti a judeca şi a osândi

„Mai mare este dragostea decât pravila”, îi spune protosinghelul Ghervasie Hulubariu părintelui Ioanichie Bălan şi continuă: „Când cineva îţi bate la uşă, lasă-ţi pravila, deschide-i uşa”.

Există o legendă japoneză: un filosof se plimbă în pădure, se opreşte în faţa unui arbust şi se adresează unei ramuri: vorbeşte-mi despre Dumnezeu. Creanga, atunci, înfloreşte. De nu putea să rodească fructe, smochinul (neroditor) ar fi putut măcar înflori.

Să nu plece Hristos de la noi înfometat, însetat şi cu sufletul mâhnit. Dacă Hristos ne face neasemuita cinste de a ni se adresa, răspunsul nostru fulgerător să fie numai: „Iată-mă, Doamne”.

Răspuns neexaltat, neexagerat, străin de orice imprudenţă şi delir, răspuns calm.

Pentru Hristos, toate sunt în prezent, afară din timp, aşa cum Aldous Huxley avea să scrie după vreo două mii de ani: Timpul trebuie să ia sfârşit. Hristos e în afara timpului, e din veşnicie. Hristos nu dă jumătăţi de măsură: când dă, boiereşte dă, când Se descoperă, o face desăvârşit.

Citeşte şi:  Ispitele sunt îngăduite ca să ne întărim în războiul împotriva răului şi să dobândim experienţă duhovnicească

Lui Hristos nu i-au plăcut feţele palide, călăii, plângăreţii, strecurătorii de izmă, făţarnicii, zeloşii aprinzători de lumânări. Actul de credinţă se produce (lucru prea bine înţeles de Soren Kierkegaard) atunci când sufletul aflat în rugăciune nu pe sine orant se aude, ci pe Celălalt mărturisindu-i-se: da, nu te înşeli, Eu sunt, vino după Mine. Iar sufletul răspunde fără a pregeta: Amin.

pr. Nicolae Steinhardt