Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu!

Pământul aude această cântare de slavă îngerească la nașterea lui Iisus Hristos cum nu a mai auzit înainte. De ce nu a fost mai înainte? Nu a avrut oare Dumnezeu slavă întru cei de sus?

Deci! Dumnezeu a avut cea mai înaltă slavă din veac. După vorbirea unui clarvăzător al slavei Lui , El este Dumnezeul slavei (Fapte 7,2), adică slavă este legată de însuși numele, de însăși substanța Lui, în așa fel încât nu ar fi Dumnezeu dacă nu ar fi avut slavă.

Slavă înseamnă revelație, apariție, oglindire, înveşmântare a desăvârșirii dinăuntru. Dintru veșnicie Dumnezeu este deschis Sieși întru nașterea veșnică a Fiului Său Unul-Născut și întru purcederea veșnică a Duhului Său cel deoființă. În acest fel, unitatea Lui în Sfânta Treime strălucește în lumina slavei statornice și nepieritoare. Dumnezeu Tatăl este Tatăl slavei (Ef. 1,17), Fiul lui Dumnezeu este strălucirea slavei Lui (Evr. 1,3) și El Însuși are la Tatăl Său slava mai înainte de a fi lumea (In. 17, 5), și în același fel, Duhul lui Dumnezeu este Duhul slavei (I Pt. 4,14). În această slavă proprie, dinăuntru trăiește Dumnezeu deasupra oricărei slave, astfel că aceasta nu are nevoie de martori și nu poate să aibă nici un fel de părtași la ea. Dar cum în nemărginita Lui milă și iubire, El voiește să împărtășească fericirea Sa, să aibă împărtășiți plini de har ai slavei Lui, El lucrează desăvârșirile Sale nemărginite, iar acestea se deschid în creațiile Lui. Slava Lui apare puterilor cerești, se oglindește în om, se învelește în strălucirea lumii văzute. Aceasta se dăruiește de la El, este împărtășită de cei împărtășiți, se întoarce la El, iar în această prefaceri circulară, ca să spunem așa, stă viața fericită a

făpturilor. Heruvimii stau înaintea Tronului Domnului întru plinătatea slavei Lui și întru slavă Preasfintei Treimi; cântă cu glas mare cântarea Treimii: Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot; ei își acoperă fețele (Is. 6, 2-3), pentru că adevărata slavă a lui Dumnezeu este lumină neapropiată  (I Tim. 6,16) și pentru făpturile de sus. Ei sunt plini de ochi de jur împrejur și pe dinăuntru, pentru că dorința de a se împărtăși de vederea slavei lui Dumnezeu face toată ființa lor numai ochi. Ei odihnă nu au, ziua și noaptea  (Apoc. 4,8), nu pentru că nu li se dă voie la odihnă, ci pentru că fericirea prin care se împlinește vederea lor și împărtășirea slavei lui Dumnezeu se revarsă neîncetat ca dintr-un vas preaplin în susurul de bucurie al proslăvirii, și astfel, slava care vine de la unicul Dumnezeu (In. 5, 44), se întoarce la Dumnezeu. Așa a fost omul în starea sa primară, chipul și slava lui Dumnezeu ( I Cor. 11,7), și fără îmbrăcăminte nu cunoștea goliciunea, fiind învelit în slava sa. Așa și cerurile văzute spun slava lui Dumnezeu, ziua zilei spune cuvânt despre aceasta și noaptea nopții vestește știință  (Ps. 18, 2-3).

Citeşte şi:  Rugăciunea Sf. Grigorie Palama către Sfânta Treime pentru întărirea în adevăr a celor ce Îl caută pe Dumnezeu cu adevărat

Dar dacă slava lui Dumnezeu se află din veac în Dumnezeu și în făpturi, nu numai în cele nevăzute, ci și în cele văzute, și se vestește de demult și necontenit, atunci de ce la Nașterea lui Iisus Hristos este proclamată din nou și pe neașteptate din cer pe pământ ca ceva necunoscut și nemaiauzit? Creștine! Aici este rândul tău să fii ochiul , îndeosebi cel dinăuntru. Fii bun și vezi: aici este slavă și taină, slavă închisă în taină, taină deschisă în slavă.

Omul a oprit în lăuntrul său prefacerea slavei lui Dumnezeu, hotărând să nu o întoarcă lui Dumnezeu, ci să și -o însușească în speranța, după făgăduiala ispititorului, că va fi Dumnezeu (Fc. 3,5) el însuși. De la aceasta, în omul Duhului s-a petrecut ceva asemănător cu ceea ce se petrece în omul simțurilor, când se oprește circulația sângelui. Duhovnicește, omul a murit pentru slava lui Dumnezeu sau s-a mortificat, cel puțin,  astfel încât au rămas în el, în comparație cu starea de dinainte, mișcări moleșite ale unei vieți sufletești goale, întunecate, bolnăvicioase și trecătoare. Deoarece și în toată lumea văzută slava lui Dumnezeu s-a răspândit cu precădere prin mijlocirea omului, oglindindu-se în el ca în chipul lui Dumnezeu, atunci ea, ascunzându-se de om, luminează, dar nu atât de limpede ca la început în toată lumea văzută. Psalmistul, care și -a curățit simțămintele, a auzit și după aceasta cuvântul cerurilor, care spun slavă lui Dumnezeu, iar sunetul lor trece peste tot pământul (Ps. 18,1), însă acest sunet, fără îndoială, nu mai este atât de înalt și sublim ca la început, căci atunci se auzeau numai sonurile minunate și dulci ale vieții și comuniunii, pe când astăzi se amestecă laolaltă cu ele sunetele sfâșietoare ale suferinței și zgomotul dezastrului. Această întunericare tristă a slavei lui Dumnezeu în lume a fost dusă la capăt de oamenii căzuți în păcat, pentru că au cufundat toate dorințele și cugetările lor în făptură, au schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios cu asemănarea chipului omului celui stricăcios și al păsărilor și al celor cu patru picioare și al târâtoarelor  (Rom. 1, 23).

Văzând Dumnezeul slavei că fără slava Lui nu este fericire pentru făpturile Lui, a depus, ca să vorbim pe limba omenească, eforturi felurite și neobișnuite, ca să o scoată din nou la lumină în oameni, dar aceste eforturi au părut multă vreme zadarnice. În realitate, erau numai niște pregătiri mai mult sau mai puțin îndepărtate pentru apariția cu adevărat universală și singura posibilă a slavei Lui între aceia care sunt lipsiți de ea, fiindcă toți au păcătuit (Rom. 3, 23). Din primele clipe ale suspendării omului de la slava dumnezeiască, Dumnezeu l-a căutat,  ca să i-o dea înapoi: Adame, unde ești(Fc. 3,9)? Dar păcătosul nu a putut îndura prezența ei, a fugit și s-a ascuns de ea. După aceea, ca s-o facă accesibilă oamenilor, Dumnezeu a învăluit-o uneori în aparițiile îngerilor Săi, dar și acestea au înspăimântat natura umană și nu au putut să mijlocească o legătură cu slava lui Dumnezeu. Vai de mine, Stăpâne Doamne – strigă Ghedeon – , că am văzut pe îngerul Domnului față către față  (Jud. 6, 22). De bună seamă avem să murim – zice Manoe -, căci am văzut pe Dumnezeu (Jud. 13, 22). Poporul lui Israel, cu oricâtă grijă a fost pregătit  (după îndrumarea lui Dumnezeu Însuși prin mijlocirea lui Moise) pentru apariția slavei lui Dumnezeu pe Sinai, nu a putut suporta această apariție, chiar dacă stătea în depărtare, și a zis către Moise: „Vorbește tu cu noi și vom asculta, dar Dumnezeu să nu grăiască cu noi, ca să nu murim” (Ieş. 20, 19). Ce să spunem despre aceste apariții ale slavei lui Dumnezeu, când Dumnezeu nu a ales să răspundă, ca să se plinească măsura fărădelegilor omenești, cu glasul iubirii și îndurării la strigătul înălțat către El, ci a răspuns cu glasul înfricoșător și pedepsite al judecății Sale, cuma fost, de pildă, la osândirea lui Cain, la potopul universal, la nimicirea Sodomei? Dumnezeul slavei a tunat (Ps. 28, 3), pământul s-a cutremurat, omul pierea. Unde să te mai bucuri? Pe cine să slăvești? 

Citeşte şi:  Nu pentru pieirea noastră ne trimite Domnul tot felul de suferințe

În sfârșit, ce să mai facă Dumnezeu, nesecat în izvoarele de milostenie și mântuire, ca să readucă pe om la nădejdea slavei? Întrucât omul nu cuteza să se apropie de Dumnezeu și să se împărtășească de slava Lui, Dumnezeu se apropie de om și Se împărtășește din nimicnicia lui. Pentru ca păcătosul să nu mai fugă de prezența lui Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu îi apare în asemănarea trupului păcatului (Rom. 8, 3). Pentru ca făptura neputincioasă să nu piardă slava atotputernicului Creator, El nu se mai îmbracă întru strălucire și mare podoabă  (Ps. 103, 1), ci în pruncii neputincioasă și fără grai și în niște biete pelinci. Ca un doctor dibaci, văzând că bolnavul se înfricoșează de medicamentul silnic, ascunde acest medicament sub altă înfățișare. Astfel, locuirea a fost acceptată și bolnavul a fost salvat. Tot așa și Doctorul ceresc al sufletelor și trupurilor, văzând că omenirea, molipsită de boala de moarte a păcatului, se înfricoșează de dumnezeiesc, a închis dumnezeirea Sa în chipul omenirii. În acest fel, neamul omenesc, încă înainte de a afla, a cunoscut dumnezeiescul, tămăduirea deplină a harului. Imediat ce divinitatea este în omenire, atunci și dumnezeiasca Lui putere ne dăruiește toate cele ce sunt spre viață și spre bună cucernicie (II Pt. 1, 3), și de aceea neputința noastră va fi împlinită cu puterea lui Dumnezeu, neadevărul nostru va fi făcut să dispară de către adevărul lui Dumnezeu, întunericul nostru va fi luminat de lumina lui Dumnezeu, moartea noastră va fi desființată de viața lui Dumnezeu. În însăși tăinuirea slavei lui Dumnezeu primim nădejdea slavei, iar când această slavă se deschide, ea nu orbește, nu înfricoșează, nu ne nimicește, ci, luminând în noi, luminează și întreaga lume, pe care noi am întunecat-o. Hristos este întru voi, nădejdea slavei ( II Cor. 13, 5), ne îmbărbătează Apostolul. Aceasta este taina slăvită și slava tăinuită a zilei de azi! Slujitorii cerești ai luminii au văzut înaintea noastră această zare a slavei și, adresându-ni-se, au strigat îndată: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu! 

Fraților! Gândiți-vă că îngerii proslăvesc în sărbătoare pe Dumnezeu nu pentru mântuirea lor, ci pentru mântuirea noastră. Atunci, cu câtă râvnă trebuie să -L proslăvim noi înșine! Cine îmi va da scânteia focului ceresc al iubirii îngerești față de Dumnezeu, ca să pot aprinde cu ea inimile voastre către proslăvirea îngerească, de-a pururi grăitoare, care nu are odihnă? Căci știu că lumea se pregătește deja să sugrume în sufletul vostru răsunetul cântării îngerești de slavă cu larma discuțiilor deșarte, cu cântece care pervertesc curăția duhului, care îngreuiază inimile voastre de mâncare și de băutură  (Lc. 21, 34). Feriți-vă să-L supărați cu fapta în casa voastră pe Domnul, Mântuitorul vostru, pe care îl proslăviți cu cuvântul în biserică. Să nu mai fie așa, căci Eu preamăresc pe cei ce Mă proslăvesc pe Mine – spune El – iar cei ce Mă necinstesc vor fi rușinați  (I Reg. 2, 30). 

Citeşte şi:  Dar de la cuvinte trebuie să trecem şi la fapte, că „după faptele tale te voi judeca” zice Domnul

Să dăm slavă lui Dumnezeu  (Ps. 67, 35) Slăviți, dar pe Dumnezeu în trupul vostru și în duhul vostru! ( I Cor. 6, 20) Amin.

 

Cuvânt la Nașterea lui Hristos ( 1821), fragment, Sfântul Filaret, Mitropolitul Moscovei, Predici și cuvântări alese, Ed. Doxologia, Iași, 2014, pag. 106-111.