L-am cunoscut pe părintele Proclu la începutul călugăriei mele. Imi spunea că pentru a dobândi pacea şi rugăciunea, trebuie să stau cât mai la distanţă de lume şi să-mi fac ascultarea cu rugăciune, cu foarte multă seriozitate şi implicare. Imi mai spunea că odată dobândită pacea interioară, poţi dobândi şi rugăciunea. Mă învăţa că este nevoie de simplitate în ascultare, de smerenie, pentru că astfel poţi dobândi mult mai uşor rugăciunea şi pacea, acestea două fiind sfinte pentru un călugăr.

Sfinţia sa era un om al rugăciunii continue şi, în acelaşi timp, punea foarte mare preţ pe iertare. Spunea: „Să nu ai nimic cu nimeni, să nu stai în supărare, în neiertare sau în mâhnire cu cel de lângă tine. Totdeauna să încerci să ai pace cu aproapele, să ierţi şi să nu te cerţi.” Lângă părintele te simţeai ca lângă Avva Antonie. Ne aminteam de acel călugăr din Pateric care venind la Avva Antonie nu avea nimic de întrebat. Iar când Avva Antonie a vrut să ştie de ce nu întreabă nimic, a răspuns că îi era de ajuns doar să-l vadă. Aşa era şi întâlnirea cu părintele Proclu. Nu-ţi venea să-l întrebi ceva, pentru că era suficient să fii în prezenţa lui. Doar acest lucru te făcea atât de mulţumit şi de fericit…

Părintele spunea puţine cuvinte, dar cuvintele acelea erau încărcate de trăirea sa, simţeai că nu ţi le spune din cărţi sau din ce a auzit dânsul de la marii părinţi pe care i-a cercetat sau i-a avut alături în mănăstire. Acele cuvinte aveau o încărcătură atât de mare, încât alte întrebări erau de prisos. Lângă părintele te simţeai exact ca în preajma sfinţilor, nu aveai cum să nu simţi harul pe care-l avea şi bucuria pe care ţi-o transmitea. Când intrai la el în chilie şi îi vedeai chipul luminos, care emana atâta pace, pe care parcă o respirai, nu-ţi mai trebuia să-l întrebi ceva, aproape că nici nu îndrăzneai.

Ca şi călugăr, ai râvna aceasta de a merge acolo unde simţi că te atrage un dor aparte pentru o persoană de care te foloseşti, îi simţi rugăciunea şi simţi bucuria întâlnirii cu el. De aceea, la părintele Proclu nu te duceai să întrebi lucruri lumeşti, ci doreai să-ţi spună un cuvânt de îndrumare legat de drumul pe care l-ai ales, de mănăstire, de viaţa de călugăr. Iar părintele îţi dădea un cuvânt scurt, dar harul pe care-l avea, ţi-l transmitea de multe ori tară cuvinte şi plecai bucuros, plecai încărcat, căpătând puterea de a-ţi duce crucea mai departe.

Ce v-a impresionat cel mai mult la părintele Proclu?

Simplitatea lui, simplitatea trăirii eu Hristos şi în Hristos. Chiar dacă era conştient de darurile pe care le avea de la Dumnezeu, avea o smerenie foarte adâncă. Noi, cei nedesăvârşiţi şi neduhovniceşti, ne mândrim şi ne înălţăm cu mintea cum că cine ştie ee-om fi… Părintele depăşise aceste momente demult, dar în acelaşi timp, în prezenţa sa nu te simţeai mic şi strivit de înălţimea duhovnicească a sfinţiei sale. In prezenţa sa totul devenea firesc şi natural.

De multe ori îţi lua mâinile intr-ale sale şi-ţi explica de parcă ar fi vrut să pricepi şi sa-nţelegi că ceea ce-ţi spune este, intr-adevăr, de la Dumnezeu şi ca trebuie să împlineşti şi să respecţi intru totul cuvântul primit. Imi amintesc de lumina de pe chipul său, cum se uita în ochii tăi când îţi explica ceva. Nu ştiu dacă părintele avea vreun moment în care să nu fie luminos, iar acea lumină de multe ori ţi-o transmitea şi ţie împreună cu dorinţa de a o dobândi. Am avut, odată, bucuria să văd această lumină şi după ce am developat pozele făcute eu el. Atunci pozele făcute eu el. Atunci mi-am dat seama ce lumina avea părintele, era ca o aură in jurul său!

Credeţi că părintele vă ajută si acum dacă-l chemaţi în rugăciune? Pentu mine părintele este viu! De multe ori când îl pomenesc, mă trezesc că-l pomenesc tot la vii si zic: „Stai, că părintele nu mai este aici în locul acesta de pomenire, ci dincolo, la cei adormiţi”. El este prezent în sufletul meu, în rugăciunea mea şi nu am cum să mă gândesc că dacă-i cer ajutorul sau sprijinul, nu mi l-ar da. Nicidecum! Cred că părintele ne dă şi acum bucuria şi curajul de a merge pe cărarea lui Hristos. De multe ori trăim lângă sfinţi şi nu realizăm lucrul acesta. Poate, câteodată, suntem prea indiferenţi sau prea neatenţi şi abia după ce nu-i mai avem, realizăm ce-am pierdut.

Cei care l-au cercetat au văzut lucrarea lui, au simţit rugăciunea lui, au văzut puterea în cuvânt pe care a avut-o mereu şi au trăit împlinirea celor spuse de el. Pentru că asta a fost marea lucrare a părintelui Proclu: cuvintele lui se împlineau pentru că erau spuse din trăire, dar trebuia să ai şi tu rugăciune, să ai şi tu puterea de a înţelege ceea ce-ţi spunea părintele.

Monahia E. (o mănăstire din Neamţ)

File de pateric. Parintele Proclu; Editura Manastirea Sihastria Putnei