Părintele Serafim Rose – Despre semnele vremurilor

O privire asupra unor semne concrete

Să analizăm acum câteva dintre semnele vremurilor în care trăim, care se leagă de apropiata Venire a lui Hristos, precedată de venirea lui antihrist. Proorocirile arătate în capitolul 24 de la Sfântul Matei – în primul rând, venirea hristosilor mincinosi, apoi războaiele, foametea, cutremurele si prigonirile – sunt greu de explicat, deoarece evenimente de acest fel se tot întâmplă de aproape două mii de ani. Este adevărat că acum sunt la un nivel mai mare decât înainte, dar este de asemenea adevărat că se pot amplifica. Aceste semne sunt începutul semnelor, si încă nu sunt atât de teribile încât să putem spune că ne aflăm chiar în perioada ultimelor zile.

Există totusi un semn care mi se pare foarte sugestiv pentru vremurile în care trăim: acela ce ni-L prezintă pe Hristos pe scenă. Înainte vreme nu se îngăduia cu nici un chip ca Hristos să fie într-un fel dramatizat pe scenă, deoarece un actor nu poate decât să-si ofere propria interpretare [strict] omenească, iar Hristos este Dumnezeu. Poate că în Ortodoxie nu există un canon precis în acest sens, dar întreaga viziune crestin-ortodoxă este împotriva acestei practici; mai mult, până acum câţiva ani, protestanţii si catolicii s-ar fi îngrozit la ideea vreunui actor în rolul lui Hristos. Acum a devenit un lucru obisnuit, si nu numai în contexte religioase, dar si în contexte aflate departe de tărâmul religios. Godspell, Jesus Christ Superstar si altele: toate acestea nu sunt altceva decât parodii blasfemiatoare ce prezintă publicului un hristos în formă seculară. Este deosebit de simptomatic pentru vremurile noastre deoarece prezintă chiar si celor necredinciosi o oarecare imagine a lui Hristos, astfel încât, în momentul venirii lui Anihrist, ei vor spune: „A, am mai văzut undeva ceva asemănător. Da, el trebuie să fie”.

 Răcirea crescândă a credinţei

 Un alt semn deosebit de simptomatic al vremurilor noastre este cel menţionat în acelasi capitol din Matei: că dragostea multora se va răci. Aceasta pare a fi o caracteristică distinctivă a vremurilor noastre, dar într-o măsură mult mai mare decât în orice altă perioadă a istoriei.

Aceasta se poate vedea în ceea ce poate fi numit nihilism. Oamenii comit crime fără nici un motiv anume, nu pentru câstig, ci doar pentru senzaţia pe care o pricinuiesc, si aceasta deoarece nu-L au pe Dumnezeu înlăuntrul lor. Acum, în locuri dintre cele mai diverse, crima se poate vedea în lipsa unor relaţii normale în familii, fapt de natură să creeze oameni insensibili, reci. Într-o societate totalitară, acest tip de oameni sunt folosiţi ca sclavi care lucrează în lagăre de concentrare sau în altă parte. Am aflat cu toţii de recenta tragedie din Jonestown, căreia i-au căzut victime cetăţeni americani. Oamenii de acolo erau niste idealisti care se dedicau în întregime unei cauze. Desi în cele din urmă a reiesit că era vorba de fapt de o grupare comunistă, totusi, se presupunea că oamenii sunt crestini. Liderul era un preot al asa-numitei Biserici a lui Hristos, una dintre denominaţiunile de frunte. Si totusi, după cum se presupune, acesti oameni, având o oarecare constiinţă a prezenţei lui Dumnezeu si a Crestinismului, s-au omorât unii pe alţii cu sânge rece.

Cei care au băut si au administrat otrava copiilor lor au făcut-o cu feţele împăcate. „Nu-i nici o problemă, este doar de datoria ta, asta ţi s-a spus să faci”. Despre acest fel de răceală vorbeste Hristos. Orice fel de căldură umană firească a fost înlăturată pentru că Hristos a plecat de la usa inimii; nu mai e Dumnezeu. Este un semn înfricosător al vremurilor noastre. Însăsi ceea ce s-a întâmplat în Jonestown este un avertisment, deoarece se pare că se vor întâmpla lucruri mult mai înfricosătoare. Este foarte clar că aceasta este lucrarea lui Satan.

Cu un an sau doi înainte de acest eveniment, am auzit si de cele întâmplate în Cambodgia.

Un mic partid bazat pe niste idei abstracte – zece sau douăzeci de membri – a luat puterea unei ţări întregi ucigând fără milă cel puţin două milioane de oameni. „Ne vom întoarce la ţară”- spuneau ei. „Pentru aceasta, toată lumea trebuie să părăsească orasele. Dacă nu poţi părăsi orasul, vei muri.” A trebuit ca pacienţii spitalelor să plece de pe mesele de operaţie si, dacă nu puteau merge, erau ucisi – erau împuscaţi si aruncaţi într-un canal. Cadavrele erau strânse în orase. Era groaznic. Acelasi lucru s-a întâmplat si în Jonestown: răceală întemeiată pe ideea – care părea idealism – instaurării comunismului pe pământ. Reiese de aici că Dostoievski avea dreptate. În cartea sa – Demonii, scrisă în 1870, era un personaj rus numit Sigalov, un teoretician care avea o teorie absolută a modului prin care comunismul putea fi instaurat pe pământ. El credea că statul ideal de pe pământ va fi comunismul autentic. Din nefericire, spunea el, pentru a face fericiţi saizeci de milioane de oameni, trebuie să ucizi o sută de milioane. Dar acei saizeci de milioane de oameni vor fi mai fericiţi ca oricine altcineva care a fost fericit vreodată, iar suta de milioane de oameni va fi o masă fertilă pentru viitorul paradis mondial. Se întâmplă că, începând cu 1917, Rusia a pierdut o sută de milioane de oameni, dintre care cel puţin saizeci de milioane au fost ucisi chiar de sovietici.

Asadar, iată un semn foarte prezent în vremurile noastre: răcirea dragostei. Această răceală este răspândită nu numai prin lume în general, ci si printre crestini.

Apoi avem un alt semn, care în vremurile noastre a atins proporţii fără precedent: Evanghelia este propovăduită la toate neamurile. Se stie foarte bine că textul Evangheliei este răspândit în aproape toate limbile vorbite pe pământ – cred că în cel puţin o mie de limbi. Mai mult, Evanghelia Ortodoxă este propovăduită acum în toată Africa. Revistele noastre le trimitem în Uganda si Kenya, de unde primim si scrisori de răspuns – scrisori foarte miscătoare de la tineri africani convertiţi la Ortodoxie. Au un respect profund pentru episcopul lor; merg la Seminar. Este evident că acestor oameni din Africa li se oferă o simţire foarte ortodoxă. Sunt oameni foarte simpli. Ortodoxia nu trebuie să apară foarte complicată dacă cei cărora li se propovăduieste Evanghelia sunt oameni simpli. Oamenii încep să se zăpăcească doar atunci când alţii vin să-i provoace, încercând să dea o interpretare exagerată – anume că preoţii si episcopii ar trebui daţi la o parte. Dacă li se propovăduieste Evanghelia ortodoxă, oamenii simpli reacţionează acum asa cum au făcut-o întotdeauna în trecut. Problema e, mai degrabă, cu oamenii complicaţi.

Templul din Ierusalim

Urmează acum semnul urâciunii pustiirii si toate cele legate de Templul din Ierusalim.

Pentru prima dată în istorie, reconstruirea Templului a devenit o posibilitate reală. Ea a mai fost încercată o singură dată, în secolul IV. Cunoasterea acestui aspect este un foarte bun exemplu al modului cum ne poate lumina lectura istoriei Bisericii. În secolul IV avem mai multe izvoare care o menţionează: Sfântul Chiril, precum si alţi istorici ai timpului. Iulian Apostatul, ca unul care si-a făcut o pasiune din a răsturna Crestinismul, a hotărât ca, deoarece Hristos a profeţit că nu va rămâne piatră pe piatră din Templu, dacă el ar reconstrui Templul, ar dovedi că Hristos este un impostor si, astfel, păgânismul ar fi revigorat. Astfel că a purces cu tot dinadinsul la invitarea iudeilor înapoi în Ierusalim, acestia începând reconstruirea Templului cu „binecuvântarea” lui Iulian Apostatul. Ei construiau câte puţin în timpul zilei, iar a doua zi dimineaţa, când veneau din nou, toate pietrele erau la pământ. Au încercat din nou, iar din pământ au început să iasă mingi de foc. Istoricii s-au pus de acord în privinţa acestui episod. Numai istoricii raţionalisti moderni, văzând că nu se pot nega cu nici un chip textele si că ceva tot s-a întâmplat, au început să afirme lucruri de genul: „Trebuie să fi dat de petrol sau de vreo pungă de gaze”. Era limpede că a fost o minune a lui Dumnezeu care se împotrivea construirii templului, deoarece nu era timpul – Templul urma să fie construit numai la sfârsitul lumii. Oricum, încercările lor au esuat, ei renunţând în cele din urmă la această lucrare. Din cele câteva pietre care au rămas, nici una n-a rămas pe cealaltă. Astfel că proorocia s-a împlinit în vremea lui Iulian Apostatul.

Dar acum, începând cu 1967, locul pe care a fost asezat Templul este în mâinile evreilor. De aceea, pentru prima dată devine foarte posibil ca Templul să fie construit. Singurul lucru care stă în calea evreilor este marea moschee a musulmanilor de acolo. Dacă aceasta va fi distrusă, este foarte probabil că după aceasta va urma un război.

Numai începând cu anul 1948 a putut exista un stat separat al evreilor în Ţara Sfântă.

Venirea lui Antihrist se va datora evreilor necredinciosi. El se va apropia întâi de evrei, apoi de întreaga lume prin evrei; iar rămăsiţa credincioasă a evreilor se va converti la sfârsit la Crestinism numai după ce vor avea loc toate acestea. Astfel că acest semn al Templului este unul foarte mare. Când vedem că Templul este pe cale de a fi construit, atunci vom sti că timpul este aproape, fiindcă acesta este hotărât a fi chiar unul dintre semnele sfârsitului. Desigur că până acum nu s-a construit nimic, dar circulă tot felul de zvonuri conform cărora s-au făcut unele planuri, că se adună pietrele etc. Este clar că evreii se gândesc la el.

Alte semne

Un alt semn este faptul că atunci când va veni, antihrist trebuie să fie si conducătorul lumii, iar acest lucru s-a făcut posibil numai în vremurile noastre, acela ca un singur om să poată conduce întreaga lume. Toate imperiile de până acum au putut domni doar asupra unei părţi din lume, iar înaintea dezvoltării mijloacelor de comunicare moderne era cu neputinţă ca un singur om să domnească peste o lume întreagă.

Mai mult decât atât: o dată cu dezvoltarea comunicaţiilor, cu bombele atomice si cu armamentul sofisticat, posibilitatea unei catastrofe mondiale devine acum mai mare ca niciodată. Este evident că următorul război va fi cel mai distrugător din istoria omenirii si probabil că va pricinui, în primele lui zile, mai multe stricăciuni decât au fost în toate războaiele din istorie. Pe lângă bombele atomice mai sunt diferitele arme bacteriologice, utilizate în răspândirea epidemiilor printre oameni, gazele otrăvitoare si alte tipuri de invenţii fantastice ce pot fi folosite într-un război total. De asemenea, faptul că toţi locuitorii lumii se află într-o legătură mai strânsă ca niciodată, înseamnă că în momentul în care într-o ţară va veni o catastrofă de proporţii – o strâmtorare sau ceva de acest gen – atunci tot restul lumii va fi afectat. Am văzut ceva asemănător în anii 1930, când a avut loc Marea Cădere Economică din America, ale cărei urmări s-au resimţit si în Europa. Este evident că în viitor se va întâmpla ceva mult mai rău. Dacă o ţară va suferi de foame sau dacă în Canada, Australia, America sau Rusia se pierde o recoltă – cele patru ţări care asigură hrana multor populaţii – imaginaţi-vă prin ce suferinţă va trece o lume întreagă.

Un avertisment celor atrasi către întuneric si pierzanie

Toate aceste semne ale vremurilor sunt deosebit de negative. Sunt semne care vestesc colapsul acestei lumi, ne indică faptul că sfârsitul lumii este aproape si că antihrist este pe cale să vină. Este foarte usor să stăm si să privim la ele, căzând într-o stare care ne îndeamnă la căutarea exclusivă a semnelor negative. De fapt, oricine si-ar putea dezvolta o întreagă personalitate – un tip negativ de personalitate – întemeiată pe aceasta. Ori de câte ori apare vreo stire, auzim spunându-se: „A, da, bineînţeles, asta e si va fi si mai rău”. Vine o altă stire, si altcineva spune: „Da, da, este clar ce se va întâmpla, dar acum o să fie mai rău decât înainte”. Orice constatare a cuiva poate fi privită apoi ca o împlinire a vremurilor groazei.

Din pricina faptului că vestile din vremea noastră sunt rareori bune, este de dorit să le constientizăm cum se cuvine pe toate, fără a afisa vreun optimism nechibzuit. Desi, în acelasi timp, trebuie să avem în vedere scopul precis al privegherii noastre. Urmărim semnele vremurilor nu pur si simplu pentru a afla timpul venirii lui Antihrist. Acesta e mai degrabă un amănunt secundar. Urmărim semnele vremurilor ca să cunoastem când va veni Hristos. Este un lucru de căpetenie pe care trebuie să-l reţinem pentru a nu fi doborâţi de întunecime, depresie ori de vreo tendinţă de retragere, în scopul adunării de hrană pentru o mare catastrofă. N-ar fi un lucru chibzuit. Trebuie să fim mai degrabă tot mai crestini, adică să ne gândim la aproapele nostru, încercând să-i ajutăm pe alţii. Dar dacă noi însine suntem insensibili, întunecaţi si pesimisti, participăm astfel la această răceală ca semn al sfârsitului. Trebuie să ne unească un duh plin de căldură prin care să ne ajutăm reciproc. Acesta este un semn al Crestinismului.

Dacă priviţi în istorie (un alt motiv de a citi istorie bisericească), veţi vedea că de-a lungul întregii istorii a omenirii, în tot Vechiul Testament, în Noul Testament si în toate împărăţiile crestine de după aceea – si dacă priviţi la lumea păgână, aceeasi poveste – veţi observa un timp de suferinţe neîncetate. Acolo unde crestinii sunt implicaţi, avem ispite si prigoniri, dar prin toate acestea crestinii au dobândit împărăţia cerurilor. De aceea, o dată cu venirea prigonirilor, nu avem decât pricină de bucurie. În micul ziar al părintelui Dimitrie Dudko, se relatează un mic incident destul de interesant. O femeie din Rusia a fost internată într-o clinică de psihiatrie pe motiv că-si făcea semnul crucii, că poartă o cruce sau ceva de genul acesta. Părintele Dudko a plecat spre Moscova împreună cu fiii săi duhovnicesti, s-a dus la clinică, a aranjat o întâlnire si a vorbit cu medicul, iar în final l-a convins că nu e bine ca ea să rămână acolo. Părintele Dudko spune: „Le e teamă de noi, deoarece atunci când faci presiuni asupra lor, spun că de fapt nu există vreo lege specială prin care s-o ţină acolo”. Astfel că s-au hotărât să-i dea drumul, după ce stătuse acolo timp de o săptămână. Câtă vreme a stat acolo i s-au administrat diferite medicamente si „inoculări”, încercând să o doboare psihic, scăpând-o astfel de religia asta a ei. Era puţin socată când a iesit. S-a asezat pe o bancă undeva în afara clinicii si a început să vorbească. „Stiţi – zise ea – când am fost acolo si mă tratau asa de rău, eram linistită, deoarece simţeam că era Cineva lângă mine care mă păzea; dar de îndată ce am iesit de acolo, deodată m-a cuprins frica. Acum sunt nelinistită si mă tem că vor veni din nou după mine, că poliţia secretă se uită chiar de după colţ”. Este evident de ce simţea asa. Când te afli în poziţia de prigonit, Hristos este cu tine, pentru că suferi pentru El. Iar când esti în afară, atunci nu este sigur dacă e posibil să te mai întorci în acea poziţie. Începi să te întorci la înţelegerea omenească. Când te afli acolo, nu ai pe nimeni pe care să te poţi bizui, drept care ai nevoie de Hristos. Dacă nu-L ai pe Hristos, nu ai nimic. Când esti afară, începi să devii calculat, să te încrezi în tine, pierzându-L astfel pe Hristos.