Odată, au venit niște filosofi la Sfântul Macarie, în pustie, să vadă de ce aleargă atât de mulți oameni să-i asculte cuvântul înțelept.

Pasă-mi-te, erau oarecum invidioși, că după ei nu se prea înghesuia lumea. Când au sosit în pustie, au găsit un bătrân sărăcăcios îmbrăcat, cu vorbă curată, dar meșteșugită. Nu prea le-a venit bine filosofilor. Și au început să-l întrebe:

Citeşte şi:  Oamenii din ziua de azi nu de predi­catori au nevoie, ci de oameni care sa le asculte durerea

– Macarie – ai citit cutare carte?

– N-am cetit-o, răspundea Macarie.

– Dar cutare învățat, știi ce a zis despre lume și despre altele?

Și la acestea, Macarie, răspundea că nu știe.

Ei însă îl tot întrebau, cu gândul de a-l rușina. Atunci Macarie, ghicindu-le gândurile, le-a zis:

– Rogu-vă, îngăduiți-mi să vă întreb și eu ceva.

Citeşte şi:  Crezul Ortodox a fost schimbat de ecumeniști în înțelesul (fondul) său, nu ca formă (literă), la Porto Alegre (2006)

– Întreabă, părinte, răspunseră ei veseli.

– Fiți buni și spuneți-mi, ce-a fost mai întâi: mintea sau cartea? După oarecare răgaz, răspunseră, oarecum nedumeriți de rostul întrebării:

Vezi bine că a fost mintea!

– Nu vă supărați, răspunse Macarie, că eu am ceea ce a fost mai întâi: mintea.

Atunci au priceput filosofii că orice om, dacă-și folosește darul minții dat de Dumnezeu, poate să fie înțelept, cu sau fără prea multă carte.