„În toate cele ce te întâmpină din Scripturi, cercetează scopul cuvântului, ca să te adanceşti în tine şi să înţelegi cu mare pătrundere adâncul înţelesurilor sfinţilor care, călăuziţi şi luminaţi în vieţuirea lor de dumnezeiescul har, simt pururea o rază oarecare a gândirii ce înaintează în mijlocul stihurilor celor scrise şi luminează înaintea înţelegerii lor, ca să deosebească între cuvintele simple şi înţelesurile cuprinse în ele, cu multă înţelegere, întru priceperea sufletului.

Omului care citeşte cu minte goală cele cuprinse în stihurile grele, i se goleşte şi inima şi se stinge în ea puterea dumnezeiască ce dăruieşte inimii gustarea cea mai dulce, în minunata înţelegere a sufletului. Oricine obişnuieşte să alerge spre ceea ce îi este înrudit. De aceea şi sufletul ce are părtăşie cu Duhul, când aude vreun cuvânt care are ascuns în el o putere dumnezeiască, atrage cu înfocare conţinutul lui. Nu pe orice om îl trezeşte un lucru care e spus duhovniceşte şi care are în el ascunsă o putere, ca să se minuneze de el.Cuvântul despre virtute are nevoie de o inimă care se odihneşte de cele ale pământului şi de îndeletnicirea cu ele.

Lucrurile virtuţii nu trezesc gândul omului a cărui cugetare se osteneşte cu grija celor trecătoare, ca să le poftească şi să caute să le dobândească.

Dezlipirea de cele trupeşti are loc înaintea naşterii legăturii cu Dumnezeu, deşi la unii, în iconomia harului, această legătură premerge de multe ori acelei dezlipiri, aşa cum o dorinţă ascunde o altă dorinţă. Rânduiala iconomiei este alta decât rânduiala cea de obşte dintre oameni. Dar tu păzeşte rânduiala de obşte.De premerge în tine harul, cunoaşte că aceasta e voia lui.

Iar de nu, urcă spre vârful turnului duhovnicesc, pe calea tuturor oamenilor, pe care au urcat ei după randuială.

Tot ceea ce se lucrează în contemplaţie şi se împlineşte prin poruncă pentru ea e cu totul nevăzut ochilor trupului. Şi tot ce se lucrează cu fapta este un lucru îmbinat, pentru că porunca sau fapta, deşi e una, are nevoie de amândouă, de contemplaţie şi de faptă, din pricina celor trupeşti şi netrupeşti. Dar îmbinarea celor două e una. Faptele ce se îngrijesc de curăţie nu înlătură amintirea greşelilor trecute, dar înlătură din minte amintirea întristării şi de aici înainte venirea amintirii în cugetare se face cu folos.

Lăcomia sufletului de a se îmbogăţi în virtute covarşeşte pofta văzută a trupului împreună înjugat.

Podoaba oricărui lucru e măsura. Căci fără măsură chiar şi cele socotite bune se fac spre pagubă.

Voieşti să ai părtăşie (comuniune) cu Dumnezeu în mintea ta, în dobandirea acelei simţiri a plăcerii, care nu e robită de simţuri ? Urmăreşte milostenia, care, cand se va afla în lăuntrul tău, ia în tine chipul acelei Sfinte Frumuseţi cu care te-ai făcut asemenea. Însuşirea cea mai cuprinzătoare a milosteniei sădeşte în suflet, fără mijlocirea vreunui oarecare timp, pe lângă unirea întru slavă şi strălucire, împărtăşirea de dumnezeire.

Unirea duhovnicească este o amintire nepecetluită, care arde în inimă cu un dor înfocat, luandu-şi puterea legăturii din stăruirea pe langă porunci, nu prin reaua lor întrebuinţare, nici în chip natural. Căci în ele îşi află hrana de viaţă dătătoare pentru întărirea vederii sufleteşti. Prin aceasta vine inima la răpire, ca să-şi închidă îndoitele simţuri, cele trupeşti şi cele sufleteşti.

Nu este altă cărare spre dragostea cea duhovnicească, care zugrăveşte chipul nevăzut, decât aceea care începe cu mila, precum a zis Domnul nostru. Ea duce spre Tatăl cel desăvarşit. Căci aşa a poruncit celor ce-L ascultă pe El, ca să o pună pe aceasta ca temelie.

Altul este cuvântul faptei şi altul, cuvântul cel frumos. Şi fără cercarea lucrurilor, înţelepciunea nu ştie să-şi împodobească cuvintele ei şi să vorbească adevărul, pentru că nu-l cunoaşte pe acesta.

Nici nu poate să descopere cineva virtutea, dacă el însuşi nu a făcut niciodată experienţa ei. Cuvântul din faptă este o vistierie a nădejdii, iar înţelepciunea nefăptuitoare este un depozit al ruşinii.

Precum un artist zugrăveşte apa pe pereţi, dar nu-şi poate alina setea cu apa aceea, şi precum un om vede visuri frumoase, aşa face şi cuvântul nefăptuitor. Cel ce grăieşte din cercarea lucrului său despre virtute, împărtăşeşte din ea şi celui ce ascultă,precum împărtăşeşte cineva din banii caştigaţi de el.

Şi cel ce seamănă învăţătura, din cele dobândite de el, în urechile celor ce-l ascultă, deschide gura cu îndrăzneală către fiii săi duhovniceşti, precum bătrânul Iacov a spus lui Iosif: «Iată ţi-am dat o parte mai mare decât fraţilor tăi; e cea pe care am luat-o cu sabia şi cu arcul meu de la Amorei» (Fac., 48, 22).

Fiecare om care are o vieţuire întinată pofteşte viaţa vremelnică. Iar acesta e lipsit de cunoştinţă. Bine a zis careva că frica de moarte întristează pe omul apăsat de conştiinţa lui; iar cel ce are în sine mărturia cea bună doreşte moartea ca şi viaţa. Să nu socoteşti înţelept adevărat pe cel ce-şi robeşte cugetarea, vieţii acesteia, din laşitate şi frică. Socoteşte toate cele bune şi cele rele ce se întâmplă trupului ca nişte visuri. Căci nu numai în vremea morţii vei fi dezlegat de ele, ci de multe ori şi înainte de moarte te părăsesc şi pleacă. Dar pe acelea dintre ele care au vreo părtăşie cu sufletul tău socoteşte-le că sunt avuţiile tale în veacul acesta şi că în cel viitor vor merge cu tine.

Şi de sunt bune, veseleşte-te şi mulţumeşte lui Dumnezeu în cugetul tău, iar de sunt rele, întristează-te şi suspină şi caută izbăvirea de ele cât timp eşti încă în trup. Orice bine pe care-l ai lucrător în tine să-l ai tot aşa şi întru ascuns. Iar botezul şi credinţa ţi s-au făcut mijlocitoare spre acest bine, pentru că prin ele ai fost chemat de Domnul nostru Iisus Hristos la faptele cele bune ale Lui, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, Căruia se cuvine slava, cinstea, mulţumirea şi închinăciunea în vecii vecilor. Amin.”

Sursa: Sfântul Isaac Sirul, Filocalia volumul 10 (pag. 30-33)