’’ … Muntele Athos nu este un loc de turism, ci este și trebuie să rămână o biserică vie, o cetate a Ortodoxiei și un loc de neîncetată doxologie, unde îngerii împreună cu monahii aduc laudă Preasfintei Treimi.
Athosul este un munte de foc, sfințit de sute de mii de călugări cuvioși care au fugit de grijile vieții pământești. Menirea Sfântului Munte este ca să fie patria monahismului ortodox. Să fie o patrie a păcii divine, a liniștii și a rugăciunii. Nimic viclean, rău și neprihănit nu trebuie să pătrundă aici. Măcar aici! Lumea are nevoie mai mult ca oricând de Dumnezeu, de pace, de bucurie și de rugăciune. Altfel, atât Athosul, cât și lumea, sunt condamnate la dispariție. Aici oamenii se iau la întrecere cu îngerii și se luptă direct cu duhurile răutății.’’
Despre relaţia Ţărilor Române cu Muntele Athos s-a scris şi s-a vorbit foarte mult, de fiecare dată subliniindu-se ajutorul de care s-au bucurat Mănăstirile de la Sfântul Munte din partea domnitorilor şi a boierilor români. „Nici un alt popor pravoslavnic nu a făcut atâta bine pentru Athos, cât au făcut românii“, afirmă cu admiraţie rusul Profir Uspenskij.
În compensaţie, călugării Muntelui Sfânt au influenţat spiritualitatea, cultura şi arta Ţărilor Române. „A fost un fel de ajutor reciproc, o colaborare fructuoasă între noi şi Locurile Sfinte, în general, şi Muntele Athos, în special“, după cum susţine, în interviul ce urmează, pr. conf. dr. Ioan Moldoveanu, de la catedra de Istorie a Facultăţii de Teologie „Justinian Patriarhul“ din Bucureşti.
De când putem vorbi de ajutor din partea românilor către Muntele Athos şi care era cadrul relaţiilor româno-athonite incipiente?
Relaţiile acestea s-au desfăşurat pe parcursul a aproape 500 de ani. Considerăm ca început oficial anul 1369, în vremea domniei lui Vladislav I sau Vlaicu Vodă.
Înainte de 1369, un călugăr de la Athos, protosul Hariton – întâistătătorul vremelnic al Muntelui Athos, devenit ulterior mitropolit la noi, în Ţara Românească – spune într-un testament al său că a venit de şapte ori la domnitorul Vladislav să-i solicite ajutor pentru mănăstirea Cutlumuş, la care stăreţea pe vremea aceea. Vladislav a răspuns protosului Hariton că îi acordă ajutorul cerut cu o singură condiţie – aceea de a permite pentru românii de acolo regimul idioritmic, al vieţuirii de sine, deşi contravenea Tipiconului Muntelui Athos – un fel de constituţie a Muntelui Athos – care prevedea viaţă de obşte pentru toate mănăstirile.
Iniţial, Hariton a refuzat, dar a cedat condiţiei impuse de domnitorul nostru, fapt pentru care Vladislav va reface mănăstirea integral şi va fi numită, ulterior, de către toţi domnii „Lavra Ţării Româneşti“.
Concret, în ce au constat daniile oferite monahilor athoniţi?
Simplul fapt de a renova o mănăstire constituia o danie, aşadar – ajutoare numeroase în bani. O altă formă de danie – închinarea de mănăstiri. Asta ne-a „costat“ vreo sută patruzeci de mănăstiri din Ţările Române, închinate doar la Sfântul Munte. Nu mai luăm în calcul şi celelalte Locuri Sfinte.
Ce însemna această „închinare“ a mănăstirilor?
Era un fel de concensionare în urma căreia mănăstirile către care se închinau aşezămintele de la noi puteau să se folosească de un surplus din ceea ce îi revenea mănăstirii închinate. Parte din produse, cea mai mare, trebuia să rămână la mănăstirile din ţară, o alta trebuia să se îndrepte către domnie, iar ce rămânea se îndrepta sub formă de „mile“ sau „eleimosine“ către Muntele Athos.
Închinarea aşezămintelor monahale nu implica şi aducerea unui egumen grec în ţară?
Nu întotdeauna, dar la marile mănăstiri (de pildă, Mănăstirea Cotroceni din Bucureşti sau „Trei Ierarhi“ din Iaşi, ca să le cităm pe cele mai importante) au fost aduşi egumeni şi călugări greci. Trebuie să spunem că Moldova şi Ţara Românească au constituit un El Dorado pentru lumea grecească asuprită, subjugată în acea vreme puterii otomane. La noi au găsit, oarecum, un balon de oxigen, o oarecare linişte duhovnicească. În mănăstirile de aici era linişte, iar viaţa duhovnicească prosperă.
În ce măsură prezenţa călugărilor greci a influenţat spiritualitatea noastră? Dar arta, cultura?
Odată cu venirea călugărilor s-a instituit la noi tipicul athonit, dar să nu uităm că şi călugării noştri mergeau la închinare în Sfântul Munte Athos, trăiau acolo, se îmbogăţeau duhovniceşte şi veneau în ţară cu o oarecare încărcătură spiritual-culturală. Avem exemplul Sfântului Nicodim, reorganizatorul vieţii monahale din Ţara Românească.
Pe de altă parte, un istoric de artă austriac, Jan Strygowskij, spune, la un moment dat, că arta athonită a fost influenţată de arta moldovenească. Trebuie să-l luăm în considerare ceea ce spune, dat fiind că este un occidental neortodox, deci imparţial, aşa încât, dacă ţinem cont de acest aspect, nu ne-a influenţat doar Athosul pe noi, ci şi noi am dat Athosului. A fost un fel de o mână spală pe alta, o colaborare fructuoasă între noi şi Locurile Sfinte, în general, şi Muntele Athos, în special.
„A fost un efort imens din partea noastră să susţinem toate aceste danii“
Nu cumva, noi am susţinut mai mult această colaborare? Suportul material a venit totuşi din partea noastră…
Nu neapărat. La momentul acela, Ortodoxia trebuia întreţinută şi salvată, pentru că, altminteri, pericolul era următorul: Ortodoxia din Grecia sau din spaţiul asiatic ar fi dispărut cu totul. Cât mai există azi din înfloritorul creştinism capadocian? Fără contribuţia domnilor români, probabil că aşa s-ar fi întâmplat.
Nu a fost un efort prea mare, având în vedere că vorbim de o „alimentare“ a Athosului pe o perioadă de cinci secole?
A fost un efort imens din partea noastră să susţinem toate aceste danii. Pentru oricare ţară ar fi fost un efort financiar, însă aici avem în discuţie domniile şi boierimea, care erau, cu toţii, foarte bogaţi din multele moşii pe care le deţineau. Au fost făcute sacrificiile acestea pentru întreţinerea spiritului ortodox într-o lume în care otomanii aveau intenţia să înghită toată Europa. În primul rând, însă, a fost un gest de evlavie. Câţi dintre cei care astăzi au o situaţie materială de excepţie ar mai face astfel de gesturi? Pe de altă parte, semnificaţia era politică. Domnii sau boierii nu gândeau naţionalist, ci ortodox-ecumenic. Scopul era unul înalt.
Care ar fi explicaţia acordării acestui sprijin românesc?
Rămăsesem singura autonomie din Balcani. Să nu uităm că Bulgaria şi Serbia căzuseră, iar Albania n-a avut niciodată principi de factura vechilor ţarate. Apoi, Rusia nu se întremase foarte bine. De-abia prin secolul al XVII-lea încep să se adreseze călugării greci ruşilor şi primul dintre cei care percutează la această solicitare este Petru cel Mare. Practic, monahii greci nu aveau către cine să se îndrepte, decât către noi. De aceea, nu în mod gratuit, spune un scriitor rus, arhimandritul Profir Uspenskij: „nici un alt popor pravoslavnic nu a făcut atâta bine pentru Athos, cât au făcut românii“, afirmaţie folosită ca moto pentru foarte multe din volumele ce tratează această chestiune. E lucru admirabil să spună aceste cuvinte un rus, cunoscut fiind cât de propriu le este imperialismul. Aşadar, până la începutul secolului al XVIII-lea, nu s-a putut vorbi de alte ajutoare decât de cele româneşti.
„Bizanţ după Bizanţ“
Gestul domnitorilor români în relaţiile cu Muntele Sfânt a fost, uneori, interpretat ca fiind unul politic. Cum comentaţi?
Aşa cum am mai spus, e vorba de evlavie, dar a fost şi un gest politic, în acelaşi timp. Domnii români se legitimau în faţa întregii lumi ortodoxe ca singuri stăpânitori prin ajutorarea a ceea ce mai rămăsese din Bizanţ: Muntele Athos. Iar ceilalţi, căzuţi acum sub talpa turcilor, li se adresau ca odinioară împăraţilor. Bunăoară, Ştefan cel Mare, în trei dintre documente, are titlul de împărat, şi nu în mod simbolic. Era singurul care avea forţa să se comporte ca atare. Un istoric român care trăieşte Atena, domnul Dumitru Năstase, explică toată această chestiune prin faptul că monahii athoniţi veneau în ţările române pentru că ştiau că numai de aici pot pleca cu binefaceri, iar, pe de altă parte, domnii se legitimau ca autocraţi pentru toată lumea ortodoxă. Aşa este şi cazul lui Mihai Viteazul, de pildă, care, ca mare strateg, nu numai că se legitima prin aceea că ajuta, ba, mai mult, suntem îndreptăţiţi să credem că a avut în intenţie să ajungă până la Constantinopol.
Mai mult, domnii români se justificau prin toate aceste acţiuni ca singuri moştenitori ai tradiţiei bizantine. Cea mai fericită exprimare a acestui fapt o avem la Iorga, în a sa „Bizanţ după Bizanţ“. Susţinerea Muntelui Athos era una dintre atribuţiunile împăratului de Constantinopol. Era şi un gest cu însemnătate politică, prin care se urmărea conservarea Ortodoxiei. Domnii aveau însă şi perspectivă eshatologică, adică se raportau la viaţa de dincolo prin tot ceea ce întreprindeau. Ei nu produceau doar acţiuni politice, aşa cum se întâmplă astăzi. Ne ducem în biserică şi vedem politicieni care se închină şi care, eventual, mai fac şi câte o danie, dar raţiunea este una strict politică. Nu există raportare eshatologică. Ei bine, aşa ceva nu-şi avea locul atunci. Când redactau un document, cereau ca să fie pomeniţi ei şi tot neamul lor, iar aceasta să se facă până la sfârşitul veacurilor. Astăzi, suntem departe de acest tip de viziune.
Care au fost mănăstirile sprijinite de români?
S-au alocat bani pentru toate cele 20 de mănăstiri (câte sunt la Athos), vreme de 500 de ani. Trebuie spus că, în vechime, au fost 25 de mănăstiri, dar, spre sfârşitul secolului al XIV-lea, au rămas în ierarhia athonită doar 20. Ele sunt greceşti, în majoritate. Între primele mănăstiri construite în Muntele Athos se află Marea Lavră, Vatopedul şi Ivirul. Una este rusească, „Sfântul Pantelimon“ sau Rusiconul, două sârbeşti, „Sfântul Pavel“ şi Hilandarul, iar Zograful este bulgărească. Pe aceasta din urmă a reconstruit-o Ştefan cel Mare, care i-a adăugat şi o arsana (un turn cu arcade, unde se depozitau altădată toate mărfurile care veneau pe mare). Acolo se mai păstrează, încă, un basorelief cu chipul domnitorului Ştefan cel Mare, ca şi la Vatoped). Din nefericire, o mănăstire românească, propriu-zisă, nu a existat, ci s-a întemeiat mult mai târziu, în secolul al XIX-lea. Dar nu este o mănăstire, ci un schit care ţine de Marea Lavră şi mă refer aici la Prodromul.
Mai trebuie adăugat că noi am ratat în 1803 posibilitatea de a avea o mănăstire dintre cele 20. Această posibilitate stă în legătură cu un episod din vremea mitropolitului Veniamin Costachi, când un călugăr de la Mănăstirea Esfigmenu, chiar egumenul ei, Teodorit (autorul uneia dintre cele mai bune monografii ale Muntelui Athos), îi solicita marelui mitropolit Veniamin să refacă Mănăstirea Esfigmenu, după care ar fi fost dispus s-o cedeze cu totul românilor, în condiţii extrem de favorabile. Nu se ştie nici la ora actuală de ce Veniamin a refuzat, în schimb i-a închinat Esfigmenului una dintre ctitoriile familiei sale.
Numiţi câţiva dintre domnitorii români cei mai darnici.
O să identificăm câţiva dintre cei mai cunoscuţi, precum Vladislav I, care a rectitorit Mănăstirea Cutlumuş. Ar urma Neagoe Basarb, despre care celebrul Gavril Protul spunea că este „ctitor mare a toată Sfetagora“, adică cel mai important dintre ctitori, pentru că nu a existat mănăstire către care să nu-şi fi îndreptat atenţia.
Mihai Viteazul a închinat Mănăstirea Mihai Vodă, din Bucureşti, la Simonopetra.
Alexandru Lăpuşneanu a închinat, şi el, câteva mănăstiri, plus că a dat sume importante pentru recuperarea datoriilor Muntelui Athos.
Vasile Lupu se află, şi el, printre cei mai importanţi domnitori, prin faptul că a închinat Muntelui Sfânt celebra ctitorie de la „Trei Ierarhi“, la 1645.
Şerban Cantacuzino avea să repete, şi el, gestul pe care îl făcuse Vasile Lupu, închinând ctitoria sa de la Cotroceni, la 1682. Documentul de închinare este foarte interesant prin clauzele cu care era închinată mănăstirea, clauze din care înţelegem că mănăstirile nu deveneau proprietăţi ale lor de la Locurile Sfinte, cum au vrut reprezentanţii acestora să convingă. Ei s-au luptat pentru mănăstiri ca pentru nişte proprietăţi. Închinările erau forme de concesiune, mai pe înţelesul nostru. Canonic vorbind, o mănăstire nu poate deveni proprietatea alteia. I se supune administrativ şi, poate, şi duhovniceşte, dar nu devine proprietate. Documentele specificau cât din venituri trebuie să se îndrepte către Locurile Sfinte, deşi, de multe ori, clauzele acestea au fost încălcate, iar mănăstirile româneşti ajungeau la ruină. Cu toate acestea, nu se poate generaliza.
Trebuie spus că, deşi ne-am obişnuit să judecăm după clişee, şi anume – românii sunt buni, grecii sunt răi, trebuie să arătăm că nu a fost chiar aşa. Au fost şi greci foarte vrednici care au reparat mănăstirile şi le-au întreţinut, cum, de pildă, s-a văzut în cazul închinării Mănăstirii Căpriana. Aşezământul monahal din Basarabia a fost închinat la 1698 de Antioh Cantemir. Acesta menţionează că biserica a fost ridicată de „moşul (strămoşul) domniei mele, Ştefan cel Mare“, din cauza, spune el, a nevredniciei şi leneviei călugărilor români, care au prăpădit mănăstirea prin nepurtare de grijă.
Era una dintre cele mai bogate mănăstiri şi a fost închinată cu cele 50 de mii de hectare ale ei, iar noii veniţi au repus-o pe picioare. Aşadar, au fost cazuri şi cazuri.
Relaţiile greco-române în perioada fanariotă
Care era situaţia legăturilor bisericeşti greco-române, în secolul al XVIII-lea, odată cu instaurarea domniilor fanariote?
Aici putem menţiona trecerea pe la Muntele Athos, vreme de 17 ani, a lui Paisie Velicikovski – una dintre figurile cele mai însemnate ale revigorării monahismului în secolul al XVIII-lea.
El s-a întemeiat în viaţa duhovnicească, la noi, în câteva schituri moldovene, după care a plecat la Athos şi s-a întors în 1763, prilej cu care s-a aşezat la Mănăstirea Dragomirna. La Athos a întemeiat un schit care supravieţuieşte şi astăzi în bune condiţii, fiind foarte bine întreţinut – Schitul „Sfântul Ilie -, pe teritoriul Mănăstirii Pantocrator.
Ceea ce merită iarăşi semnalat este faptul că a strâns foarte multe manuscrise şi a constituit pe lângă sine o obşte foarte însemnată, de aproximativ şase sute de călugări (români, greci, sârbi, ruşi). A întemeiat o şcoală de tipul ascetic-filologic, după cum o numeşte un învăţat grec într-un titlu de carte, iar în 1769 apărea manuscrisul Filocaliei în limba română, ca rezultat al muncii de traducere întreprinse de ucenicii Sfântului. Deci, Filocalia de astăzi a apărut pentru prima oară în Europa, în limba română, graţie muncii ucenicilor lui Paisie Velicikovski. Acesta din urmă, foarte smerit, mărturisea într-o scrisoare că nu a avut o contribuţie prea mare la traducerea în limba română a Filocaliei, pentru că nu cunoştea limba foarte bine, însă a dat lucrarea pe mâna ucenilor români care ştiau foarte bine greceşte şi, astfel, au putut-o traduce. În schimb, Paisie Velicikovski a tradus-o în slavonă, folosindu-se de exemplarul românesc, după cum tot el însuşi mărturisea.
Preluat de pe ziarullumina.ro, din interviul cu Pr. conf. dr. Ioan Moldoveanu
Notă (aparatorul): Infromații în detaliu despre influența și contribuția domnitorilor români la rezidirea și ctitorirea mănăstirilor din Muntele Athos, citiți în cartea: ’’Pelerinaj la Muntele Athos’’, de Arhimandrit Ioanichie Bălan
- Extrase din volumul dedicat pelerinajului la Sfantul Munte Athos a fericitului intru adormire, PARINTELE IOANICHIE BALAN
Pag. 37, Domnitorul NICOLAE BASARAB, TARA ROMANEASCA, Manastirea CUTLUMUS, 1350, danihi mari pentru refacerea Manastirii. Domnitorul NEAGOE BASARAB, TARA ROMANEASCA, Manastirea DIONISIU, 1515-1520, danii mari pentru ea si alte Manastiri, Schituri, … (nespecificat care anume). Acelasi Domnitor NEAGOE BASARAB, se specifica la pag. 108, ca a oferit danii tuturor Manastirilor SFANTULUI MUNTE ATHOS, intre 1513-1517. Domnitorul CEL BUN, MOLDOVA, Manastirea ZOGRAFU, ofera mosia Manastirii cu numele de Capriana ; Dreptcredinciosul Voievod STEFAN cel MARE si SFANT, rezideste din temelii Manastirea ZOGRAFU, 1466-1502, si Manastirea GRIGORIU, 1500-1502. Domnitorul PETRU RARES, reface integral Manastirea CARACALU, 1534-1535. Domnitorul LAPUSNEANU si sotia sa RUXANDRA, rezidesc integral Biserica si o parte din incinta Manastirii DOCHIARU, 1552-1568.
Pag. 53, Manastirea CUTLUMUS: Domnitorul VLAICU VODA, ajutoare mari pentru rezidirea Bisericii, incintei si chiliilor (1388) ; Domnitorul MIRCEA CEL BATRAN, ajutoare pentru zidirea clopotnitei ; Alti Domnitori care prin daniile lor au contribuit la intretinerea Manastirii CUTLUMUS: DAN al III-lea (1420-1431), ALDEA (1431-1436), VLADISLAV II (1447-1456), VLAD CALUGARU (1482-1495).
pag. 92-93, Manastirea LAVRA: Domnitorul BASARAB si fiul sau, VLADISLAV I (1364-1377), doneaza icoana mare cu Sfantul ATANASIE ATONITUL , imbracata in argint; Domnitorul NEAGOE BASARAB (1512-1521) innoieste integral Biserica mare si o acopera cu plumb, zideste clisiarita, doneaza sfinte vase si broderii pentru Sfantul Altar, ofera mertic anual de 90.000 taleri ; Domnitorul VLAD VINTILA (1532-1535) da mertic anual de 10.000 aspri de argint si icoana EGUMENITA ; Domnitorul PETRU SCHIOPUL (1579) da ajutor anual de 6.000 aspri de argint, iar IOAN si GAVRIL MOVILA (1618) dau cate 15.000 taleri anual ; Domnitorul MATEI BASARAB doneaza doua Evanghelii ferecate in argint si un Liturghier, in 1643 ; tot Domnitorul MATEI BASARAB construieste in 1653 paraclisul Sfintul Mihail al Sinadelor, interiorul caruia este pictat ca Ctitor, alaturi de sotia sa ; SFANTUL CONSTANTIN BRANCOVEANU construieste un paraclis in cinstea icoanei CUCUZELISA, in 1713 ; Domnitorul NICOLAE MAVROCORDAT construieste in 1716 un paracliS in cinstea icoanei PORTARITA ; Domnitorul CONSTANTIN MAVROCORDAT (1730-1758), in 1735 si Domnitorul CONSTANTIN RACOVITA, in 1756, dau ajutor anual traditional de 6.000 si respectiv 8.000 aspri de argint ; La fel, SCARLAT GHICA, in 1766, da 11.200 aspri de argint anual.
Pag. 108, Manastirea FILOTEU: Domnitorul VLAD TEPES da ajutoare de 4.000 aspri de argint anual, pentru repararea Bisericii ; Domnitorul VLAD CALUGARUL (1482-1495), cate 4.000 aspri de argint anual ; Domnitorul RADU PAISIE (1535-1545), ajutoAre substantiale pentru rezidirea Bisericii si pentru fresca ; Domnitorii CONSTANTIN MAVROCORDAT (1730-1758) si GRIGORE al II-lea (1733-1752), ajutoare anuale traditionale de cate 6.600 aspri de argint.
Pag. 110-111, Manastirea CARACALU: Domnitorul PETRU RARES o reface in intregime atat Biserica cat si intreg corpul de chilii , cand Manastirea ajunsese o ruina in 1535; Cu un an inainte, deci in 1534 , Domnitorul trimite la MUNTELE ATHOS pe protospatarul sau, Petru, cu bani si cele necesare; contruieste la mare portul Manastirii (arsanaua) si turnul inalt de paza (pirg); in 1546, ginerele sau, Domnitorul LAPUSNEANU si sotia sa, RUXANDRA, vor incheia lucrarea in prima domnie ; In 1570, Doamna RUXANDRA doneaza 35.000 aspri de argint pentru sotul ei , aflat in haina monahala la Manastirea Slatina sub numele de PAHOMIE si , unde a trecut la cele vesnice ; In a doua jumatate a sec. al XVII-lea, sosesc din MOLDOVA mari ajutoare banesti, cu care se refac: trapeza (1678), aripa de nord a incintei (1707) , Biserica (1715) etc. ; Domnitorii GRIGORE GHICA, CONSTANTIN MAVROCORDAT si alti Domnitori FANARIOTI au mai facut danii.
Pag. 113-114, Manastirea IVIRU: Domnitorul RADU CEL MARE (1495-1508) da ajutor pentru constructia pirgului (turnului cel mare de paza) ; Domnitorul NEAGOE BASARAB, ajutor anual de 200 taleri de argint si alte mari sume de bani intre 1513-1521, atat pentru reinnoirea Bisericii cat si pentru plata brurilor catre sultani ; Domnitorul RADU SERBAN da ajutor anual traditional de 25.000 aspri de argint de argint; RADU MIHNEA (1611-1616, 1620-1623) si fiul sau , COCONUL (1623-1627), dau ajutotare banesti intre 1614-1625 pentru: un bazin de apa, port si alte lucrari de intretinere ; Au mai contribuit cu danii anuale la Manastirea IVIRU urmatorii Domnitori: GHEORGHE STEFAN (1653-1658), 3.200 aspri de argint , CONSTANTIN SERBAN BASARAB (1654-1658), 10.O00 aspri de argint , GRIGORE GHICA (1659-1664), 7.000 aspri de argint ; apoi Domnitorii FANARIOTI din TARA ROMANEASCA ridica intre anii 1737-1765 doua paraclise si contribuie la reinnoirea chiliilor ; Boierul Stavarache, din Bucuresti, trimite ajutor anual de 10.000 grosi de argint .
Pag. 129, Manastirea STAVRONICHITA: Domnitorul MATEI BASARAB, ajutoare anuale pentru renovarea si refacerea Bisericii (1628-1641). Domnitorul SERBAN CANTACUZINO face un apeduct si construieste clopotnita in 1680. Domnitorul GHICA restarureaza integral Biserica si chiile distruse de incendiul din 1741. La fel fac si ceilalti Domnitori FANARIOTI pana in 1770; In urma celor 3 incendii din 1817, 1864 si 1879, in MOLDOVA si Muntenia se fac colecte de ajutoare banesti , cu care s-a refacut intreaga Manastire.
Pag. 131, Manastirea Pantocrator: intretinuta si innoita de ajutoarele si daniile facute de Domnii TARII ROMANESTI dupa cum urmeaza: Domnitorul VLAD TEPES, danie anuala, 15.000 aspri de argint, Domnitorul VLAD CALUGARUL, danie anuala de 1.000 aspri de argint , Domnitorul NEAGOE BASARAB, face zidul de incinta, Boierii Craiovesti impreuna cu Domnitorul RADU PAISIE, contribuie cu ajutoare in 1536 si 1537 , Domnitorul MATEI BASARAB, reparatii partiale (1636-1641), SFANTUL CONSTANTIN BRANCOVEANU, danii anuale de 3.000 aspri de argint, 1692-1707 , Domnii FANARIOTI, danii anuale intre 1745 si 1781, in perioada 1846-1854 sunt refacute Biserica , fresca si o parte din chilii cu ajutoare din Principatele Romane.
Pag. 145-146, Manastirea VATOPEDU: Dreptcredinciosul Voievod STEFAN cel MARE si SFANT, zideste pirgul (turnul de aparare) si arsanaua (portul) de la mare. Domnitorul NEAGOE BASARAB, innoieste o buna parte din incinta Manastirii, perioada 1512-1520, cand ridica un paraclis nou inchinat Braului MAICII DOMNULUI, acopera Biserica cu tabla de plumb, reface prigul, pivnita, bucataria si magaziile de alimente ; da ajutor anual de 200 taleri de argint; Domnitorul VLAD VINTILA (1535), 10.000 aspri de argint. Domnitorul LAPUSNEANU, reparatii in Biserica, pune stema MOLDOVEI pe peretele de vest si da ajutor anual de 300 galbeni si 65 aspri turcesti (1561). In 1635, Domnitorul MATEI BASARAB da ajutoare si doneaza pentru catapeteasma icoanele imparatesti ; Din veniturile Manastirii Golia, in anii 1644, 1654, 1672 si 1678 se fac reparatii substantiale. Domnitorul VASILE LUPU da ajutor pentru intretinere si achita turcilor datoriile Manastirilor ATHONITE in 1652 ; SFANTUL CONSTANTIN BRANCOVEANU, danie anuala de 21.000 aspri de argint pentru lucrari de refacere; In perioada 1760-1794 , Domnitorii FANARIOTI dau ajutoare pentru innoirea Manastirii.
Pag. 149, Manastirea ESFIGMENU: Doi Domnitori si anume NEAGOE BASARAB si VASILE LUPU au ajutat TOATE MANASTIRILE ATHONITE ; Domnitorul PETRU RARES (1544-1546) da ajutoare pentru innoirea Bisericii; la fel si Domnitorii FANARIOTI ; Cel mai mare ajutor il da insa Mitropolitul VENIAMIN COSTACHE, care timp de 12 ani (1806-1818) daruie tot venitul Schitului Floresti – Vaslui ! Cu el se refac: pictura, Biserica si mare parte din incinta; De aceea este pictat in pridvor si Mitropolitul VENIAMIN alaturi de ANTIM, Patriarhul CONSTANTINOPOLULUI.
Pag. 150-151, Manastirea HILANDARU: Evlaviosul Domnitor NEAGOE BASARAB (1517), 7.000 aspri de argint anual ; Domnitorul VLAD VINTILA (1532-1535), danii pentru constructia blonitei iar in 1534, 10.800 aspri de argint ; Domnitorul MIHNEA TURCITUL (1577-1583), danie anuala de 15.000 aspri de argint, contribuie la refacerea trapezei ; Domnitorul MATEI BASARAB, danie anuala si ajuta la innoirea si pictura trapezei, in 1645 ; Domnitorii FANARIOTI innoiesc doua paraclise, o parte din chilii, zidul de incinta etc., in anii 1777-1797.
Pag. 154-155, Manastirea ZOGRAFU: Domnitorul RADU CEL MARE, 3.000 aspri de argint anual ; La fel dau danii Domnitorii NEAGOE BASARAB (1515-1517) si VLAD VINTILA (1534) ; Domnitorul BOGDAN al III-lea (1517) repara pirgul ; Domnitorul PETRU RARES (1546) face reparatii si innoieste pictura ; fiica lui PETRU RARES, RUXANDRA, sotia Domnitorului LAPUSNEANU plateste impozitul anual de 100 galbeni catre turci si inca 52.000 aspri de argint ; Domnitorii FANARIOTI mai fac lucrari de intretinere in sec. al XVIII-lea.
Pag. 157, Manastirea CONSTAMONITU: Dreptcredinciosul Voievod STEFAN CEL MARE SI SFANT, construieste portul Manastirii , un drum de care pietruit, cu lungimea 5 Km, drum care s-a pastrat cel mai bine pana in sec al XXI-lea; mai trimite anula cate 5.500 aspri de argint cu incepere din 1493 ; Domnitorul NEAGOE BASARAB achita datoriile catre sultan (1517) si da un ajutor de 6.000 aspri de argint in 1542 ; ATENTIE ! In unele acte de danie se aminteste ca NEAGOE BASARAB, MIHNEA TURCITUL si Domnii FANARIOTI trimiteau ajutoare in bani pentru reparatia Bisericii, a chiliilor si a zidurilor de incinta.
Pag. 159-160, Manastirea DOCHIARU: Calugarii fac apel la Domnitorul LAPUSNEANU, care se obliga sa o refaca in intregime ; Astfel in 1552, reface in intregime trapeza, apoi in a sa a doua domnie (1564-1568), rezideste din temelei Biserica mare, pirgul, zidul de incinta , o parte din chilii, pictarea Bisericii (pictor fiind din Creta, maniera picturii e cea a scolii cretane); arhitectura Bisericii este asemanatoare cu cea de la Manastirea SLATINA, deci influenta puternica moldoveneasca ! Pana la el, Domnitorul NEAGOE BASARAB, a oferit ajutoare pentru refacerea chiliilor Apoi, Doamna RUXANDRA, sotia lui LAPUSNEANU, doneaza imensa suma de 165.000 aspri de argint de argint ; Este cea mai mare donatie facuta de Domnitorii Romani la MUNTELE ATHOS ! Alte ajutoare au dat: Domnitorii BOGAN al III-lea (1517), ILIAS (1628), MATEI BASARAB (1632) , SERBAN CANTACUZINO (1679), Domnii FANARIOTI precum si multe ajutoare au fost veniturile metoacele din Tarile Romanesti ; Ce este un metoc ?
Pag. 162, Manastirea XENOFONT: Dreptcredinciosul Voievod STEFAN CEL MARE si SFANT, danie in 1475, Boierii CRAIOVESTI, DUCA si RADU, mari danii pentru intretinere ; in 20 ani ei rezidesc la XENOFONT Biserica noua cu pictura, o parte din chilii si din anexe ; Cate 2.000 aspri de argint au dat urmatorii Domnitori ai TARII ROMANESTI: NEAGOE BASARAB (1520), RADU DE LA AFUMATI (1526-1528), VLAD VINTILA (1535) , RADU PAISIE (1542), MIHNEA TURCITUL (1579), MIHAI VITEAZUL (1594) si PETRE MOVILA (1602) Domnitorul MATEI BASARAB (1640) da bai pentru rezidirea trapezei si pentru pictura; Din 1607 si pana in 1763 (o mie spate sute 63) majoritatea Domnitorilor TARII ROMANESTI dau anual cate 11.000 aspri turcesti Manastirii XENOFONT, dintre care autorul IOANICHIE BALAN aminteste pe : RADU STEFAN (1607), GAVRIL MOVILA (1619), ILIAS (1631), CONSTANTIN SERBAN (1654), SFANTUL CONSTANTIN BRANCOVEANU (1703) , Domnitorii FANARIOTI, cu incepere din 1718 pana la MATEI RACOVITA (1763) ; Ultimul mare ajutor, dupa incendiul cel mare din 1807, il trimit PRINCIPATELE ROMANE intre anii 1817-1837, cand se rezideste din temelii o noua Biserica cu acelasi hram, SFANTUL MARE MUCENIC GHEORGHE.
Pag. 166-167, Manastirea PANTELIMON: Domnitorul VLAD TEPES (1457), 6.000 aspri de argint, danie anuala ; Tot 6.000 aspri de argint da danie anuala Domnitorul VLAD CALUGARUL (1487) ; Dreptcredinciosul Voievod STEFAN CEL MARE SI SFANT (1502) si Domnitorul RADU CEL MARE (1505) , Domnitorul NEAGOE BASARAB dau fiecare cate 4.000 aspri de argint, anual ; Incepand din sec. al XVIII-lea, Domnii FANARIOTI devin principalii ctitori ai acestei Manastiri : ION MAVROCORDAT, 1743, ajutor anual 100 piastri (10.000 aspri); CONSTANTIN RACOVITA, 1750, 150 piastri ; Ceilalti Domnitori FANARIOTI doneaza anual fie 150 piastri fie 560 taleri (56.000 aspri) ; Alti Domni FANARIOTI precum cei din familiile MORUZI, SUTU, CALIMACHI si CARAGEA, cate 250 taleri anual intre 1780-1819.
Pag. 169-170: Manastirea XEROPOTAMU: Domnitorul I. ALDEA (1431-1436), mertic anual 3.000 aspri de argint ; Domnitorul NEAGOE BASARAB,(1515-1517), ajutoare banesti pentru rezidirea trapezei si a altor dependinte ; Domnitorul VLAD VINTILA (1532-1535), mertic anual de 5.500 aspri de argint ; Domnitorul LAPUSNEANU (1564), rezideste Biserica si o impodobeste cu fresca; tot el face trapeza cea mare.
Pag. 173-174, Manastirea SIMON PETRA: Domnitorii NEAGOE BASARAB, RADU PAISIE si MIHNEA TURCITUL fac danii; distrusa de incendiu in 1580 , Domnitorul MIHAI VITEAZUL o reface integram inzestrandu-o cu metoace; incendiata din nou in 1626 , Domnitorul MATEI BASARAB o innoieste intre anii 1633-1650; Din nou am treilea incendiu ! ofera prilejul ROMANIEI sa dea danii intre anii 1899-1902.
Pag. 176-177, Manastirea GRIGORIU: 1497, anul in care Dreptcredinciosul Voievod STEFAN CEL MARE SI SFANT zideste din temelii Biserica si intreaga incinta , devenind cel mai mare ctitor al Manastirii; in 1500 STEFAN da 24.000 aspri de argint pentru cumpararea unui metoc si in 1502 face reparatii generale ; Domnitorii BOGDAN AL III-lea CEL CHIOR, STEFANITA VODA (1517) si LAPUSNEANU (1553) continua daniile inaintasului lor.
Pag. 181-182, Manastirea DIONISIU: Datorita Sfantului NIFON, NEAGOE BASARAB devine ctitorul principal al Manastirii , apoi doneaza chivot de aur si argint pentru moastele Sfantului NIFON, Patriarhul CONSTANTINOPOLULUI; este cel mai pretios obiect de arta din intreg SFANTUL MUNTE ATHOS; intre 1546-1548, PETRU RARES si sotia sa, ELENA, au pictat Biserica si trapeza; mai doneaza Manastrii un epitaf si un apitrahil de aur si argint ; Domnitorul LAPUSNEANU si sotia lui, RUXANDRA, zidesc bolniţa, chiliile de sud si maresc trapeza; in 1577 , Domniţa RUXANDRA plateste birul intregului SFANT MUNTE! In 1577 , Domnitorul PETRU SCHIOPUL da ajutor anual de 6.000 aspri de argint; la fel NEAGOE BASARAB, 4.000 aspri de argint, anual ; Domnitorii NICOLAE MAVROCORDAT (1716) si MIHAI RACOVITA (1741-1744), cate 8.000 aspri de argint, anual.
Pag. 188, Manastirea SFANTUL PAVEL: Dreptcrediciosul Voievod STEFAN CEL MARE SI SFANT (1472) zideste un aghiasmatar (baptisteriu) si intre 1497-1502, renoveaza Biserica si construieste un apeduct ; In 1501 Fratii CRAIOVESTI: BARBU, DANCIU, PARVU si RADU, dau Manastirii ajutor anual de 2.000 aspri de argint; Domnitorul NEAGOE BASARAB (1516-1521) construieste pirgul si zidurile de incinta ; Domnitorii RADU PAISIE si BOGDAN AL III-lea CEL SCHIOP (1516) dau ajutoare banesti ; Domnitorul LAPUSNEANU picteaza un paraclis (1555) si SFANTUL CONSTANTIN BRANCOVEANU (1690-1708) construieste paraclisul Sfintii Impăraţi CONSTANTIN si ELENA si reinnoieste chiliile; Domnii FANARIOTI sustin si Ei cu ajutoare banesti Manastirea.
