21. Papa de la Roma şi minciunile de veacuri ale latinilor

,,Romano-catolicismul – spune Dostoievski – este încă mai rău decât ateismul … Orice ateism propovăduieşte o credinţă în nimic, în timp ce catolicismul merge mai departe; el propovăduieşte un Hristos deformat, pe care el însuşi l-a defăimat şi profanat, predică antiteza lui Hristos ! Îl predică pe antihrist”[281].

Asemenea autorului binecunoscutei cărţi Vaticanul şi Rusia[282], dorim să subliniem că critica pe care o facem papalităţii nu se aplică în nici un caz catolicilor evlavioşi de rând a căror ignoranţă a fost menţinută timp de veacuri de Curia Romană. Potrivit lui Alexie Homiakov, ,,catolicismul s-a pângărit cu totul prin minciuni, are nevoie de sprijinul ignoranţei predominante şi mizează pe această neştiinţă generală”[283].

Străduindu-ne să expunem, măcar într-o oarecare măsură, ideologia Vaticanului şi fiind conştienţi de dificultatea acestei sarcini, în primul rând în ce-i priveşte pe cititorii occidentali care sunt obişnuiţi să gândească în categorii diferite de cele ale Ortodoxiei, noi suntem preocupaţi iniţial nu de opiniile din diferite timpuri, ci de ,,ceea ce Dumnezeu gândeşte despre noi în veşnicie”[284]. Prin urmare, îndrăznim să sugerăm cititorilor occidentali să ,,lepede” delimitarea ideilor preconcepute şi să se întoarcă către modul de gândire ortodox. Cheia către înţelegerea sa constă în atitudinea ortodoxă de smerenie, adică în ,,sărăcia duhului” ca ,,maică a tuturor virtuţilor”, lăsată nouă de Părinţii Bisericii.

Este binecunoscut faptul că schisma apuseană a început cu deformarea voită a Crezului de către Roma atunci când a adăugat filioque în el în ciuda interdicţiei absolute a Bisericii de a schimba ceva în Crez[285]. ,,Schisma apuseană este o excomunicare arbitrară şi cu totul nemeritată a întregului Răsărit, punerea monopolului pe revelaţia dumnezeiască – într-un cuvânt – un fratricid moral. Aceasta este semnificaţia marii erezii împotriva sobornicităţii Bisericii, erezia care a lipsit credinţa de temelia sa morală, şi astfel a făcut credinţa imposibilă”[286]. (Nu este acesta motivul scepticismului şi al lipsei de credinţă atât de caracteristice maselor din Apus ?)

Întregul sistem de minciuni a trecut dintr-un veac în altul o falsă Decretalia (pe care s-a întemeiat teoria supremaţiei papale), fapte false, distorsionări deliberate ale scrierilor patristice – toate acestea au lăsat o urmă de nesterş în sufletele creştinilor apuseni. Potrivit lui A. Homiakov care a cugetat foarte mult la tragedia schismei provocate de Roma, ,,aici se află adevăratul izvor al stricăciunii morale şi adevărata pricină a unui soi de fractură în adevăr care, în mărturisirea de credinţă romană, desfigurează cele mai luminoase suflete şi dezonorează minţile superioare. Nimeni nu ar trebui să-i pe ei judece prea aspru … minciuna ca un lanţ de fier a înconjurat cu zalele sale sufletele care erau însetate de adevăr”, şi vrând-nevrând romano-catolicii ,,s-au plecat tristei necesităţi de a deforma adevărul, ca doar să-şi păstreze propria credinţă pozitivă şi să nu cadă în protestantism, adică să nu rămână doar cu o posibilitate sau o nevoie de religie fără nici o substanţă reală”[287].

După ce a căzut din Biserica Sobornicească, adică Universală (Catolică), Biserica Latină a adoptat în mod nelegitim denumirea de ,,Biserica Catolică”[288]. De departe nu toţi creştinii, mai ales neortodocşii, crescuţi în duhul indiferenţei confesionale sunt conştienţi de greşelile vechi de secole ale Romei care au pricinuit căderea ei din Sfânta Biserică Sobornicească şi Apostolească. Evaluând esenţa acestor erori, cineva poate înţelege de ce ideea (susţinută cu atâta îndârjire de ecumenişti) unei reunificări mecanice cu romano-catolicii este absolut inacceptabilă pentru adevăraţii creştini ortodocşi. Orice creştin ortodox adevărat doreşte restabilirea unităţii pierdute, dar ea este cu putinţă doar cu condiţia pocăinţei romano-catolicilor şi respingerii ereziilor şi greşelilor lor dogmatice şi a altor greşeli. În cuvintele Sfântului Grigorie Teologul, ,,noi nu ne luptăm pentru victorie, ci pentru întoarcerea fraţilor; despărţirea de ei ne chinuie”.

Biserica Catolică a adoptat de la Imperiul Roman păgân spiritul său de lege şi gustul pentru putere lumească. Dostoievski scria: ,,Papa a pus stăpânire pe teritorii şi pe un tron pământesc, şi a ridicat sabia; această stare de lucruri a continuat până astăzi, cu excepţia faptului că minciunile, insinuările, înşelăciunea …, ticăloşia … s-au adăugat sabiei … Totul a fost schimbat pentru bani, pentru putere lumească josnică. Şi nu este aceasta învăţătura lui antihrist ? Cum ar putea să nu se nască ateismul din toate acestea ? Ateismul a apărut din toate acestea, din romano-catolicismul însuşi !”[289] Dogma ,,infailibilităţii” papei de la Roma, discutată mai jos, este cununa tuturor păcatelor dogmatice, canonice, ecleziologice, morale şi a altor păcate grele ale latinilor. Acceptarea hotărârilor blasfemiatoare ale Conciliului Vatican I cu privire la vicariatul şi infailibilitatea papală de către cei care se numesc creştini a devenit posibilă doar ca urmare a apostaziei îndelungate şi ferme a Romei de la învăţătura lui Hristos şi Sfânta Tradiţie.

Ea începuse deja în secolul al IV-lea, când în 325 capitala imperială a fost mutată la graniţa cu Asia Mică, la Constantinopol. Această mutare a fost dureroasă pentru latini. Orgoliul lor rănit s-a manifestat prin pofta pentru putere a unor episcopi romani.

Duhul mândriei şi ispitirile vanităţii au pus stăpânire tot mai mult pe ei, şi de atunci încoace, aproape toate Sinoadele Locale au inclus chestiunea romană pe agenda lor. Sinoadele Ecumenice şi-au îndreptat de asemenea atenţia către ea, şi însuşi faptul convocării lor ,,este o dovadă destul de puternică împotriva ideii exagerate a supremaţiei episcopului Romei”[290]. În locul ,,întâietăţii în iubire” s-a ivit şi a crescut pretenţia primatului juridic şi supremaţiei ecleziastice a Romei. Cu toate acestea, revendicările ambiţioase ale papilor cumpătate de înţelepciunea sinodală nu încălcaseră încă unitatea Bisericii. Ea era mai degrabă puternic tulburată, deşi nu încă încălcată, (fără îndoială din motivul iconomiei Bisericii[291]) nu de ritual, nici de divergenţe canonice, precum pâinea nedospită[292] folosită la euharistie, hirotonirea directă a diaconilor la rangul de episcopi, celibatul, postul în zilele de duminică, cântarea Aliluia în timpul Paştilor, săvârşirea dumnezeieştii liturghii în zilele de post din timpul Postului Mare etc.

Motivul căderii latinilor din Biserica Sobornicească a fost învăţătura falsă cu privire la Sfântul Duh care purcede de la Tatăl şi de la Fiul (ex Patre Filioque), bazată doar pe concluzia şi râvna fără temei, şi care a fost ridicată la rangul de dogmă şi mai târziu introdusă de asemenea oficial de Roma în Crezul niceo-constantinopolitan. Această erezie care a devenit pricina schismei a fost urmată de altele şi creându-se astfel o prăpastie între latini şi ortodocşi[293].

Următoarele inovaţii eretice au prins rădăcini treptat în Biserica Latină:

– Învăţătura falsă despre supremaţia papei de la Roma asupra Bisericii. După căderea Romei din Biserica Sobornicească, această învăţătură a fost dusă până la extremele sale. Această învăţătură falsă este legată în mod inextricabil de dogma infailibilităţii papei de la Roma care ,,te îngrozeşte”[294].

– Învăţătura eretică despre purcederea Sfântului Duh ,,şi de la Fiul” (filioque) care a distorsionat Crezul niceo-constantinopolitan. În vremea Papei Urban al II-lea (1088-1099), în 1098 la Sinodul din Bari (Italia), filioque a fost declarată dogmă.

– Învăţătura latină cu privire la păcatul originar, care a pervertit învăţătura tradiţională a Bisericii Ortodoxe Soborniceşti. ,,Dusă până la concluzia sa logică, ea sugerează că Dumnezeu Însuşi este cauza răului în lume, adică conduce la o absurditate”[295].

– Învăţătura soteriologică falsă privind satisfacţia lui Dumnezeu pentru păcate, care a înlocuit înţelegerea morală a mântuirii omului cu una juridică, şi celelalte legate de acesta.

– Învăţătura falsă despre purgatoriu, aşa-zisul stadiu intermediar între Rai şi Iad, ca şi învăţăturile născocite de Roma privind ,,comoara meritelor prisositoare ale sfinţilor” şi indulgenţele. ,,Foloasele” acestora două erau la dispoziţia puterii bisericeşti supreme, în primul rând a papei. Iniţial, indulgenţele erau acordate ca o recompensă pentru participarea la cruciade. Mai târziu şi până astăzi, ele au fost date pentru donaţii cu tarif, pentru rostirea repetată a unei rugăciuni de un anumit număr de ori, pentru un pelerinaj cu respectarea anumitor rânduieli, pentru utilizarea unor obiecte având chipurile ,,putere conciliantă”. Indulgenţele indicau cu precizie lungimea perioadei de timp cu care va fi redusă ,,suferinţa în purgatoriu”: 40 zile, 12 luni, 100 ani sau mai mult (perioada maximă de timp a unei indulgenţe parţiale era de 154.000 ani)[296]. Dar poate evalua cineva vătămarea făcută de inventarea şi vânzarea indulgenţelor care introduc considerente de ordin financiar, profit şi calcul în relaţia dintre Dumnezeu şi om ?! şi când pocăinţa şi străduinţa morală sunt înlocuite de moralitatea cazuistică ?[297]

,,Tragedia romano-catolicismului constă nu în păcatele şi încălcările personale ale episcopilor individuali ai Bisericii Romane, păcatele personale abundă pretutindeni; ci în faptul că duhul acestei lumi, duhul puterii, duhul denaturării juridice, utilitare şi lumeşti a tainelor dumnezeieşti a fost introdus în chiar temelia învăţăturii creştine şi a rânduielii duhovniceşti a Bisericii. Acest duh a condus la robie, a cărei amprentă a avut drept rezultat impulsul de a traduce legea vieţii Duhului în limbajul unui calcul extern, mecanic al meritelor, numerelor şi măsurătorilor”[298]. S-a petrecut treptat ceva irevocabil: dragostea vie pentru Dumnezeu a fost înlocuită cu o teamă ostilă de un Creditor aspru, ceea ce a condus Apusul către înstrăinarea omului de Creatorul său.

– În 1854, papiştii au acceptat o dogmă falsă a ,,imaculatei concepţii a Prea Sfintei Fecioare Maria”, adică a pretinsei neparticipări a Maicii lui Dumnezeu la păcatul originar. Astfel, ei s-au îndepărtat încă o dată de învăţătura Sfintei Biserici care a fost mărturisită până atunci. Potrivit Sfântului Epifanie al Ciprului, ,,vătămare fac ereziile atât atunci când Sfânta Fecioară este defăimată, cât şi dimpotrivă când ea este slăvită mai presus de ceea ce i se cuvine” (Panarion, împotriva colaridienilor).

Această învăţătură falsă a latinilor:

1) nu corespunde cu Sfintele Scripturi unde se face adesea referire la Iisus Hristos ca fiind Singurul fără de păcat (I Timotei 2, 5);

2) contrazice de asemenea Sfânta Tradiţie deoarece Sfinţii Părinţi conglăsuiesc în ce priveşte înalta sfinţenie a Fecioarei Maria de la naşterea ei şi curăţirea ei de către Sfântul Duh în momentul în care ea L-a zămislit pe Hristos, dar nu în momentul în care ea însăşi a fost zămislită de Sfânta Ana;

3) este lipsită de noimă, deoarece dacă lipsa păcatului strămoşesc al Maicii Domnului înainte de naşterea ei ar fi fost indispensabilă pentru naşterea lui Hristos cel fără de păcat, atunci aceeaşi condiţie (adică, lipsa păcatului strămoşesc al Sfinţilor Ioachim şi Ana) ar trebui să existe de asemenea pentru naşterea ei, şi aşa mai departe tot până la Adam;

4) ni-L înfăţişează pe Dumnezeu ca fiind nemilostov şi nedrept căci dacă Dumnezeu ar fi apărat-o pe Maria de păcat şi ar fi curăţit-o înainte ca ea să se nască, de ce predestinează El pe cineva la mântuire fără voia lui, în vreme ce pe alţii îi lasă în păcat ?

5) neagă de fapt toate virtuţile Maicii Domnului căci dacă ea nu putea comite păcate, ce a făcut-o pe ea vrednică de preaslăvire de către Dumnezeu ? Astfel ,,darul” pe care ea l-a primit de la Papa Pius al IX-lea şi de la cei care au gândit să o preaslăvească pe Născătoarea de Dumnezeu (Theotokos) prin descoperirea de noi adevăruri, a însemnat mai degrabă defăimarea ei decât preamărirea ei şi o mai mare slavă. ,,Prea Sfânta Fecioară Maria a fost proslăvită de Dumnezeu Însuşi într-o asemenea măsură şi a fost atât de înaltă prin viaţa ei pe pământ şi slava ei în ceruri, încât plăsmuirile omeneşti nu pot adăuga nimic la cinstea şi slava ei”[299]. Cu aceste cuvinte îşi încheie Sfântul Ioan comentariile.

– Dogma falsă a Învierii şi înălţării cu trup a Fecioarei Maria aparţine de asemenea aşa-numitelor ,,dogme marianice” şi a fost consecinţa logică a ,,imaculatei concepţii”. A fost declarată de Papa Pius al XII-lea în 1950. Aceste două învăţături contrazic Sfânta Tradiţie şi teologia patristică ortodoxă (ea nu conţine o mariologie autonomă; învăţătura cu privire la Maica Domnului este inclusă în hristologie).

– teologia romano-catolică refuză încă să recunoască existenţa de sine stătătoare a energiilor dumnezeieşti, potrivit cu erezia vaarlamită căreia i s-a împotrivit Sfântul Grigorie Palama.

– dogma falsă a infailibilităţii papale în chestiuni de ,,credinţă şi moralitate”, când ei vorbesc ex catedra. Ea alcătuieşte baza dogmaticii latine şi, precum am spus mai înainte, încununează toate greşelile vechi de secole ale Romei. Toate au avut loc din cauza pierderii smereniei, a ,,sărăciei cu duhul” şi au fost rezultatul mândriei minţii şi al preferinţei pentru consideraţii care sunt omeneşti celor care sunt dumnezeieşti. Latinii au pierdut conceptul mistic al Bisericii ca Trup al lui Hristos. El a fost înlocuit cu un scepticism raţionalist şi o înţelepciune falsă, după trup. Antropocentrismul umanist care a prosperat pe temelia papismului a aspirat întotdeauna să detroneze credinţa în Dumnezeu prin credinţa în om. ,,Dogma infailibilităţii papei care este un simplu om nu este nimic altceva decât renaşterea păgânismului, a axiologiei şi criteriilor păgâne ale adevărului … Prin această dogmă, umanismul european şi-a atins idealul şi idolul – Omul a fost proclamat divinitate supremă, Panteonul umanist european a primit propriul Zeus … Istoria omenirii – spune arhimandritul Iustin Popovici – cunoaşte trei mari căderi: cea a lui Adam, cea a lui Iuda şi cea a papismului”[300].

Pentru a dovedi pretenţiile lor la superioritatea papală în Biserică, latinii au început să recurgă la interpretarea tendenţioasă, arbitrară a Sfintei Scripturi. Ne referim la supremaţia imaginară a Apostolului Petru care se pretinde că a dat drepturile sale episcopului Romei pe care l-a hirotonit. Această idee despre privilegiile exclusive ale sfântului apostol care, împreună cu Apostolul Pavel, este numit preeminent este în contradicţie cu Sfânta Tradiţie: nici unul dintre Părinţii şi învăţătorii Bisericii nu l-au considerat pe Apostolul Petru conducătorul apostolilor, cu atât mai puţin vicarul lui Hristos. Tâlcuirea patristică a cuvintelor Domnului: Tu eşti Petru, şi pre această piatră voiu zidi Biserica mea (Matei 16, 18) nu are nimic în comun cu născocirea samavolnică a papiştilor. Atât Sfinţii Părinţi din Răsărit, cât şi cei din Apus au înţeles prin piatră credinţa neclintită a apostolilor, mai ales piatra credinţei mărturisite de Sfântul Petru: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu (Matei 16, 16). Potrivit Fericitului Ieronim, Sfântului Ioan Gură de Aur, Fericitului Augustin, Sfântului Ambrozie al Milanului şi altor Sfinţi Părinţi, pe această piatră a mărturisirii credinţei a fost întemeiată Sfânta Biserică. ,,Domnul a întemeiat Biserica Sa pe această piatră, şi de la această piatră şi-a primit numele Apostolul Petru” (Fericitul Ieronim, Comentariu la Evanghelia după Matei, cartea a VI-a).

Discursul binecunoscutului episcop romano-catolic Joseph G. Strossmayer despre supremaţia şi infailibilitatea papilor romani rostit la Conciliul Vatican I (1870) merită o atenţie specială. Referindu-se la opinia Fericitului Augustin care era împărtăşită de toţi creştinii din vremea lui, Strossmayer a exprimat următoarele teze:

– Apostolul Petru nu a primit nici o autoritate exclusivă de la Domnul, prin comparaţie cu ceilalţi apostoli;

– Sfinţii Apostoli nu l-au considerat niciodată pe Petru vicarul lui Iisus Hristos şi învăţătorul infailibil al Bisericii;

– Sfântul Apostol Petru nu a fost niciodată episcopul Romei, nu a crezut niciodată că este papă, şi nu s-a purtat niciodată precum o fac papii;

– Sinoadele primelor patru secole, în timp ce au recunoscut înalta poziţie ocupată de episcopul Romei în Biserică având în vedere importanţa oraşului Roma, i-au acordat doar întâietatea de cinste dar nicicând de autoritate sau jurisdicţie;

– faimoasele cuvinte: Tu eşti Petru, şi pre această piatră voiu zidi Biserica mea nu au fost nicicând tâlcuite de Sfinţii Părinţi ca însemnând că Biserica a fost întemeiată pe Petru (super Petrum), ci pe piatra (super petram), adică pe mărturisirea de credinţă a apostolilor.

Menţionând acestea şi alte argumente cu greutate care sunt cu totul în acord cu învăţătura patristică ortodoxă, Strossmayer a spus: ,,Pe baza informaţiilor, raţiunii, logicii, bunului simţ şi conştiinţei creştine, eu conchid în mod solemn că Hristos nu a atribuit autoritatea Sfântului Petru şi că episcopii Romei au devenit stăpânii Bisericii suprimând treptat toate drepturile episcopilor unul câte unul … Dacă recunoaştem că Pius al IX-lea este infailibil, atunci noi suntem nevoiţi să recunoaştem de asemenea infailibilitatea tuturor predecesorilor săi … Dar poţi face asta când istoria ne arată limpede ca lumina zilei că papii au comis erori în învăţătura lor ? Poţi face asta şi să dovedeşti că papii – indivizi egoişti, perverşi sexuali, criminali, simoniaci – au fost vicarii lui Hristos pe pământ ?”[301]

Nu este nevoie să adeverim corectitudinea cuvintelor acestui ierarh romano-catolic influent, curajos cu privire la papalitate, această erezie fundamentală a Bisericii Latine[302]. Este binecunoscut că dezbaterea ,,infailibilităţii” de către participanţii la Conciliul Vatican I a fost mai curând furtunoasă. În afară de Strossmayer mulţi alţi episcopi s-au opus acestei dogme, în special Dupanloup şi Gonolli. Ei au citat Biserica Sobornicească ca autoritate a lor şi multe exemple de failibilitate a diverşilor papi. Răspunsul Papei Pius al IX-lea către unul din episcopi a fost cât se poate de caracteristic: ,,De ce ţi-e teamă ? Roagă-te Sfântului Duh să te lumineze şi să te încredinţeze de infailibilitatea mea”[303]. În ciuda tuturor criticilor, Conciliul din 1870 a proclamat dogma infailibilităţii papilor în chestiuni de ,,credinţă şi moralitate” atunci când ei vorbesc ex cathedra.

Iată ce afirmă binecunoscutul decret al Conciliului Vatican I (sesiunea a IV-a, 18 iulie 1870): ,,Aderând cu hotărâre la Tradiţia pe care noi am primit-o de la începuturile credinţei creştine (sic!), spre slava lui Dumnezeu Mântuitorul nostru, spre proslăvirea religiei catolice şi pentru binele naţiunilor creştine, în acord cu Sfântul Conciliu, prin aceasta noi învăţăm şi stabilim ca învăţătura revelată dumnezeieşte (sic!) că atunci când un pontif roman (Romani pontificis) vorbeşte din scaunul său (cum ex cathedra loquitur), adică atunci când slujind ca păstor şi învăţător al tuturor creştinilor, el, în virtutea puterii sale apostolice supreme (sic!) stabileşte învăţătura de credinţă sau moralitate (de fide vel moribus) la care este obligată să adere întreaga Biserică; el, prin puterea dumnezeiască făgăduită lui în persoana Sfântului Petru, posedă infailibilitatea (infallibilitate), cu care a binevoit Mântuitorul să înzestreze Biserica Sa pentru a preciza învăţătura de credinţă şi moralitate; prin urmare, astfel de decrete ale pontifului roman în ele însele (ex sese), şi nu prin consensul Bisericii, sunt imuabile. Dacă, ferească Domnul, cineva ar îndrăzni să contrazică aceste decrete ale noastre, el va fi anatematisit”[304].

Netemeinicia acestei dogme este dovedită de istoria Bisericii care depune mărturie în mod obiectiv nu numai pentru erorile dogmatice ale papilor individuali, ci şi pentru ereziile lor evidente. Este suficient să ne amintim de Papa Liberie I care a semnat în 354 Crezul arian[305], Papa Zosima (417-418) care era aplecat către erezia pelaghiană; Papa Vagiliu (537-555) care şi-a schimbat de trei ori părerea în controversa celor ,,trei capitole” şi care a declarat că ,,fusese unealta satanei lucrând la distrugerea Bisericii înainte ca Domnul să-l lumineze”[306] …

Împotriva infailibilităţii papale au depus mărturie de asemenea exemplele Papei Onorie I (625-638) care a fost condamnat pentru propovăduirea ereziei monotelite, Papei Benedict al VIII-lea care a acceptat filioque, Papei Sixt al V-lea care a ameninţat că anatematiseşte pe oricine ar îndrăzni să schimbe textul Vulgatei îndreptat şi publicat de el şi care a fost retras în mare grabă din circulaţie şi distrus de succesorul său Clement al VIII-lea din cauza numeroaselor (circa 2.000) erori pe care le conţinea. Noua ediţie îndreptată a păstrat prefaţa lui Sixt cu ameninţarea sa de anatematisire; ignoranţa Papei Inochentie al III-lea care a poruncit creştinilor să respecte toate rânduielile din A Doua Lege. Frapant este şi exemplul aşa-zisului Syllabus al Erorilor, lista principalelor erori ale vremurilor recente care trebuie anatematisite. A fost publicat în 1869 de Papa Pius al IX-lea. Printre altele, se dădea anatema pentru mărturisirea libertăţii de conştiinţă. În prezent, precum ştim, libertatea de conştiinţă este o parte inalienabilă a doctrinei oficiale a Vaticanului, adică papalitatea este subiectul propriei anateme.

Noi am menţionat aici doar câteva cazuri de contradicţii şi absurdităţi care sunt legate de rolul papilor ca învăţători şi care vorbesc de la sine chiar pentru romano-catolici înşişi. S-ar putea cita o serie de alte exemple care dovedesc lipsa de sens a dogmei infailibilităţii papale, ca o ,,adevărată denaturare teologică”[307].

Se poate înţelege cât de abominabil este cultul ,,papolatriei”[308], de pildă, din cea mai cunoscută carte a episcopului de Laval, profesorul de seminar mare, (Monseniorul Bougaud)[309]. În această carte care s-a vândut în şapte ediţii (una dintre ultimele ediţii a apărut în 1922) şi care a fost folosită ca manual didactic de aproape toţi seminariştii de dinainte de cel de-al doilea război mondial şi ceva vreme după, autorul ajunge să susţină:

,,Dacă Hristos este într-adevăr prezent în taina sfintei euharistii, este prezenţa Lui acolo totală ?… Se pare că nu, El este prezent, dar El este mut … Binecuvântat fie Dumnezeu pentru că ne-a lăsat nu cu prezenţa Sa moartă, ca să spunem aşa, ci cu cea vie, activă …

Această altă ,,jumătate” a lui Hristos este cea pe care o caut în zadar în potirul mut … şi ce ,,jumătate”! … Aproape că am spus cea mai indispensabilă … La urma urmei, dacă ,,jumătatea” întreagă a lui Iisus Hristos nu este prezentă în sfânta euharistie, aceasta înseamnă că trebuie să fie undeva; este în Vatican, este în papa ! … Iată taina creştinismului, iată minunea prezenţei REALE a Întrupării veşnice sub două giulgiuri ! … Ceea ce Iisus Hristos nu a pus sub unul din aceste giulgiuri a pus sub celălalt; şi cineva Îl poate avea pe El în întregime doar dacă ştie cum, într-un extaz învăpăiat al inimii, să se mişte de la euharistie către papă, şi de la papă către euharistie. În afara acestor două taine, care alcătuiesc de fapt o singură taină, noi Îl avem doar pe Iisus Hristos CEL SMERIT (aşa cum El Însuşi a stabilit), care este insuficient pentru nevoile atât ale sufletelor individuale, cât şi ale societăţii ca un întreg, care nu este într-o poziţie nici măcar în care să Se apere Singur … Dacă cineva l-ar înlătura pe papă, Iisus Hristos ar fi incomplet în euharistie … Prin urmare, Biserica care este mai sensibilă la lucrurile dumnezeieşti decât suntem noi, nici măcar nu ştie cum să vorbească despre papă ! Cuvintele nu par a fi prea puternice pentru a defini pătrunderea reciprocă al cărei rezultat este că capul ei este alcătuit atât din Iisus Hristos cât şi din papă, şi care este atât văzut, cât şi nevăzut în acelaşi timp … Oh, ce sentimente plăcute încearcă cineva în faţa potirului şi la picioarele papei !”[310]

Această apologie poate părea incredibilă. ,,Dacă astăzi romano-catolicii vor citi această mărturisire de credinţă cu oroare şi uimire şi vor refuza să o admită, deşi aparţine vremurilor noastre (1922) şi a fost publicată cu aprobarea cenzurii Bisericii, nu va deveni mai puţin evident că exprimări asemănătoare au devenit posibile doar în lumina dogmei infailibilităţii papale”[311].

Faimosul ex sese, adică dreptul papal de a lua decizii în mod personal, separat de Conciliu şi fără consimţământ conciliar, exprimă convingerea blasfemiatoare a catolicilor că papa este de facto în afara şi mai presus de Biserică. ,,Atât în teorie cât şi în practică papalitatea este cea de-a patra treaptă ierarhică[312] desfiinţând astfel cu totul principiul sobornicităţii Bisericii”[313]. La urma urmei, nu degeaba declară Monseniorul Bougaud: ,,Episcopul primeşte însuşiri minunate la hirotonirea sa … Dar există una care nu-i este acordată: aceea de a învăţa fără greş (infailibil). Toţi episcopii laolaltă nu o au într-o măsură mai mare decât fiecare luat în parte. Prin urmare, ei sunt siliţi să se plece înaintea papei care singur are autoritatea generală şi infailibilă”[314].

Fără îndoială, în cartea sa Monseniorul Bougaud a exprimat doctrina latină oficială despre papă. Acest fapt este confirmat de textul concordant cu Bougaud prin care Vaticanul a înştiinţat lumea despre alegerea Papei Pius al XI-lea în 1922: ,,Ce norocoasă este Roma ! Ea singură posedă ambele potire: cel euharistic, în care Iisus Hristos Se oferă tuturor inimilor, şi Vaticanul, unde Iisus prin intermediul enunţurilor papale oferă Cuvântul Adevărului, neschimbător şi infailibil”[315].

Dogma catolică a ,,infailibilităţii” pontifului roman adoptată în urmă cu peste 100 ani a rămas în vigoare până astăzi. Locul Capului nevăzut al Bisericii, Domnul nostru Iisus Hristos, în Biserica Latină a fost uzurpat în mod decisiv de ,,vicarius Dei”, ,,vicarius Christi” cel văzut. În locul Duhului lui Dumnezeu cel nevăzut, care dă viaţă Bisericii, latinii, în persoana papei, potrivit lui Alexie Homiakov, au pus ,,profetul superficial al adevărului pentru a i se inchina lui … Noi ne confruntăm cu o privelişte jalnică … a prăbuşirii credinţei în Biserică”. Este remarcabil faptul că Conciliul Vatican II, care şi-a pronunţat zgomotos deciziile sale renovatoare nemaiauzite, nu a îndrăznit să schimbe sau, mai mult, să abolească această dogmă. Acest Conciliu care, potrivit unuia din ierarhii Romei, emite ,,fumuri satanice”. (a se vedea cartea cu acelaşi nume a lui Michael de Saint-Pierre, Fumurile lui satan) a confirmat toate înşelările şi învăţăturile false vechi de veacuri ale Romei. Potrivit opiniei catolicilor înşişi, aceasta conduce direct către apostazie[316].

[281] F.M. Dostoievski, Idiotul, partea a 4-a, cap. 7.

[282] Ghermano Ivanov-Trinadtzaty, Vatican şi Rusia (Vatikan i Rossija). Prima ediţie a fost publicată de Frăţia Sfântul Iov de Poceaev, Eparhia de Montreal şi Canada a BORD, editura mânăstirii, 8011 Champagneur Ave., Montreal, Quebec, Canada, 1989. În Rusia, această lucrare a fost publicată de Mânăstirea de maici Marta şi Maria şi de Frăţia Fapta Ortodoxă, Moscova, 1993, şi apoi retipărită de diverşi editori.

N.tr.: A se vedea traducerea unui articol cu acelaşi titlu, care constituie o conferinţă ţinută în Sydney şi Melbourne, Australia la cel de-al 24-lea Congres al Tinerilor Ruşi din anul aniversar al unui mileniu de la creştinarea Rusiei.

[283] Citat din Ghermano Ivanov-Trinadtzaty, Biserica Rusă faţă în faţă cu occidentul (L’Eglise Russe face a l’Occident), O.E.I.L., Paris, 1991, p. 112. Această carte ar putea deveni o adevărată revelaţie pentru cititorii occidentali în ce priveşte modul lor de a înţelege Rusia. Traducerea sa în limba rusă: Arhidiacon Ghermano Ivanov-Trinadtzaty, Russkaia Pravoslavnaia Tserkov litsom k Zapadu. Munchen-Moscova, 1994.

[284] Vladimir Soloviov, Opere complete în 12 vol., Bruxelles, 1969, vol. 11, p. 92.

[285] Caracterul neschimbător al definiţiilor dogmatice ale credinţei este confirmat de hotărârile Sinoadelor Ecumenice care sunt ,,autoritatea pământească supremă a Sfintei Biserici a lui Hristos, pusă în aplicare sub călăuzirea Sfântului Duh, aşa cum s-a afirmat întâi prin hotărârea Sinodului Apostolic: Pentru că s-au părut Sfântului Duh şi nouă (Faptele Apostolilor 15, 28). (Legea lui Dumnezeu (The Law of God), Jordanville, 1987, p. 494). Canonul 1 al celui de-al II-lea Sinod Ecumenic spune: ,,A nu se strica credinţa … ci a rămânea aceea domnitoare, şi a se anatematisi toate eresurile”. Acest canon este întărit şi de canoanele Sinoadelor Ecumenice: canonul 7 al celui de-al III-lea Sinod, canonul 1 al celui de-al IV-lea Sinod, canonul 1 al celui de-al VI-lea Sinod şi canonul 1 al celui de-al VII-lea Sinod.

[286] A.S. Homiakov, Opere teologice (Sochinenija bogoslovskija), vol. II, ed. Iuri Samarin, Praga, 1867, p. 79.

[287] Ibid., p. 71.

[288] În mod tradiţional, în Rusia, cuvântul ,,Biserică” nu era utilizat cu privire la latini, protestanţi şi alţii. Doar în perioada Petersburg a istoriei sale, probabil din cauza influenţei folosirii de către ei a termenilor occidentali ,,Biserica Catolică”, ,,Biserica Luterană”, şi în presa laică chiar ,,Biserica Budistă”, ,,Biserica Musulmană” etc, a devenit curent.

[289] F.M. Dostoievski, Idiotul, partea a IV-a, cap. 7.

[290] Arhipreot Mitrofan (Znosko-Borovski, acum episcop al BORD), Ortodoxia, romano-catolicismul, protestantismul şi sectarismul. Prelegeri de teologie comparată ţinute la Seminarul Teologic Sfânta Treime (Pravoslavie, Rimo-katolichestvo, Protestantizm i Sektantstvo). Editura Sfântul Iov de Poceaev, Mânăstirea Sfânta Treime, Jordanville, New York, 1972, p. 23.

[291] Termenul este utilizat pentru a indica atitudinea binevoitoare faţă de o abatere parţială de la cerinţele canonice stricte, dacă este în folosul turmei şi al Bisericii.

[292] Irelevenţa respectării de către latini a obiceiurilor iudaice a fost discutată de mulţi. Astfel, în 1053, o astfel de lucrare a fost scrisă de un arhiepiscop bulgar de seamă, Leon al Ohridei, despre învăţăturile patriarhului Constantinopolului Mihail Cerullarie. În secolul al XX-lea, declarând neimplicarea evreilor în Răstignirea lui Hristos şi faptul că ei continuă să fie ,,poporul ales al lui Dumnezeu”, papalitatea a început de fapt să practice iudaismul în sânul creştinătăţii, invitându-i deschis pe catolici să se pregătească pentru venirea ,,timpurilor mesianice” alături de evrei. Cineva poate citi despre aceasta în documente romano-catolice oficiale, precum declaraţia Nostra aetate (Conciliul Vatican II) şi Îndrumări pastorale (1973), şi prin numeroasele declaraţii acum obişnuite de acest gen întâlnite din abundenţă în publicaţiile Vaticanului şi în mass media simpatizantă.

[293] Lucrarea capitală şi bine argumentată a lui Nicolae N. Voeikov, Biserica, Rusia şi Roma (Tserkov’, Rus’ i Rim), publicată de Mânăstirea Sfânta Treime din Jordanville, New York, 1983, 512 pagini, tratează seria de probleme legate de romano-catolicism. Calitatea unică a acestei cărţi bine documentate constă în informaţia nouă din istoria Bisericii primare şi relaţiile dintre Roma şi Biserica Sobornicească, extrasă din surse occidentale şi care nu a mai fost publicată până acum în limba rusă. Despre Biserica Latină, a se vedea de asemenea M.I. Koialovici, Unirea Bisericii Lituaniene (Litovskaia Tserkovnaia unija), Sankt Petersburg, 1859-1861, vol. 1-2; P.N. Zhukovici, Sinodul de la Brest din 1596 (Brestskii sobor 1596 goda), Sankt Petersburg, 1907 şi lucrarea citată mai sus a arhidiaconului Ghermano Ivanov-Trinadtzaty.

[294] Arhipreot Mitrofan Znosko-Borovski, op. cit. p. 44.

[295] Ibid., p. 30.

[296] În 1967, Papa Paul al VI-lea a publicat Indulgentiorum doctrina, potrivit căreia corespondenţa dintre indulgenţă şi perioada de timp petrecută în purgatoriu nu mai este determinată.

[297] Papa Ioan al XII-lea (955-964) a elaborat un ,,tarif special de taxe pentru iertarea păcatelor spre folosul Penitenciarului Apostolic”. Uciderea unui preot de către un mirean costă 7 monezi de argint, a unui mirean de către un mirean, 5 arginţi. Păcatele trupului au devenit cea mai profitabilă sursă de venit pentru Biserica Romană timp de multe secole ce au urmat: iertarea păcatului curviei comis de un preot se taxa cu o sumă de 67 franci, 11 bani şi 6 firfirei; păcatele nefireşti îl costau pe un preot 219 franci şi 14 bani. Păcatul adulterului era evaluat la o sumă de 87 franci şi 13 bani pentru mirenii de ambele sexe. Papa Ioan al XII-lea era destul de tolerant faţă de incest: acest păcat costa … doar 40 bani”. (Aceste detalii sunt luate din binecunoscuta carte a lui Dupin de Saint-Andre, Tarifele Penitenciarului Apostolic, publicată în 1520 şi reeditată în 1741 la Roma, şi din nou în 1879). Citat în N.N. Voeikov, Biserica, Rusia şi Roma, p. 56-57.

[298] Arhipreot Mitrofan Znosko-Borovski, op. cit., p. 48.

[299] Sfântul Ioan de Shanghai şi San Francisco, Cinstirea Maicii Domnului în Biserica Ortodoxă (Kak Pravoslavnaia Tserkov’ chtila i chtit Bozhiju Mater). În culegerea Cronica cinstirii arhiepiscopului Ioan (Maximovici), Frăţietatea Sfântul Ghermano de Alaska, Platina, California, 1980, p. 44-47.

[300] Arhimandrit Iustin Popovici, Biserica Ortodoxă şi ecumenismul, Moscova, 1993, p. 95-96.

[301] Arhiepiscop J.G. Strossmayer, Despre vicariatul şi infailibilitatea papilor. Discurs ţinut la Conciliul Vatican I din 1870 (O namestnichestve i nepogreshimosti pap. Rech na I Vatikanskom Sobore 1870 goda). Traducerea în limba rusă a acestui document a fost publicată prima dată în Tserkovnye Vedomosti, 1905, nr. 30 şi 31. Noi cităm din culegerea Papalitatea şi lupta sa cu Ortodoxia (Papstvo i ego borba s Pravoslaviem), Moscova, 1993, p. 26-30.

[302] Potrivit cardinalului roman Baronius, vreme de 150 ani, tronul papal a fost ocupat de nişte ,,monştri cu o viaţă mizerabilă, caracter pervers, în general cele mai infame persoane în toate privinţele” (a se vedea see Adevărul despre vicariatul şi infailibilitatea papilor romani (Pravda o namestnichestve i nepogreshimosti rimskikh pap), Kameneţ-Podolsk, 1905, p. 16). Despre imoralitatea profundă a pontifilor, episcopilor şi clericilor romani din perioada premergătoare căderii Romei din Biserica Sobornicească, profanările şi simonia comise de ei şi desfrânarea lor, se poate citi în Enciclopedia Teologică Catolică (a se vedea Dicţionar de Teologie Catolică, Paris, 1939, vol IV, col. 2302).

[303] Citat în N.N. Voeikov, Biserica, Rusia şi Roma, p. 190.

[304] Sinoadele Ecumenice, tomul II-2. ,,Cele treizeci de hotărâri ale Conciliului Vatican II” (textul original în latină cu traducerea paralelă în franceză). Ediţiile CERF, Paris, p. 1658-1659 (816-817).

[305] Făcând acest pas sub presiunea puterilor seculare, Papa Liberie s-a pocăit şi mai târziu a fost chiar canonizat. Ecleziologia ortodoxă nu vede nimic nefiresc în faptul că acest viitor sfânt a cedat slăbiciunii omeneşti. Dar cum poate cineva să pună de acord acest caz cu ecleziologia romano-catolică care postulează infailibilitatea pontifilor săi ?

[306] Citat în arhipreot Mitrofan Znosko-Borovski, op. cit., p. 47.

[307] A se vedea Epistola Patriarhilor Răsăriteni din 1895. Citat în Ghermano Ivanov-Trinadtzaty, Biserica Rusă faţă în faţă cu occidentul, O.E.I.L., Paris, 1991, p. 207.

[308] Termenul este folosit de Ghermano Ivanov-Trinadtzaty şi înseamnă idolatrizarea papei de la Roma, op.cit. p. 238.

[309] Bougaud (Smile, episcop de Laval), Creştinismul şi vremurile actuale (Le christianisme et les temps presents), tomul IV, ,,Biserica”, Paris, Lib. Poussielgue freres, 1882.

[310] Bougaud, ibid. p. 506-516 şi urm..

[311] Arhidiacon Ghermano Ivanov-Trinadtzaty, Biserica Rusă faţă în faţă cu occidentul, p. 238.

[312] Inventată de papalitate şi necunoscută Bisericii [comentariul autoarei].

[313] Ibid. p. 237.

[314] Bougaud, ibid. p. 47.

[315] Citat în arhipreot Mitrofan Znosko-Borovski, op. cit. p. 36.

[316] A se vedea, de exemplu, cartea Mgr. Marcel Lefebvre, Sunt neîncoronaţi. De la liberalism la apostazie. Tragedia conciliară (Ils L’ont decouronne. Du liberalisme a l’apostasie. La tragedie conciliaire). Ediţia Fideliter, N.-D. du Pointet-Brout-Vernet. F. 03110 – Escurolles, 1987.

Sursa: ECUMENISMUL – CALEA CĂTRE PIERZARE, de Ludmilla Perepiolkina