Dupa Sinodul din Creta au aparut tot felul de dispute si comentarii, asa cum de altfel este si normal, date fiind deciziile acestui Sinod.

Mi se pare problematic insa modul cum percep foarte multi ideea de comuniune si de „a ramane in Biserica”. Mai mult, faptul ca intre cei care se opun Sinodului din Creta au inceput sa apara certuri a devenit un soi de argument pentru cei care sunt „caldicei”.

In istoria Bisericii au existat de fiecare data certuri si separari in momentul in care a aparut o erezie. Cert este insa ca, desi existau mici grupari separate in diverse timpuri, totusi un lucru a fost mereu clar: erezia este erezie si la un moment dat trebuie sa te ingradesti de ea.

Sfintii Parinti au inteles mereu ideea de comuniune nu ca o intelegere exterioara intre diverse persoane care adera la aceeasi idee. Nici nu aveau cum, caci altfel care mai e diferenta dintre comuniunea eclesiala si celelalt forme de comuniune care au la baza alte valori?

In eclesiologia patristica, comuniunea inseamna impartasirea tuturor de acelasi Hristos. Nu degeaba pentru a exprima aceasta realitate, in limbajul patristic a fost folosit cuvantul „koinonia” (κοινωνία) care inseamna, printre altele, „impartasire” [1], avand un sens mult mai profund decat un simplu acord pe care il pot avea toate organizatiile din lume. De altfel acest termen este utilizat de Sfantul Apostol Pavel pentru Sfanta Euharistie [2], iar o definite din manualul de teologie dogmatica pentru semniarii ne spune ca „Biserica este extensiunea comunitara a lui Hristos sau organul celor adunati in Hristos” [3].

Cu alte cuvinte cel care realizeaza aceasta comuniune este Hristos si nu un episcop (prin simplu fapt ca e episcop). De aceea si zicem ca Biserica este hristocentrica si nu episcopocentrica, mai ales ca tendintele din ziua de azi sunt pentru un papism „local” in care fiecare episcop e centrul comuniunii bisericii locale pe baza unei eclesiologii de inspiratie catolica, iar nu prin Hristos care lucreaza in comunitate prin acel episcop. Este adevarat ca episcopul reprezinta Biserica in comunitatea lui, dar el o reprezinta atat timp cat sunt respectate premisele de mai sus. Fara premisele hristologice, episcopul ramane un element al unitatii exterioare, cum este si cazul papei in comunitatea romano-catolica [4].

Aici intervine unul din aspectele cele mai importante: propavaduirea nealterata a adevarului dogmatic de catre episcop, adevarul fiind un element esential al prezentei lui Hristos in sanul comunitatii, Hristos fiind prezent prin „Duhul Adevarului” in Biserica si, asa cum am mai spus, madularele Bisericii se impartasesc de acelasi Hristos (vezi si Efeseni 4, 4-6).

Cel mai bine a surprins aceste aspecte parintele Georges Florovsky:

Biserica, adica intreaga obste bisericeasca […], il are pe episcop drept centru de convergenta […] si este, ca sa spunem asa, cuprinsa in episcop (ecclesia in episcopo), si singur episcopul are puterea si dreptul de a vorbi in numele turmei sale.

Ca apoi sa completeze:

[…] episcopul e dator sa cuprinda in sine Biserica, marturisind si infatisand in sine credinta si trairea Bisericii, nu propria lui teologie; nu va vorbi in numele sau, ci in numele Bisericii, nu ex sesse  – cum gandeste Vaticanul –  ci cu totul dimpotriva, ex consensu ecclesiae [5].

Si Patriarhul Daniel spune intr-un studiu:

Acest mare dar al Sfântului Duh şi această mare responsabilitate de a reprezenta pe Hristos-Păstorul şi Episcopul sufletelor noastre în Biserică, de a proclama şi interpreta Evanghelia Sa şi de a veghea ca dreapta credinţă mântuitoare a Bisericii să fie păstrată de către tot clerul şi credincioşii din eparhie explică de ce Biserica locală pomeneşte pe episcop în timpul Sfintei Liturghii şi în toate rugăciunile ei, cerând lui Dumnezeu: „dăruieşte-l sfintelor Tale Biserici în pace, întreg, cinstit, sănătos, îndelungat în zile, drept învăţând cuvântul adevărului Tău” (cf. 2 Tim 2,15). [6]

Astfel se explica si de ce, in situatia oricarei erezii, a aparut problema nepomenirii. Comuniunea fiind o chestiune ontologica, si nu exterioara, s-a pus mereu problema daca a ramane in comuniune cu un episcop eretic mai poate insemna koinonia-impartasirea de Hristos. Sunt situatii si situatii, evident, dar in cazul unor erezii pe fata si de care ierarhii nu se pocaiesc (persistand in ele indiferent de argumentele venite din exterior), e destul de clar ca pentru a avea koinonia hristologica, trebuie evitata comuniunea de forma. La fel, fiind vorba de o chestiune ontologica, asteptarea condamnarii unei erezii de catre un Sinod Ecumenic nu a reprezentat o conditie sine qua non pentru ruperea comuniunii in istorie.

Asa cum spune si canonul 15 al Sinodului I-II din Sfanta Sofia, episcopul care inceteaza sa propavaduiasca adevarul dogmatic, propavaduind in schimb o erezie, devine „pseudoepiscop” [7], sau cu alte cuvinte: nu mai este epsicop, sau este episcop doar in exterior, fara a-L mai reprezenta pe Hristos in comunitatea lui (un episcop fara vreo calitate eclesiala).

Se poate observa deci, pe baza marturiilor teologiei Bisericii Ortodoxe, ca a fi sau nu in comuniune e o chestiune serioasa care trebuie tratata cu multa seriozitate, evitand ambele extreme care pot duce in afara „koinoniei” cu Hristos (atat ravna fara socoteala, cat si laxismul si indiferenta fata de problemele teologice pe care le ridica anumite situatii). Cel mai important insa este sa ne facem cu adevarat temele si sa nu uzam de anumite argumente fara sa le cunoastem de fapt, asa cum fac ecumenistii in chestiunea comuniunii.

Nu am scris acest articol pentru a sugera ca trebuie intrerupta musai comuniunea. Sunt mult mai multe chestiuni de luat in calcul si pe langa asta, trebuie sa exista cooperare intre cei care resping Creta (printre care se afla si subsemnatul) si discutarea aspectelor teologice care ne pot ajuta sa trasam o concluzie clara (chestiune pe care nu o poate face un singur om). Cert este ca nu putem merge la preoti care aproba pe fata Creta (din motive evidente), iar articolul este mai mult pentru cei care nu iau o decizie plecand de la premise false. Articolul este insa si pentru cei care sunt manati de ego-ul marturisirii, de iesire in evidenta. Marturisirea ca act eclesial, se face tot in „koinonia”. In afara „koinoniei”, se marturiseste doar propria persoana si nu pe Hristos.

____________________________________________________

[1] Vezi de exemplu I Corinteni 1, 9: Credincios este Dumnezeu, prin Care aţi fost chemaţi la împărtăşirea (κοινωνίαν – koinōnian) cu Fiul Său Iisus Hristos, Domnul nostru.

Este sugestiva comparatia pe care o face Insusi Hristos atunci cand se numeste pe Sine Vita, iar pe cei care cred in El, mladitele (Ioan 15:5). „Punctul comun” al madularelor Bisericii nu poate fi decat Hristos, de care ne impartasim.

[2] Vezi studiul Protopopului Ioan Bude, Mărturii euharistice noutestamentare (După: Ioan 6, 51-56 şi I Corinteni 10, 16-22; 11, 17-34) actualizate în Sfânta Liturghie, in revista „Altarul Banatului” , nr. 4-6, aprilie-iunie 2014

[3] Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhidiac. Prof. Dr. Ioan Zagrean, Teologia Dogmatica. Manual pentru seminariile teologice, E.I.B.M.B.O.R., Bucuresti, 1991,  p. 299

[4] De exemplu, in Catehismul Romano-Catolic gasim urmatoarele:

De ce spunem că Biserica este Una?  Biserica este Una deoarece toţi membrii ei sunt în comuniune, mărturisind aceeaşi credinţă, având aceleaşi Sacramente şi fiind uniţi sub acelaşi cap vizibil, care este Papa.

Sursa: http://www.credinta-catolica.ro/abc/biserica/

Diferentele sunt vizibile in comparatie cu Catehismul Ortodox:

Biserica este una, pentru ca unul este intemeietorul si capul ei, Domnul Iisus Hristos, si unul este Duhul Sfant, care o insufleteste cu harul dumnezeiesc, una este invatatura ei cea adevarata si una calea cea dreapta care duce sigur la mantuire. Mantuitorul o singura Biserica a intemeiat si nu voieste sa fie mai multe.

Cu alte cuvinte, in Ortodoxie, niciun om nu este criteriul comuniunii, ci doar Hristos, Duhul Sfant si dreapta credinta.

[5] Citat in: Jean-Claude Larchet, Biserica, Trupul Lui Hristos, volumul 1, Editura Sophia, Bucuresti, 2013, p. 193

Sa nu uitam si ca succesiunea apostolica nu inseamna doar simpla „pasare” a unei functii de la un om la altul. Succesiunea apostolica (si harul transmis prin ea) inseamna de asemenea si consensul cu ceea ce a invatat Biserica din toate timpurile si din toate locurile.

[6] IPS Daniel, Mitropolitul Moldovei si Bucovinei (in prezent Patriarhul B.O.R.), EPISCOPUL – PĂSTOR AL BISERICII LOCALE ŞI PĂSTRĂTOR AL CREDINŢEI UNIVERSALE. Tradiţie şi înnoire a unei harisme fundamentale, referat sustinut in cadrul colocviului ecumenic internaţional: A fi episcop astăzi. Demnitatea şi dificultăţile unei misiuni

[7] Trebuie mentionat ca respectivul canon puncteaza doua elemente: prima, erezia sa fie propavaduita „cu capul descoperit”, si a doua, sa fie condamnata de Sinoade sau de Sfintii Parinti. De aceea si in unele cazuri e nevoie de cercetare inainte sa se arunce cineva la intreruperea pomenirii. Daca cercetarea scoate la iveala o erezie fara echivoc, se poate intrerupe pomenirea si inaintea unei condamnari sinodale, asa cum arata acelasi canon.

Pe langa acestea insa, ruperea comuniunii mai tine si de factori externi (sminteala, acuze). Astfel, pana la lamurirea problemelor, se poate ramane in comuniunea prin iconomie, asa cum a facut si Sfantul Chiril al Alexandriei cu episcopii care inca il pomenea pe Theodor al Mopsuestiei. Subliniem insa cuvantul iconomie. Respingerea ereziei trebuie facuta in continuare, iar iconomia e limitata de timp.