Tâlcuirea obișnuită a Sfinților Părinți spune că ceea ce s-a „suflat” în om a fost sufletul său. Sfântul Ioan Gură de Aur scrie: „Și a plăsmuit Dumnezeu pe om, țărână luând din pământ, și a suflat în fața lui suflare de viață.

Omul a fost făcut întru harul lui Dumnezeu

Omul a fost făcut întru harul lui Dumnezeu

Moise folosește cuvinte grosolane pentru că vorbește oamenilor care nu puteau înțelege altfel, așa cum putem înțelege noi; se folosește de aceste cuvinte ca să ne învețe că iubirea de oameni a lui Dumnezeu a voit ca omul acesta, făcut din pământ, să aibă suflet rațional, ca să fie astfel o ființă întreagă și desăvârșită. „Și a suflat”, spune Scriptura, „în fața lui suflare de viață”. Prin această suflare a dăruit celui făcut din pământ putere de viață; suflarea aceasta alcătuiește firea sufletului. Și Scriptura a adăugat: „Și s-a făcut omul cu suflet viu”. Cel care a fost plăsmuit din țărână, o dată ce a primit prin suflarea lui Dumnezeu suflare de viață, s-a făcut „cu suflet viu”. Ce înseamnă „cu suflet viu”? Înseamnă suflet lucrător, ce are în slujba sa mădularele trupului drept unelte, următoare voinței lui”.

Citeşte şi:  Este mai bine să fii murdar de noroi decât de tina păcatelor

Sfântul Serafim din Sarov are o interpretare oarecum diferită a acestui loc din Scriptură. În convorbirea sa cu Motovilov, el afirmă că ceea ce s-a plăsmuit din țărâna pământului a fost întreaga fire omenească – trup, suflet și duh (duhul fiind cea mai înaltă parte a sufletului) – iar ceea ce a fost suflat în această fire a fost harul Duhului Sfânt. Este o perspectivă diferită asupra facerii omului (aflată și la alți Părinți), care nu contrazice, de fapt, interpretarea obișnuită că sufletul a fost cel suflat în om; cei care susțin această din urmă părere cred și ei că omul a fost făcut întru harul lui Dumnezeu.

Citeşte şi:  Sfântul Ioan Iacob de la Neamț: Singur lucrul meu din lume este mântuirea mea!

Sfântul Grigorie Teologul vorbește despre înălțimea firii omului, a căruia cea mai înaltă parte a firii nu vine din pământ, ci direct de la Dumnezeu: „Sufletul este suflarea lui Dumnezeu, și, deși este ceresc, îndură a fi amestecat cu ceea ce este din țărână. E o lumină închisă într-o peșteră, însă dumnezeiască și de nestins… Cuvântul a grăit, și luând o parte din nou-ziditul pământ, cu nemuritoarele Sale mâini a plăsmuit chipul meu și i-a împărtășit viața Sa; căci a trimis în el Duhul, care e raza nevăzutei dumnezeiri”.

Asemenea exprimări însă, nu trebuie să ne ducă la falsa părere că sufletul însuși este dumnezeiesc sau o parte din Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de Aur scrie: „Unii oameni nesocotiți, mânați de propriile gânduri, fără să țină seama de pogorământul cuvintelor Scripturii și fără să aibă o judecată vrednică de Dumnezeu, încearcă să spună că sufletul este din Ființa lui Dumnezeu. Ce nebunie! Ce sminteală! Atâtea și atâtea căi de pierzare a croit diavolul celor ce vor să-i slujească! […] Deci, când auzi: a suflat în fața lui suflare de viață, înțelege iarăși că a hotărât ca, așa precum a adus la iveală puterile cele netrupești, tot așa a hotărât ca și trupul omului, făcut din țărână, să aibă suflet rațional care să poată folosi mădularele trupului”.

Citeşte şi:  Dumnezeu nu săvârşeşte minuni prin săraci, nici prin bogaţi, ci prin drepţi

Există unii astăzi care ar voi să folosească ordinea facerii omului din acest verset spre a „dovedi” că omul a „evoluat” din animalele inferioare: întâi a fost trupul sau firea pământească, iar apoi sufletul sau starea de existență în harul lui Dumnezeu. O astfel de interpretare este cu neputință, dacă acceptăm înțelegerea patristică a facerii omului.

Ieromonahul Serafim Rose, Cartea facerii, crearea lumii noi și întâiul om: perspectiva creștin-ortodoxă, traducere din limba engleză de Constantin Făgețan, Ed. a 2-a, rev., Editura Sophia, București, 2011, pp. 106-107