1. Cunună a nemuririi şi virtute şi mântuire a omului este să sufere el cu bucurie şi mulţumire nenorocirile care i se întâmplă. Să-şi înfrâneze mânia. să-şi ţină limba, să fie atent la răzvrătire şi să se ţină departe de plăcerile pe care le provoacă iubirea de sine (filavtia[1])

2. Fiecare împrejurare întristătoare îi aduce omului înţelept amintirea de Dumnezeu şi provoacă o mâhnire potrivită în acela care L-a uitat pe Dumnezeu.

3. Fiecare suferinţă venită fără de voie să ţi se facă pricină pentru amintirea de Dumnezeu, şi niciodată nu-ţi va lipsi motivul pentru pocăinţă.

4. Acela care stăruie în ţinerea poruncilor să aştepte ispitele pe care acestea le atrag. Pentru că iubirea de Hristos cu cele dimpotrivă se probează.

5. Împotriva întristărilor mulţi prin multe s-au opus. Dar fără rugăciune şi pocăinţă nimeni nu a aflat dezlegarea nădăjduită.

6. Cunoaştere adevărată este răbdarea întristărilor şi faptul de a nu-i osândi pe oameni pentru nenorocirile venite.

7. Acela care cu înţelepciune atribuie întristările care i se întâmplă judecăţii şi dreptăţii dumnezeieşti a aflat cunoaşterea împreună cu dreptatea, căutându-L pe Domnul.

Citeşte şi:  Sf. Vasile cel Mare: Cine râde, se desfătează acum, dar apoi va plânge cu amar

8. Dacă înţelegi, după Scriptură, că: „Acesta este Domnul Dumnezeul nostru, în tot pământul judecăţile Lui” (1 Paralipomene 16, 14), atunci orice necaz ţi se face învăţător al cunoaşterii lui Dumnezeu (a teognosiei).

9. Tot ce ni se întâmplă noi interpretăm prin propria noastră gândire. Însă felul încercării care trebuieşte este cunoscut numai de Dumnezeu, Care îngăduie încercarea.

10. Când un suflet păcătos nu primeşte cu mulţumire întristările care îi vin, atunci îngerii păzitori spun despre acesta: „Am vindecat Babilonul, dar nu s-a făcut bine” (Ieremia 28, 9, cf. Septuaginta).

11. Acela care este lepădat de altul şi nu se ceartă nici cu cuvintele, nici cu gândul cu acela, care cu ispitire l-a lepădat, acesta are adevărata cunoaştere duhovnicească şi-I aduce înainte Domnului credinţă întărită.

12. Ia aminte la cugetarea ta şi în ispite nu te va cuprinde oboseala. Dacă însă nu vei fi cu luare aminte, vei suporta întristările ce vin.

13. După cum doctorul le aplică celor bolnavi, pentru a lor vindecare, un oarecare leac amar, astfel şi celor ce se poartă rău şi iubitorilor de plăceri li se îngăduie de către pronia dumnezeiască întristări dureroase.

Citeşte şi:  Lucrarea faptei bune: pădurea nu se teme de cel ce încarcă o dată mai mult pe o căruță, ci de acela care ia câte un lemnișor

14. Ispitele cele neaşteptate care ni se întâmplă ne învaţă, „potrivit iconomiei lui Dumnezeu”, să ne facem iubitori de osteneală.

15. Când ţi se întâmplă o ispită, sau te întărâtă vreo vorbă spusă împotriva ta, pentru ca să-ţi întorci mânia împotriva unui om, sau să scoţi un ţipăt nearticulat, atunci aminteşte-ţi păcatul pe care acestea îl atrag, fugi la rugăciune şi vei linişti îndată această mişcare fără rânduială dinlăuntrul tău.

16. Lucru foarte folositor şi aducător de câştig pentru suflet este să răbdăm cu răbdare orice întristare care este provocată fie de oameni, fie de demoni. Trebuie să cunoaştem în mod conştient că suntem datori dreptăţii dumnezeieşti cu această rea-pătimire a noastră şi să nu osândim pe nimeni altcineva decât totdeauna pe noi înşine.

17. De multe ori învăţătorul suferă dispreţuire şi necinste prin faptul de a purta ispitele de dragul celor pe care i-a folosit duhovniceşte.

18. Mai întâi Petru primeşte în mâinile sale cheile împărăţiei cerurilor, iar apoi este îngăduit să cadă în tăgăduirea lui Hristos, pentru ca să-şi smerească prin cădere cugetarea. Aşadar şi ţie, dacă primeşti cheia cunoaşterii dumnezeieşti şi totuşi cazi în diferite gânduri, să nu ţi se pară lucru de mirare. Slăveşte-L pe Domnul nostru Cel singur înţelept, care prin diferite împrejurări pune frâu îngâmfării ce ne vine atunci când înaintăm în cunoaşterea lui Dumnezeu. De aceea ispitele sunt frâu pentru înfumurarea omenească şi sunt trimise de pronia lui Dumnezeu.

Citeşte şi:  Sfântul Ierarh Antim Ivireanul: „Când mergem la biserică, să facem precum ariciul”

19. în vremea ispitelor să nu-ţi părăseşti mănăstirea, ci suferă cu bărbăţie valurile gândurilor şi mai vârtos ale întristării şi ale akediei[2]. Astfel, de vreme ce eşti încercat potrivit dumnezeieştii iconomii prin întristări, vei dobândi nădejde adevărată în Dumnezeu.

20. Atunci când îţi vine o ispită pe care nu o aştepţi, să nu-l învinuieşti pe acela de la care îţi vine, ci cercetează pentru ce anume ţi-a venit aceasta şi vei afla îndreptare. întrucât din neatenţie ne-am făcut cu nărav rău, trebuie să rău-pătimim. Aşadar, cu dreptate gustăm paharul cel amar al judecăţii lui Dumnezeu, prin care ne smerim şi ne izbăvim de trufie.