Bucurați-vă pururea (l Tes. 5, 16), zice Sfântul Apostol Pavel, cu bucuria cea în Domnul și în Duhul Sfânt (Rom. 14, 17).

Această bucurie se înstăpânește în inimă sub înrâurirea credinței vii, a iubirii fierbinți și a nădejdii tari, și este atât de adâncă încât nici un fel de necazuri dinafară nu o pot tulbura. În creștinism, ea este tot atât de firească pe cât este de firească bucuria fiului care este primit iarăși în brațele iubitoare ale tatălui pe care îl mâniase, ori a robului ferecat în lanțuri care aștepta moartea și care a primit în schimb libertatea, ori a datornicului căruia i s-au iertat datoriile, și, îndeobște, ca a omului care se afla într-o situație-limită și deodată, pe neașteptate, capătă fericirea cea mai deplină.

La creștin se săvârșește în duh, în înțelesul cel mai înalt, ceea ce la aceia se săvârșește pe dinafară. Omul este zidit pentru bucurie, pentru viața raiului, pe care a pierdut-o prin cădere; acum, în Domnul Iisus Hristos, prin harul Sfântului Duh, el e reașezat în cinul său cel dintâi. Deși pe dinafară el încă nu este în rai, pe dinlăuntru primește deja rânduiala raiului, drept care se și bucură.

Citeşte şi:  Cuviosul Paisie: „Mai întâi făceam rugăciune şi după aceea începeam să mâncăm.”

În viața de zi cu zi, oamenii se află într-o dispoziție veselă a duhului atunci când nu-i apasă nevoile, când au pace cu ceilalți, când treburile merg bine și când nici un necaz nu-i amenință. Creștinii de ce se bucură? Fiindcă păcatele le sunt iertate, puterile morale — refăcute prin har, pacea cu Dumnezeu este înstăpânită în ei, conștiința li se păstrează curată față de toți și toate, au neclintită încredințarea că Domnul o păzește și o va păzi neprihănită până la capăt, nădejdea fericirii vieții veșnice este adâncă: trăind într-o asemenea atmosferă de bucurie, el nu are cum să nu fie într-o stare totdeauna bucuroasă a duhului.

Citeşte şi:  Cel ce dorește chiar să și moară pentru Hristos, cu greu se va teme de dureri și de necazuri

Temeiul de căpetenie al bucuriei creștinului este însă înnoirea firii căzute. La nașterea cea de-a doua, prin botez, se aruncă sămânța vieții veșnice, după chipul Domnului înviat. Începând din acea clipă să umble întru viața cea înnoită, creștinul se eliberează tot mai mult din lanțurile stricăciunii, ce vine prin păcat, și se umple cu prisosință de simțământul sănătății duhovnicești.

Acest simțământ de sănătate este aproape același lucru ca simțământul învierii: de aici bucuria neîncetată a vieții în Domnul. Tocmai de aceea ne și poruncește Apostolul să fim bucuroși — ne poruncește, adică, să ne păstrăm într-o stare duhovnicească ce aduce bucurie neîncetată, să ne înconjurăm de convingeri care adie bucurie în suflet, să nu ne lipsim de gustarea bunătăților duhovnicești cu care sunt îmbiați toți în Domnul și care nu au cum să nu veselească inima, să nu ne înstrăinăm niciodată de osteneli și de nevoințe, care ne duc pe o cale strâmtă, însă la viața veșnică.

Citeşte şi:  În Hristos nu este deosebire, toți sunt una: ori de ce neam ar fi, toți au un suflet dat de Dumnezeu, toți suntem creați de Dumnezeu

Apostolul nu vrea ca creștinul să dezvolte în sine bucuria prin nu știu ce visări, ci să pășească cu fapta pe tărâmul veselitor al luminii și al vieții. Și pe cât este de sigur că pe acest tărâm ajunge orice creștin adevărat, pe atât este de nedespărțită bucuria de creștinul adevărat; tocmai de aceea cuvântul lui Dumnezeu ne poruncește în multe rânduri să ne bucurăm (Filip. 3, l; 4, 4; Rom, 12, 12; 14′ 17; Iac. l, 2). Când înlăuntru este pace și bucurie, nevoile și necazurile dinafară nu au înrâurire asupra creștinului, așa încât doar ceilalți îl pot socoti necăjit, în vreme ce el însuși se bucură pururea înlăuntrul său (2 Cor. 6, IO).

Sfântul Teofan Zăvorâtul; Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor vol.2